SCURTĂ EXPUNERE A ÎNVĂȚĂTURILOR ISLAMICE

Pagina 183

DEZAVANTAJELE FALSITĂȚII

Din afirmațiile mai sus menționate, devin destul de clare și inconvenientele falsității. Un mincinos este dușmanul primejdios al societății omenești. El se străduiește să distrugă societatea prin neadevăr, ceea ce se dovedește a fi o mare ticăloșie. Aceasta deoarece minciuna se aseamănă drogurilor care distrug inteligența și bunul simț al societății, ascunzând realitatea. Falsitatea este asemănătoare băuturilor alcoolice care amețesc oamenii și îi fac incapabili să deosebească binele de rău.

De aceea, Islamul consideră minciuna drept una dintre păcatele capitale și nu crede în niciun fel de însușiri evlavioase ale celui care minte.

Sfântul Profet (SA) a spus: „Trei cete de oameni sunt munăfigin, chiar dacă recită sală? și respectă sawm. Ei sunt cei care mint, cei care nu își țin promisiunea și cei care sunt neloiali față de ceea ce li s-a încredințat“. De asemenea, Amir al-Mu 'minin “Ali (AS) afirmă: „Omul capătă bucurie din credința sa, când renunță la falsitate; ar trebui să renunțe chiar și la minciunile făcute de dragul amuzamentului“.

Minciuna nu a fost prezentată ca un păcat și faptă imorală numai în Islam, ci necuviința și caracterul ei nedemn este recunoscut, de asemeni, în mod limpede de judecata sănătoasă. Extinderea acestei fapte imorale în societate va distruge repede încrederea reciprocă a oamenilor, care este, dealtfel, unicul fundament al înrudirii lor sociale. Prin desfacerea acestei legături, oamenii vor trăi de fapt în izolare, din cauza nașterii unei neliniști totale a unuia în privința celuilalt, cu toate că ei pot da impresia, aparent, că viețuiesc într-o societate strâns legată.

Omul se raportează mereu la lucruri exterioare în viață. El își duce traiul prin intermediul activităților sale, prin aducerea unor modificări în privința lucrurilor ce-l înconjoară, satisfăcându-și astfel dorințele.

Această făptură, ce lucrează prin judecată și puterea voinței, și-a întemeiat uriașa și vasta existență pe cunoaștere. Munca omului este direct legată de cunoștințele de care dispune. El adaptează în permanență învățămintele sale și săvârșește activitățile externe în conformitate cu acestea.

De aceea, primirea cunoașterii adevărate este esențială și de primă importanță pentru om. Dacă referințele corecte din afară nu sunt descoperite omului (de exemplu, dacă el vede canalul ca pe un drum și drumul ca pe un canal, iar îndepărtatul drept apropiat și apropiatul drept înde-

Pagina 184

părtat) sau dacă primește informații într-un mod greșit, nu va mai fi capabil să-și continue existența. Astfel, devine limpede că minciuna reprezintă o amenințare serioasă pentru viața socială, iar un mincinos este un individ fără personalitate și demnitate. El este dușmanul societății, spusele lui fiind socotite lipsite de valoare și neserioase de către oameni.

El însuși este blestemat de Allah.

BÂRFA ȘI CALOMNIA

Defăimarea celorlalți prin afirmarea unor lucruri false este numită calomnie sau clevetire, iar dacă se realizează prin destăinuirea unor lucruri adevărate, este numită bârfă.

Desigur, Atotputernicul Allah nu a creat omul (cu excepția profeților și Imamilor) fără de păcat. Drept urmare a deficienței sale, omul este supus greșelii și viețuiește în spatele vălului cu care Atotputernicul Allah a acoperit faptele lui prin înțelepciunea Sa dumnezeiască. Dacă acest acoperământ dumnezeiesc este ridicat de peste toate cusururile și lipsurile oamenilor, ei vor fi îngroziți unul de altul și vor ocoli asocierea, ajungându-se în acest fel la distrugerea bazei societății. De aceea, Atotputernicul Allah a declarat bârfa drept harămn, astfel încât fiecare să poată trăi în liniște, fără a se calomnia unul pe altul, iar înfățișarea exterioară a ambianței în care își duc traiul să fie împodobită treptat, până ce frumusețea din afară va corija imoralitatea interioară.

