SCURTĂ EXPUNERE A ÎNVĂȚĂTURILOR ISLAMICE

Pagina 22

și al unei desemnări speciale (nass) făcute de profet în privința lui. Izolat ulterior, după preluarea conducerii comunității islamice de către dinastia omeiadă, șiismul a rezistat și și-a impus treptat personalitatea în peisajul composit juridico-teologic islamic.

Istoria dramatică a acestei facțiuni este subiectul unei bogate literaturi de specialitate. Accentul pus pe valoarea calitativă a minorității șiite, spre deosebire de importanța cantitativă a majorității sunnite, a fost permanent scoasă în evidență de islamologi, precum și de numeroși teologi șiiți. Această caracteristică este confirmată de poziția ocupată de șiism în întreaga istorie a islamului, până în perioada contemporană, din punct de vedere juridic, teologic și politic; deși numeric niciodată musulmanii șiiți nu au putut să se compare cu sunniții, prezența și acțiunea lor au fost simțite totdeauna ca fiind permanente și proeminente în cadrul comunității islamice.

Contactul timpuriu al șiismului cu populația persană a însemnat găsirea unui mediu propice de dezvoltare, începând de la stabilirea la Qum a școlii ja“farite, până la adoptarea islamului șiit ca religie de stat în timpul dinastiei savafide. Înființarea unor colegii religioase în Isfahan, capitala savafidă, va contribui esențial la dezvoltarea teologiei șiite duodecimane. Treptat, înflorirea culturală și teologică va contribui la formarea unei clase pregătite a ulemalelor, dintre ai cărei reprezentanți se vor evidenția Mahomed Bagir Astarabadi (m. 1630), Mulla Sadra (m. 1640), Mulla Mubsin Kashani (m. 1.680), “Abd al-Razzag Lahiji (m. 1661) etc., care au interpretat într-o manieră teosofică tradițiile mistice și filosofice șiite, generând o mișcare filosofică cunoscută sub numele „școala de la Isfahan “, ce va dezvolta curentul hikmat-i ilahi (teo-sofia), opus kalam-ului.

Identitatea șiită a Iranului este o dimensiune care, grefată pe temelia milenarei civilizații persane, a dat naștere unei conștiințe a unicității islamice, ce s-a situat în permanentă opoziție față de o mentalitate de tip exclusivist, foarte răspândită și majoritară în lumea musulmană;

această situație a generat numeroase tensiuni în istorie, precum și în contemporaneitate.

Cartea de față, Scurtă expunere a învățăturilor islamice, scrisă de allamah Sayyid Muhammad Husayn Țabățabâ”i, expune și analizează, pe lângă idei și principii fundamentale ale teologiei islamice, elemente dogmatice și identitare specifice șiismului: doctrina despre imamat și

Pagina 23

statutul imamului, utilizarea rezervei mentale (tagiyyah), valoarea ijtihad-ului și importanța rolului comunitar al mujtahid-ului etc. Tratarea acestor aspecte lămurește cititorului mentalitatea șiită din cadrul islamului, dar în aceeași măsură o justifică, prin numeroasele argumente coranice și tradiționale. Autorul, fără a avea un scop misionar sau prozelitist, urmărește, într-o manieră simplă, clarificarea liniilor teologice fundamentale ale șiismului islamic.

Publicarea acestei lucrări se înscrie, alături de altele aparținând altor religii, într-o încercare de deschidere spre dialog, pornind de la particularitățile religioase și culturale comunitare. În cazul de față, interesul pentru cunoașterea și comunicarea reciprocă nu urmărește doar o consolidare a contactelor culturale, fructuoase de altfel în ultimii ani dintre cele două popoare român și iranian, dar și o luare de atitudine în fața secularizării și a formelor deinstituționalizate de manifestare religioasă, care pot genera confuzii, neîncredere și chiar conflicte. De aceea, apreciem drept necesară nu numai continuarea acestui tip de dialog, ci și aprofundarea lui prin publicarea unor lucrări bilingve, care să trateze subiecte esențiale ce pot contribui la cunoașterea și respectul reciproc dintre religii.

Prof. univ. dr. Remus Rus

Pagina 24

NOTA TRADUCĂTORULUI

islamice, al cărei autor este Allamah Sayyid Muhammad

Husayn Țabățabâ”i, prezintă într-o formulă clară și concisă elementele esențiale ale doctrinei islamice acccentuând, în special, principiile de credință (Usul al-Din) și principiile de acțiune (Furu al-Din)

ale șiismului.

