SCURTĂ EXPUNERE A ÎNVĂȚĂTURILOR ISLAMICE

Pagina 163

de durată pentru acest scop. În cele din urmă, ar trebui să se străduiască cu orice preț să găsească ceea ce a pierdut.

Sfântul Profet (SA) spune, de asemenea, în alt hadith: „Cunoașterea este ceea ce credinciosul a pierdut. EI trebuie să o recapete de oriunde o află“. Totuși, în dobândirea înțelepciunii, singura condiție este că aceasta ar trebui să fie potrivită și folositoare societății.

Înainte de orice, Islamul îndeamnă omul să cunoască tainele creației și să cugete la ceruri, pământ, natura umană, istoria națiunilor și a popoarelor, la eforturile generațiilor de odinioară (în filosofie, matematică, științe naturale etc.). De asemenea, Islamul pune accent pe studierea problemelor morale și religioase (morala și legile islamice) și a diferitelor genuri de meșteșuguri, care modelează viața omului. Într-adevăr, însemnătatea cunoașterii este așa de mare în viziunea Sfântului Profet (SA), încât în bătălia de la Badr, când musulmanii au luat o ceată de necredincioși prizonieri, Sfântul Profet (SA) a poruncit ca fiecare ostatic să fie eliberat prin plătirea unor sume uriașe de bani. Numai un grup de prizonieri, care erau oameni cu știință de carte, au fost scutiți de plată, prevăzându-se ca fiecare dintre ei să învețe zece musulmani tineri să scrie și să citească.

Astfel, pentru prima dată în lume, au fost înființate școli pentru persoane adulte (cursuri pentru adulți), istoria universală atribuind această nobilă faimă musulmanilor. Într-un mod destul de interesant, o singură dată în istoria umanității, predarea științei a fost acceptată în schimbul prăzii de război, din porunca Sfântului Profet (SA). Nici înainte, nici după aceea, nimeni nu a pomenit ca un conducător biruitor să accepte instruirea copiilor în schimbul răscumpării sau al prăzilor de război.

Sfântul Profet (SA) în persoană a mers la aceste cursuri de adulți și a cercetat pe cei care știau citirea și scrierea. EI le-a cerut să verifice copiii pentru a afla cât de mult au progresat în lecțiile și instruirea lor.

Sfântul Profet (SA) obișnuia să încurajeze orice copil care era considerat mai sârguincios la învățătură.

Unul dintre cronicari consemnează:

„O femeie numită <A/-Shifă'>, care învățase citirea și scrierea în timpul „perioadei ignoranței“, obișnuia să meargă la casa Sfântului Profet (SA) și să învețe pe soțiile Sfântului Profet (SA)

cum să scrie și să citească. Din acest motiv, ea era prețuită, încurajată și răsplătită de Sfântul Profet (SA)“.

Pagina 164

VALOAREA ȘI ÎNSEMNĂTATEA CELUI CARE STUDIAZĂ

DIN PERSPECTIVA ISLAMULUI

Importanța efortului depus în atingerea unui scop este asemenea scopului însuși. Pentru că fiecare om, cu natura sa dăruită de Allah, apreciază importanța cunoașterii mai presus decât orice altceva în universul umanității, însemnătatea celui care caută știința va fi mai presus de toți.

Întrucât religia Islamului se întemeiază pe natura umană, în mod neîndoielnic ea acordă cea mai mare prețuire celor care studiază.

Sfântul Profet (SA) a afirmat: „Cel care a pornit pe calea dobândirii cunoașterii este iubit de Allah“.

Cu toate că războiul islamic (jihăd) constituie unul dintre stâlpii islamului și chiar dacă Sfântul Profet (SA) sau oricare dintre Imamii (AS)

neprihăniți promulgă decizia cu privire la război, toți musulmanii fiind obligați să participe, cei care au pornit pe calea studierii doctrinelor islamice și a teologiei sunt scutiți de această obligație. În orice epocă, un număr suficient de musulmani trebuie să-și asume obligația studiului în cadrul centrelor de educație islamică. Atotputernicul Allah spune:

„Nu se cade credincioșilor să plece cu toții la luptă. De ce n-ar merge doar câțiva din fiece tabără ca să învețe Legea și apoi să-și prevină poporul când se vor întoarce la el? Poate se vor păzi! “ (9:122).

IMPORTANȚA ÎNVĂȚĂTORULUI ȘI A ÎNDRUMĂTORULUI

Învățătorul este o inimă caldă și luminoasă, care devine puternică prin lumina cunoașterii, în scopul de a smulge din rădăcini neștiința de carte și necunoașterea din întreaga lume. Învățătorul este cel care transformă pe cei necunoscători și cu inimile împietrite în oameni pătrunzători și înțelepți și îi conduce, cu ajutorul făcliei strălucitoare a cunoașterii și educației, către pământul sfânt și paradisul bunăstării.

Din acest motiv, respectul pentru învățători este esențial, iar supunerea față de ei este obligatorie în religia Islamului. Învățătorii sunt considerați cei mai evlavioși și slăviți oameni din societatea omenească.

În privința mărețului și merituosului statut al învățătorilor, este suficient să amintim mărturisirea lui Amir al-Mu 'minin “Ali (AS): „Cel care m-a învățat un cuvânt, m-a făcut slujitorul lui“.

Pagina 165

Această afirmație este foarte valoroasă în ceea ce privește aprecierea statutului învățătorilor.