Atotputernicul Allah spune:

„Să nu vă vorbiți de rău unii pe alții în lipsă. l-ar plăcea vreunuia dintre voi să mânănce carnea fratelui său mort?“ (49:12).

Cu siguranță păcatul și nerușinarea calomniei este mai mare decât bârfirea, iar cunoscătorii sunt perfect conștienți de imoralitatea acestei fapte. În spusele Sale, Atotputernicul Allah s-a exprimat limpede în privința răutății și necuviinței calomniei:

„Doar cei care nu cred au născocit această minciună... “

Pagina 185

DISCREDITAREA REPUTAȚIEI OAMENILOR

Pângărirea fecioriei cuiva este un păcat de moarte în Islam și, în diferite cazuri, au fost prescrise pentru aceasta pedepse grave, precum biciuirea, executarea și uciderea cu pietre.

Îngăduința înfăptuirii acestei fapte nerușinate, cu toate că ea poate fi acceptată de ambele părți, va zdruncina fundamentul familiilor, care este de o primă însemnătate în Islam, și va afecta principiile continuării moștenirii și rudeniei. În cele din urmă, ea face dragostea părintească și legătura între două persoane infirmă și conduce la dispariția adevăratei chezășii a societății, care este rodul firesc al înmulțiri.

SENTIMENTUL DEMNITĂȚII PERSONALE ȘI CINSTEA

Universul creației, care a făcut omul sociabil și cu nevoia de conlucrare, l-a pregătit în așa fel, încât să-și poată gestiona prin propriile aptitudini problemele într-o societate și să-și chivernisească existența din ceea ce dobândește în decursul vieții.

Luând în considerare ceea ce s-a discutat deja, nu rămâne nicio îndoială că însușirea respectului față de sine presupune ca omul să-și urmeze privilegiul puterilor dăruite de Allah în propria viață și să le folosească pentru atingerea scopurilor sale. El nu trebuie să se bizuie pe puterile altora și aceasta, într-adevăr, este una dintre însușirile naturale și lăudabile ale omului. Respectul de sine este ca o barieră care apără omul de o existență inferioară, de multe acțiuni nedrepte și fapte necuviincioase. Cine nu este înzestrat cu sentimentul demnității personale și își îndreaptă atenția asupra celorlalți, ar putea ușor să-și trădeze capacitatea și personalitatea în fața acestora, oferind tot ce i se solicită, chiar dacă ar putea fi vorba de libertatea naturală, reputație, cinste și demnitate.

Cele mai multe ticăloșii, precum crima, tâihăria, hoția, pungășia, nelegiuirea minciunii, lingușeala, necredința cuiva față de patrie, sprijinul dușmanilor și așa mai departe, sunt urmările rele ale tăcomiei și punerii nădejdii în ceilalți. Cel care poartă însă coroana distincții respectului de sine, nu se supune niciunei grandori în afară de măreția Atotputernicului Allah, nu cedează în fața niciunei autorități și străluciri goale și totdeauna apără ceea ce el consideră că este adevărat. Sentimentul

Pagina 186

demnității personale este cel mai bun mijloc prin care cineva poate dobândi și ocroti însușirea onestității.

FACEREA DE BINE ȘI SPRIJINIREA NEVOIAȘULUI

Fără îndoială, în orice societate, săracul și cel fără de ajutor se cuvine să fie susținuți. Este de datoria bogaților să ajute săracii și să nu treacă peste această ordine determinată. Sfânta religie a Islamului a precizat, de asemenea, legi stricte referitoare la respectarea acestei rânduieli.

Ea pretinde ca bogații să fie răspunzători de ajutorarea celor lipsiți de putere și a celor săraci.