Structurând cartea într-o manieră sistematică, în patru capitole majore — Religia, Dogmele, Morala și Poruncile — autorul urmărește familiarizarea cititorului cu o serie de aspecte de natură doctrinară, morală, rituală și practică ale religiei islamice. De asemenea, nu neglijează descrierea condițiilor istorice dificile ce au dus la apariția și afirmarea șiismului, precum și strategiile diferite de acțiune ale imamilor neprihăniți față de persecuțiile la care au fost supuși în permanență; acestea aveau să ducă la sacrificiul personal al fiecăruia dintre ei, culminând cu intrarea imamului Mahdi în Marea Ocultație (a/-Ghaybat al-Kubra).

Autorul, Sayyid Muhammad Husayn Țabățabâ”i (1892 — 1981), cunoscut mai bine sub numele de a//amah Țabățabă”i, este unul dintre cei mai importanți învățați musulmani din secolul trecut. Titulatura de allamah, alăturată numelui, îi confirmă excelența în privința însușirii gnozei, filosofiei, gândirii și jurisprudenței islamice, aceasta fiind o denumire onorifică foarte rar acordată, chiar și celor mai erudiți ayatollahi dintr-o anumită epocă.

Născut la Tabriz și originar dintr-o familie descendentă din profetul Islamului, a//amah Țabățabă”i a avut o înclinație profundă spre studiu, căruia avea să îi dedice întreaga viață. Luând contact cu învățați și îndrumători spirituali foarte cunoscuți, el își începe formarea prin asimilarea științelor legate de jurisprudența islamică, dar și a principiilor de jurispru-

Î ucrarea de față, intitulată Scurtă expunere a învățăturilor

Pagina 25

dență (usul al-fiqh), continuă apoi cu întregul ciclu de matematici și studiul filosofiei islamice tradiționale. Pe lângă această „știință dobândită“ (i/m-i husuli), interesul lui a/lamah Țabâțabă”i s-a îndreptat către „știința directă“ Cilmi-l-hudari) sau gnoză, percepută drept mijloc de transformare a cunoașterii în intuiție a realităților divine. Ulterior, va deveni el însuși un maestru spiritual de excepție, adunând în jurul lui numeroși discipoli, atât la Tabriz, cât și la Qum și Teheran, unde, mai târziu, avea să-și desfășoare activitatea didactică și teologică.

Deosebit de intense, eforturile sale au fost orientate în direcția analizei comentariilor coranice, precum și a unor lucrări esențiale de teosofie și filosofie islamică; într-o manieră apologetică însă, va lua poziție chiar față de comunism și marxism, întocmind o critică a principiilor materialiste ale acestora, din perspectivă islamică tradițională.

Au rămas consemnate, cu totul interesante și remarcabile, discuțiile și dialogurile pe care le-a întreținut în ultima perioadă a vieții, atât cu ucenicii lui, cărora le-a predat gnoza și sufismul, cât și cu numeroase personalități ale elitei intelectuale iraniene și occidentale; în acest sens, amintim convorbirile sale cu celebrul islamolog francez Henri Corbin.

Mai mult, va iniția o disciplină intitulată gnoză comparativă, având ca obiect studiul textelor sfinte ale marilor religii, precum Evanghelia lui Ioan, Tao Te-Ching sau Upanișadele, pe care le va analiza din punct de vedere mistic, comparându-le cu doctrinele gnostice islamice și cu sufismul.

Între cei care s-au format sub influența sa, se numără personalități precum ayatollahul dr. Murtaza Motahhari și ayatollahul dr. Seyyed Mohammad Beheshti, care au contribuit ideologic la fondarea actualei Republici Islamice a Iranului, sau ayatollahul Hasan-Zade Aamuli, dar și alți învățați islamici, care au răspândit ideile sale nu doar în Iran, ci și în alte regiuni șiite din lumea islamică.

Cartea prezintă un interes deosebit din punct de vedere al cunoașterii islamului, în general, și a gândirii teologice șiite, în special, al diferențelor șiismului față de sunnism și chiar în privința stilului folosit de către un mujtahid în vederea elaborării unei lucrări teologice populare. Dincolo de aceste elemente, care pot trezi interes islamologilor, lucrarea lui allamah TȚabățabă”i expune, în realitate, principiile de credință, morala și modul de viață cotidian al musulmanilor șiiți, confesiunea majoritară a Iranului contemporan.