În Sfântul Coran, Atotputernicul Allah S-a înfățișat pe Sine drept Binevoitor, Binefăcător și Milostiv. Allah a îndemnat slujitorii săi să ajungă la aceste atribute lăudabile, spunând: „Allah este cu cei binefăcători““; de asemenea: „Orice cheltuiești pe calea lui Allah este în propriul tău folos“. Altundeva, EI afirmă: „Orice cheltuiți pe calea lui Allah vă va fi înapoiat și nu veți suferi pierdere“.

Cercetările și studiile referitoare la condițiile sociale și foloasele înfăptuirii binelui lămuresc cuprinsul acestor versete, deoarece, într-adevăr, toate forțele societății lucrează pentru fiecare individ în parte. Într-o societate unde un grup de oameni nevoiași eșuează în efortul lor de depăși insolvabilitatea, obținerea venitului se reduce proporțional, iar consecințele nefaste afectează pe toată lumea. Într-o asemenea societate, va veni o vreme când bogații vor fi cei mai săraci dintre toți. Dar dacă bogații ajută săracii cu binefacerea și mărinimia lor, ei vor obține următoarele rezultate însemnate:

(1) Prin acțiunea lor, ei câștigă simpatia celor din jur și cuceresc inimile unui grup de oameni.

(2) Contribuind cu o sumă nesemnificativă, ei câștigă un respect deosebit.

(3) Capătă susținerea oamenilor, pentru că lumea ia partea binefăcătorilor.

(4) Sunt feriți de primejdia concentrării răzbunării și mâniei săracilor, care dăunează celor buni și răi laolaltă.

(5) Banii fără însemnătate, pe care îi cheltuie pe calea lui Allah, vor crește în valoare și li se vor returna ca urmare a funcționării corespunzătoare a economiei.

Pagina 187

Există nenumărate versete coranice și tradiții (ahădith) referitoare la calitatea milosteniei, dar și în privința încurajării și convingerii săvârșirii acestei fapte nobile.

CONLUCRAREA

Bunăvoința sau milostenia, despre care s-a relatat mai devreme, este una dintre diferitele aspecte ale cooperării ce alcătuiesc fundamentele societății omenești, deoarece societatea dăinuie atunci când indivizii se ajută între ei, prin intermediul acestora, toți se pot bucura de un regim de viață demn și trainic și își pot satisface necesitățile existenței. Nu ar trebui să se considere că sfânta religie a Islamului a pretins facerea de bine numai în chestiunile financiare; mai degrabă, acesta este unul dintre obiectivele Islamului și una dintre cererile conștiinței omului, de a oferi orice fel de sprijin oricărui neajutorat, deși acela poate nu are nevoie de bani.

Să înveți un analfabet, să ajuți un orb, să călăuzești un rătăcit, să dai o mână de ajutor unui asuprit — sunt toate acte sincere de bunăvoință și binefacere, constituind o componentă a cooperării, a cărei plauzibilitate am încuviințat-o și mărturisit-o chiar din prima zi a întemeierii societății.

Este de la sine înțeles că, dacă un om eșuează în îndeplinirea unei părți din însărcinările minore, el nu va împlini obligațiile majore, iar dacă neglijează datoriile neînsemnate, el va refuza să-și asume obligațiile importante și generale.

CHIBZUIREA BINEFACERILOR ȘI AJUTOARELOR

Facerea de bine este lăudabilă atunci când are rezultate bune. Desigur, cu cât urmările sunt mai trainice și mai de durată, cu atât facerea de bine ar fi mai lăudabilă și mai bună. Tratarea unui bolnav este un act de bunăvoință și binefacere, dar construcția și administrarea unui spital, care îngrijește zilnic o mulțime de pacienți, nu poate fi comparată cu acest act. Instruirea unui elev este lăudabilă, dar nu poate atinge importanța întemeierii unei instituții care specializează o mulțime de absolvenți anual. De aceea, donațiile generale, binefacerile publice și ajutoarele sunt fapte de cea mai mare bunăvoință și binefacere.

Pagina 188

În terminologia islamică, această binefacere publică este considerată drept „binefacere de durată“. Sfântul Profet (SA) spune: „Două lucruri asigură demnitatea omului: un copil virtuos și binefacerea trainică“.

Potrivit Sfântului Profet (SA) și tradițiilor (ahădith), atât timp cât această caritate dăinuie, Atotputernicul Allah socotește rezultatele ei în favoarea celui care a întemeiat respectiva acțiune filantropică.

JERTFA DE SINE

Nu există nicio îndoială că în conștiința umană, viața cinstită și modul de existență integru sunt de o importanță egală. Un trai lipsit de onestitate și bunăstare a omului, este mai degrabă un sfârșit, mult mai amar și mai neplăcut decât moartea naturală. Un om care păstrează valoarea cinstei și onestității sale, nu ar trebui să alunece într-o viață deplorabilă asemenea morții.

Indiferent de mediul în care trăiește un om și oricare ar fi politicile spre care se poate înclina, va înțelege, prin natura sa dăruită de Allah, că moartea pentru cauza sanctificării este bunăstarea însăși, deși, această chestiune este mai clară în logica religiei decât în orice altă logică, fiind departe de presupunere și superstiție. Acest lucru se datorează faptului că, oricine apără societatea sa religioasă și își dă viața pentru această cauză, este conștient de faptul că el însuși nu a fost lipsit de vreun avantaj și că va dobândi o existență mai plăcută și mai valoroasă, o viață veșnică, în schimbul jertifirii vieții sale îndrăgite și de scurtă durată, pentru cauza lui Allah.

Într-adevăr, bogăția sa este veșnică.

Prin cuvintele Sale, Atotputernicul Allah spune:

„Să nu-i crezi morți pe cei care au fost uciși pentru calea lui Dumnezeu, căci sunt vii, la Domnul lor, cu bună înzestrare“ (3:169).

Dar în societățile nereligioase, care consideră existența umană limitată numai la perioada scurtă a vieții în această lume, nu se poate spune niciodată că omul va trăi din nou în lumea de apoi sau că va ajunge la fericire și bunăstare, cu excepția faptului că este încetățenit în memoria oamenilor prin presupuneri și superstiții; de exemplu, dacă un om este omorât pentru cauza sau pentru simbolurile sacre ale țării lui, se poate

Pagina 189

afirma că numele său va fi așezat alături de cele ale persoanelor devotate națiunii pentru care ei s-au jertfit, fiind încrise cu litere de aur în cartea istoriei și rămânând astfel vii pentru totdeauna.

Lauda și sanctificarea pentru martiraj și omorârea pe calea lui Allah nu au fost săvârșite în Islam atât de mult pentru nicio altă faptă bună.

Sfântul Profet (SA) spune: „Există mereu o faptă bună care depășește alte fapte bune. Dar nicio faptă bună nu poate depăși martirajul“.

Musulmanii din perioada primară a Islamului cereau iertare de la Sfântul Profet (SA) și, drept urmare a rugăciunilor către Sfântul Profet (SA), ei ajungeau la înaltul statut al martirajului. Niciodată nu obișnuiau să plângă pentru cei care erau martirizați, știind că martirii erau în viață și nu morți.

MĂRINIMIA ȘI DĂRUIREA BANILOR

Rolul pe care avuția îl are în ordinea existenței nu necesită nicio explicație. Mulți oameni socotesc viața drept același lucru cu bogăția și nu cred în nicio virtute și cinste umană afară de cea a bunăstării și averii.

Ei orientează toate acțiunile lor către strângerea și economisirea banilor.

Drept urmare a acestei fascinații și lăcomii, ei sunt prinși în mrejele avariției. Asemenea oameni îi deposedează pe alții și, mai mult decât atât, se înjosesc uneori pe ei înșiși, cedând infamiei și zgârceniei și lipsindu-se astfel de folosirea propriei lor averi. Nici ei nu își folosesc banii, nici pe alții nu-i lasă să se bucure de ei. Se mulțumesc numai cu agonisirea lor.

Cei care sunt ademeniți de însușirile necuviincioase ale avariției (cu siguranță, cei care manifestă o zgârcenie dusă la extrem sunt chiar mai infami decât aceștia) își pierd firea umană și devin nefericiți, întrucât:

(1) Ei privesc numai către propria lor fericire, bunăstare și confort și cred în existența individuală, cu toate că natura omenească pledează pentru viața socială; viața individuală, dusă într-un asemenea mod, este condamnată la osândă.