Pagina 26

Considerăm că citirea și consultarea acestei cărți contribuie la dezvoltarea cunoașterii reciproce a culturilor celor două popoare, iranian și român, dar și la un dialog mult mai realist între creștinismul ortodox și islamul șiit.

În încheiere, pentru a înțelege locul ocupat actualmente de religia islamică în Iran, facem o scurtă prezentare cu privire la influența ideilor Imamului Khomeini, în procesul de afirmare și manifestare a principiilor Revoluției Islamice iraniene, din anul 1979.

Apreciată drept un fenomen nou și unic în istoria modernă a lumii islamice, Revoluția Islamică din Iran posedă o natură teleologică, idealistă, pan-islamică, universalistă și holistică. Inițiată sub călăuzirea Imamului Khomeini, aceasta a adus cu sine mutații majore în tabloul relațiilor internaționale și al ecuațiilor politice dintre țările lumii. Ca lider proeminent a] istoriei recente, a inspirat o revoluție care a acționat simultan, într-o dublă perspectivă, atât împotriva ideologiei comuniste, cât și a celei capitaliste. Pentru a se opune dominatiei marilor puteri ale lumii, atât din Occident cât și din Orient, el a chemat națiunea iraniană spre redescoperirea valorile islamice; prin aceasta, a realizat nu numai o legătură directă între revoluție și ideologia islamică, ci a socotit revoluția drept un mijloc pentru înfăptuirea obiectivelor religioase islamice și o condiție esențială în vederea atingerii idealurilor divine, mai exact o cale de a apropia societatea umană de Divinitate. F olosind această strategie, Imamul Khomeini a facut toate eforturile pentru a asigura atât continuitatea și supremația idealurilor și valorilor islamice cât și libertatea și independența mișcării inspirate de el.

Pagina 28

PREFAȚĂ

crisă într-un limbaj accesibil, cartea de față expune o sinteză

a învățăturilor Islamului, încercând să ofere câteva lămuriri

celor care nu sunt în măsură să cerceteze profund și într-un mod amănunțit temele islamice.

Una dintre cele mai prețioase modalități de popularizare a culturii, științelor și religiei este cea a lucrărilor simple. Procedeul acesta s-a dezvoltat în scopul răspândirii cunoștințelor omenești, pentru a ridica vălul îndoielilor și a înlătura semnele de întrebare din cadrul unor ramuri specializate ale științei și tehnologiei, în așa fel încât să le facă lesne de înțeles tuturor. Oricât de tehnic este un subiect sau un domeniu al științei, ar putea fi precizat și redactat astfel încât oricine să îl poată utiliza și să obțină o cunoaștere elementară asupra lui, în raport cu gradul de educație și profunzimea cugetării sale.

Această metodă o întâlnim în Coran într-o formă neîntrecută. În Coran au fost înfățișate, în cea mai firească exprimare posibilă, cele mai complexe acțiuni umane, aspecte lumești sau cât se poate de abstracte:

Ma 'ăd (Învierea), clipa ultimă a vieții omului și stările sufletești de după moarte etc. Este necesar un spațiu considerabil pentru a menționa câteva exemple ale unor asemenea însușiri luminoase ale Coranului; de aceea, cităm numai unul sau două dintre ele. Coranul, deși ferm și logic în raționamentul său referitor la Ma 'ad și viața în lumea de apoi, relatează într-un mod simplu, concis, inteligibil, pe înțelesul tuturor.

„... ne spune nouă ca pe o pildă: Cine va mai învia oasele prefăcute în pulbere? Spune: „Cel ce i-a creat dintru început îi va învia. El este Știutor a toată făptura “ (36:78-19)).

! Versetele coranice sunt citate din Coranul, traducere din limba arabă, introducere și note de George Grigore, Editura Herald, București, 2005.

Pagina 29

Aceasta este o argumentare fundamentată și o observație logică și rațională. Puterea care a dat naștere creaturilor din nimic, într-o lume a existenței, are încă o dată capacitatea să adune elementele alcătuitoare și să le dea viață după fărâmițarea lor.

Se spune că filosoful musulman Abu Nasr al-Farabi? și-ar fi dorit ca Aristotel să fie în viață, deoarece ar fi acceptat această argumentare logică a Coranului cu privire la învierea trupească. După cum se poate observa, deși este dedusă rațional, căpătă o exprimare simplă, ușor sesizabilă de către cineva care meditează puțin asupra ei. Într-o manieră asemănătoare, au fost înfățișate multe comentarii și raționamente cu privire la teoria originilor, dar, Coranul menționează subiectul într-o formă simplă și echilibrată.

„Nu cunoaște El ceea ce a creat, El Pătrunzătorul, Cunoscătorul? “

Prin această exprimare concisă, chestiunea devine întru totul lămurită. Pentru cunoscători, de asemenea, acest verset conține o solidă argumentare intrinsecă.

În mod analog, Profeții și Imamii [Cei doisprezece urmași neprihăniți ai Profetului Mahomed (SA)] au explicat într-o formă deslușită, dar într-o profundă concordanță cu Cartea lui Allah, chestiunile mai dificile, complexe sau progresiste. Pe lângă aceasta, în Coran se specifică:

„Noi nu am trimis nici un trimis decât pe limba poporului său ca să îi vorbească lămurit“ (14: 4).

Versetul citat arată limpede că profeții foloseau, cu multă băgare de seamă, principiile vorbirii simple, ca să clarifice adevărul sau să-l

2 Abu Nasr al-Farabi a fost un mare filosof musulman, care s-a născut în anul 259 AH, la Farab (una dintre provinciile Turciei), și a murit la Damasc, în 339 AH.

? În lumea musulmană, pomenirea numelui Profetului Mahomed este permanent însoțită de un salut sau binecuvântare, potrivit îndemnului coranic: „Dumnezeu și îngerii îl binecuvintează pe Profet. O, voi cei ce credeți! Rugați-vă pentru el și chemați asupra lui pacea!“ (33, 56). Salutul (Sall-Allah-o alayhe va alehi va sallam/Binecuvântarea lui Allah fie asupra sa) însoțește numele, de obicei, sub forma acronimului (SA). În șiism, salutul sau binecuvântarea este extinsă și asupra Ahl al-Bayt, prin (SA), alăturat numelui Profetului Mahomed, subînțelegându-se, de fapt, formula Binecuvântarea lui Allah fie asupra sa și a familiei sale (n. trad.).

Pagina 30

exprime răspicat. Aceasta se datorează faptului că proorocii erau experți cu privire la căile concrete de expunere, a felului de exprimare și a discernământului oamenilor epocii lor; în plus, erau perfect conștienți asupra înclinațiilor și sensibilităților acestora. Profeții erau familiarizați cu simțămintele literare și artistice ale lumii lor, înfățișându-și ideile și mesajele în expresii obișnuite ascultătorilor; cu toate că elementele fundamentale ale învățăturilor lor au fost similare și identice, mijloacele predării și comunicării lor au dobândit diferențe notabile în societăți diferite.

Principiul aceasta s-a menținut în misiunile profeților:

„Suntem însărcinați să vorbim în raport cu intelectul oamenilor. Noțiunile esențiale islamice, așadar, ar trebui prezentate într-un asemenea chip, adică ușor de înțeles de fiecare.Trebuie să fie însușit un limbaj natural și echilibrat, susținut de însușiri estetice, artistice și literare, pentru a obține o reușită vădită prin prisosința ei și o autoritate neîntârziată“”.

Bazându-se pe acest principiu, în conformitate cu Coranul și ahădith (tradițiile), conducătorii noștri religioși au scris cărți clare și sintetice, într-un limbaj simplu. Scrierile despre care vorbim erau consistente și logice, având o manieră de prezentare succintă, realistă și exactă.

Ei constataseră pe bună dreptate că întotdeauna arta comunicării ideilor, precum și a îmbinării cuvintelor, limbii și felului de a scrie, este cea care poate răspândi o idee în societate, realitate care este foarte des ignorată în zilele noastre.

Există două elemente cu rol esențial și vital în această chestiune și în realizarea efectivă a acestei metodologii. În primul rând, cunoașterea și lămurirea deplină asupra ideii esențiale a obiectului preocupării;

în al doilea, deprinderea cu canoanele scrierii și cu criteriile literare și artistice necesare pentru lucrările simple. Dacă autorului îi lipsește oricare dintre aceste două elemente fundamentale, el nu va fi în măsură să prezinte cărți practice. Chiar dacă va face o asemenea încercare, nu va reuși.