(2) Prin evidențierea puterii lor față de ceilalți, ei sunt urmați de săraci și nevoiași din cauza smereniei acestora. Cu toate că nu diminuează suferința celor năpăstuiți, ei se străduiesc să-i determine pe nevoiași să-i respecte. Îi consideră pe săraci sclavi și cultivă spiritul idolatriei. În consecință, cutezanța omenească, curajul, mărinimia și onoarea vor dispărea din societate.

Pagina 190

(3) Călcând în picioare simțămintele curate de afecțiune, prietenie, filantropie, compasiune și bunăvoință, ei încurajează în societate tot felul de păcate, precum ticăloșia, infamia și răutatea. Acest lucru se datorează faptului că cei mai puternici factori naturali infracționali, precum calomnia, desfrâul, hoția, tâlhăria, uciderea și sărăcia, nu se întâlnesc în rândul sărmanilor. Nemulțumirea profundă, ranchiuna și sentimentul răzbunării sunt elemente sădite în inimile celor năpăstuiți și nenorociți de oamenii bogați, fiind amplificate prin zgârcenia lor. De aceea, în cadrul societății, o persoană zgârcită este de fapt primul dușman al acelei societăți tulburate pentru totdeauna de mânia și pedeapsa aspră a lui Allah, dar și de ura locuitorilor întregii lumi.

Există multe versete în Sfântul Coran care, pe de o parte, incriminează și acuză trăsătura egoistă a zgârceniei și lăcomiei, iar pe de altă parte, laudă calitatea mărinimiei, întrebuințarea banilor pe calea lui Allah și susținerea săracilor și nevoiașilor.

În cuvintele Sale, Atotputernicul Allah făgăduiește donatorului că EI îi va înapoia înzecit bunul oferit și, în unele cazuri, chiar de șaptezeci sau până la șapte sute de ori și mai mult.

Experiența a demonstrat, de asemenea, că bogăția celor mărinimoși, care ajută în mod generos săracii și care se îngrijesc de lipsurile societății omenești, crește permanent.

Cei care înlătură greutățile altora, nu vor înfrunta ei înșiși greutăți.

Nimeni nu a văzut vreodată un nod în pieptene.

Dacă ei înfruntă uneori greutăți, toți oamenii sunt plini de înțelegere față de ei. Orice ajutor au oferit altora, se va întoarce către ei prin participarea tuturor.

În plus, ca oameni cinstiți, și-au liniștit conștiința prin îndeplinirea de fapte bune și au răspuns chemării dumnezeiești referitoare la îndatoririle wâjib și mustahabb. Ei au folosit simțămintele curate ale omenirii prin mijlocirea bunătății, îndurării, filantropiei și bunăvoinței, dobândind simpatie și cinste nepătată în ochii oamenilor. În fine, au câștigat mulțumirea Atotputernicului Allah și bunăstarea veșnică cu prețul cel mai mic.

Pagina 191

CONSIDERAȚII CU CARACTER GENERAL PRIVIND

JIHÂD-UL

Fiecare făptură își protejează viața în egală măsură cu propriile interese. Asemenea celorlalți, fiecare făptură este înzestrată cu o capacitate de apărare, care îi dă posibilitatea să-și înfrunte dușmanii. Cu firea și înclinația sa înăscută dăruită de Allah, omul crede că trebuie să se protejeze pe sine și să nimicească vrăjmașii care vor să-l distrugă și care nu renunță niciodată la ura împotriva sa. De asemenea, crede că ar trebui să-și apere drepturile, dacă cineva îi încalcă interesele vitale, și să reteze brațul infractorului prin orice mijloace posibile.

Acest fenomen natural, care este prezent fără nicio excepție în firea omului, este constant și statornic în societatea omenească, de exemplu, un dușman care amenință membrii societății sau independența ei socială este condamnat la moarte de acea societate. Acest mod de gândire a fost predominant dintotdeauna în societățile omenești în care indivizii și comunitățile pot lua orice decizie și pot acționa riguros împotriva dușmanilor periculoși.

Islamul este, de asemenea, o religie socială întemeiată pe fundamentul Tăwhid-ului. Islamul îi consideră pe cei care refuză să trăiască în adevăr și dreptate dușmanii săi de moarte și tulburători ai ordinii universale.

Islamul nu crede în vreo prețuire omenească și cinste în privința lor. Pentru că Islamul este prin sine însuși o religie universală, fără vreun spațiu specific drept patrie și fără limite pentru adepții săi, luptă cu cel care posedă o credință idolatră (shirk) și care nu acceptă adevărul și legile dumnezeiești prin logica limpede și îndemnul înțelept, pentru a-l determina să urmeze dreptatea și adevărul.

Esența legilor Islamului în privința jihăd-ului este aceasta și nimic altceva; întocmai cu metodele adoptate, în mod obișnuit, de fiecare societate omenească împotriva dușmanilor ei primejdioși.

În ciuda propagandei oamenilor răuvoitori, Islamul nu este „religia sabiei“, pentru că nu reprezintă un proiect imperial, care nu cunoaște nicio rațiune în afara sabiei și a manevrelor politice; mai degrabă, este o religie al cărei întemeietor este Allah Care, prin cuvintele Sale dumnezeiești, vorbește oamenilor prin logică și rațiune și cheamă creaturile Sale, către o religie care corespunde creației lor.

Pagina 192

O religie al cărei prim salut larg răspândit este „pace“ (salăm) și a cărei politică universală, conform formulării explicite a Sfântului Coran, este „„...Mai bună e împăcarea“ (4:128), nu va fi niciodată o religie a sabiei și împilării.

În timpul vieții Sfântului Profet (SA), când strălucirea dumnezeiască a Islamului a luminat întreaga Peninsulă Arabică și când musulmanii s-au amestecat în bătălii însemnate și războaie cumplite, victimele musulmanilor nu au depășit două sute de persoane, iar victimele necredincioșilor s-au situat sub o mie (dintre acești o mie de oameni, șapte sute au aparținut clanului Banii-Qurayzah, fiind omorâți prin decizia de arbitraj pe care ei înșiși au ales-o). Astfel, este destul de nedrept pentru o asemenea religie să fie numită „religia sabiei“.

SITUAȚII DE RĂZBOI ÎN ISLAM

Există câteva grupuri cu care Islamul se luptă:

(1) Mushrikin. Aceștia sunt cei care nu cred în Tawhid, Nubuwwah și Ma 'ăd. Acest grup ar trebui, în primul rând, să fie chemat să îmbrățișeze Islamul. Aspectele religiei trebuie să le fie explicate în mod limpede, într-un asemenea fel încât să nu rămână vreo neclaritate sau pretext. Apoi, dacă primesc aceste adevăruri, ei vor fi considerați drept frați ai celorlalți musulmani și egali cu ei în privința câștigurilor și a pierderilor. Dar dacă refuză să accepte adevărul și realitatea, după ce acestea le sunt lămurite în mod clar, Islamul va duce la îndeplinire obligația religioasă a jihăd-ului împotriva lor.

(2) Ahl al-Kitâb. Aceștia sunt adepții Cărții Dumnezeiești (evreii, creștinii și zoroastrienii), care, din punctul de vedere al Islamului, posedă o religie și o carte dumnezeiască și cred în Tawhid, Nubuwwah și Ma 'ăd.

Islamul oferă posibilitatea acestor grupuri să trăiască sub ocrotirea sa prin plătirea jizyah (impozit pe cap de locuitor de la AP] al/-Kirăb în schimbul neacceptării de către ei a Islamului), adică ei trebuie să-și apere propria lor independență și să se manifeste în conformitate cu propriile norme religioase,prin acceptarea tutelei islamice. Viața, demnitatea și bunurile lor vor fi respectate la fel ca acelea ale celorlalți musulmani.

În schimb, ei trebuie să plătească o sumă neînsemnată drept jizyah către societatea musulmană. Ei nu trebuie, totuși, să facă propagandă negativă,