Astfel, întocmirea unor tratate de proporții reduse cu privire la unele teme importante, edificatoare și valoroase pentru ființele omenești, este

Pagina 31

o sarcină extrem de însemnată, specializată și dificilă. Autorul, cel care scrie noțiuni științifice fundamentale pentru publicul larg, îndeplinește o misiune mai importantă și meticuloasă, decât cel ce scrie pentru cunoscători. Din acest motiv, nu ar trebui presupus că simplitatea în felul de a scrie înseamnă că oricine, cu puțină erudiție și talent artistic, va fi în măsură să conceapă tratate; mai degrabă, o asemenea răspundere va fi cu mult mai împovărătoare și dificilă, decât în cazul scrierilor tehnicoștiințifice. După cum am specificat mai sus, orientarea spre acest tip de strădanie reclamă imperios cele două tipuri de competențe.

Privitor la răspândirea culturii religioase, în mod particular cea a Islamului, scrierile de acest gen au o importanță capitală. Cum nu există la îndemâna oamenilor din societatea noastră un prilej atât de favorabil, de a petrece numeroși ani în vederea obținerii cunoștințelor esențiale despre Islam, este necesară scrierea acestor tratate, spre îndrumarea și familiarizarea acestora cu Islamul. Măreția, profunzimea și bogăția noțiunilor islamice fundamentale nu ar trebui să fie o piedică în cunoașterea lor de către oameni.

Într-un distih se afirmă:

„Dacă nu poate fi desenată apa mării, cel puțin trebuie să fie conturată atât cât să potolească setea“.

Prin urmare, cercetătorii cu cunoștințe temeinice și competență în diferite chestiuni islamice, ar trebui să aibă, de asemenea, experiență și o cunoaștere iscusită în tehnici literare și artistice desăvârșite, precum și modalități și tipare de cercetare, în așa fel încât materialul lor să poată fi înțeles de generația actuală, urmând ca, mai apoi, aceasta să fie familiarizată și cu cultura islamică.

Această carte este scrisă pentru a sluji scopul unei asemenea misiuni grăitoare. Regretatul “Allămah Țabățabă”i, cu cunoașterea sa cuprinzătoare și adâncă a temelor islamice, ambele atribute fiind comprehensive și în legătură reciprocă, la un loc cu experiența sa în expunerea relativ simplă a scrierilor, tinde și se angajează într-o asemenea misiune. Această lucrare, alături de alte câteva, se poate dovedi a fi utilă oricui și poate completa responsabilitatea ce revine centrelor teologice și teologilor islamici.

Al-Hawzatul-“Ilmiyyah, Qum

Pagina 32

RELIGIA

eligia trimite la învățăturile de credință și la o serie de norme morale și practice, pe care proorocii le-au transmis, în numele lui Allah, spre îndrumarea și călăuzirea oamenilor.

Credința deplină în aceste dogme, precum și împlinirea acestor precepte, garantează bunăstarea și fericirea omului atât în această viață, cât și în lumea de apoi.

În consecință, dacă trăim potrivit religiei și urmăm poruncile lui Allah și ale Profetului (SA), vom progresa nu numai în această existență scurtă, ci, de asemenea, în viața veșnică și fără de sfârșit din lumea cealaltă.

Suntem conștienți de faptul că o persoană fericită și prosperă este cea care are un scop autentic în viață și care nu trăiește în rătăcire și fărădelege; este înzestrată cu o purtare vrednică de laudă și evlavioasă, îndeplinește fapte bune și are o inimă pașnică, încrezătoare și puternică în această lume tumultoasă.

Religia lui Allah ne arată calea către progres și mulțumire. Fără religie, nu ar exista nici bunăstare, nici fericire. Principiile religioase fundamentale sunt asemeni unui paznic tainic în inima omului, însoțindu-l în permanență; îl țin pe om departe de decăderea morală și îl silesc să fie neprihănit.

Credința este cel mai puternic și trainic adăpost în care omul, în suișurile și coborâșurile vieții, nu întâlnește niciodată teama și suferința.

Indiferent de situație, închinătorii lui Allah nu își pierd niciodată curajul și nici nu se simt disprețuiți sau mai prejos, pentru că se privesc pe ei înșiși legați de atotputernicia Creatorului lumii și, în toate împrejurările, Îl păstrează în minte pe Allah și caută să găsească mântuire prin Allah;

ei sunt înzestrați cu o inimă pașnică, tare și încrezătoare.