De asemenea, Amir al-Mu 'minin “Ali (AS) afirmă: „Oamenii sunt împărțiți în trei categorii: prima ceată este alcătuită din '“u/amă Islamului;

a doua este compusă din cei care dobândesc cunoașterea pentru mântuirea lor și a celorlalți; a treia constă în cei cărora le lipsește cunoașterea și înțelepciunea. Persoanele din cel de-al treilea grup sunt precum musculițele poposite pe capul și pe corpul dobitoacelor, care zboară în diferite direcții cu fiecare adiere a vântului (ori se îndreaptă oriunde găsesc murdărie și miros urât).

RESPECTUL FAȚĂ DE ÎNVĂȚAȚI

În timp ce înfățișează statutul distins și valoarea cunoașterii și demnității învățaților, Sfântul Coran spune:

„„...Dumnezeu îi va ridica pe trepte pe cei care cred și au primit

Importanța savanților este atât de mare pentru Profetul (SA)

Islamului, încât el afirmă: „Dispariția unui neam este mai suportabilă și mai puțin păgubitoare decât moartea unui învățat“.

În mod asemănător, Atotputernicul Allah afirmă în alt verset:

„Spune: «Cei care știu sunt oare deopotrivă cu cei care nu știu 7»

Numai cei dăruiți cu minte chibzuiesc “ (39:9).

Astfel, învățatul islamic (ălim) și omul necunoscător nu sunt înrudiți.

Un om învățat și înțelept are o superioritate evidentă asupra cuiva căruia îi lipsește știința. Concluzia desprinsă din acest verset coranic arată că, în perspectiva Coranului, termenul „cunoaștere“ nu este aplicat în mod exclusiv științei islamice, mai degrabă acoperă orice lucru care oferă înțelegere și cunoaștere rațională omului și îl ajută în chestiunile lumești și cerești.

Referitor la superioritatea învățaților față de închinătorii lui Allah și oamenii pioși, s-a transmis următoarea afirmație a lui al-'Imăm Muhammad al-Băgir (AS): „Un învățat care pune la contribuție știința sa, este superior față de șapte mii de închinători și are întâietate față de ei“.

Pagina 166

Profetul (SA) Islamului crede că statutul personalității omului este determinat de cunoașterea sa. Sfântul Profet (SA) afirmă: „Cel mai învățat om este cel care își îmbogățește cunoașterea prin primirea ajutorului de la știința celorlalți. Valoarea omului este determinată de cunoașterea sa.

Astfel, cu cât omul este mai cunoscător, cu atât este mai valoros, iar cu cât este mai nepriceput, cu atât este mai puțin prețuit“.

DATORIILE PROFESORILOR ȘI UCENICILOR

Sfântul Coran socotește cunoașterea și învățătura drept viața adevărată a omului, deoarece în lipsa cunoașterii, omul nu ar fi diferit de un obiect neînsuflețit sau de un mort.

De aceea, un ucenic ar trebui să-și considere învățătorul drept un centru al existenței, de la care primește, treptat, amănunte cu privire la viața sa concretă. Din acest motiv, ar trebui să fie îndatorat pentru existența sa față de învățător și să nu-i dezamăgească așteptările în privința respectului. El nu trebuie să arate îndărătnicie în primirea învățăturilor, chiar dacă ele sunt însoțite de severitate. Ucenicul trebuie să-și respecte învățătorul în prezența și în absența lui, în timpul vieții și după moartea acestuia.

La tel, profesorul ar trebui să se simtă răspunzător pentru viața ucenicilor săi. Nu trebuie să fie plictisit și nici nu trebuie să-și afle liniștea atât timp cât nu și-a îndrumat elevii până la condiția de oameni onorabili și vrednici. Învățătorul nu ar trebui să fie dezamăgit dacă uneori elevii nu manifestă grija cuvenită pentru primirea învățăturilor sale. El trebuie să încurajeze și să-și răsplătească elevii atunci când înaintează în privința educației lor. Prin cuvintele și faptele sale, profesorul nu trebuie niciodată să influențeze negativ moralul elevilor săi.

DOUĂ CHESTIUNI IMPORTANTE ÎN CADRUL

ÎNVĂȚĂTURILOR ISLAMULUI

Fiecare dintre politicile sociale răspândite în diferitele societăți omenești cuprinde o suită de lucruri tainice. Dacă aceste secrete sunt descoperite lumii, poziția conducătorilor societății și interesele lor materiale vor fi puse în pericol. Din acest motiv, ei tăinuiesc aceste realități de

Pagina 167

publicul larg. Rațiunea din spatele unei asemenea politici rezidă în faptul că cele mai multe dintre chestiuni sunt zămislirile propriilor minți. Întrucât acestea sunt împotriva rațiunii și interesului comunității și a indivizilor, ei se tem că ar fi puși în situația de a înfrunta un potop de proteste, riscând pierderea avantajelor personale, dacă aceste lucruri ascunse ar ieși la iveală.

Din acest considerent, diverse structuri creștine și centre intelectuale și spirituale ale altor religii denotă o oarecare ezitare în a permite păreri personale, asumându-și dreptul de a adapta și explica învățăturile și conținutul cărților religioase. Potrivit acestora, este de datoria oamenilor să accepte fără tăgadă orice afirmă ele. Această metodă a tulburat multe politici religioase. Politica actuală a creștinsmului este o dovadă veridică în privința acestei afirmații.

Însă, întrucât Islamul are încredere în justețea sa, spre deosebire de alte politici religioase și nereligioase, nu vede nicio ambiguitate sau lipsă de claritate în orientarea sa.

(1) Islamul nu tăinuiește niciun lucru corect, nici nu permite adepților lui să păstreze drept secretă vreo chestiune justă. Aceasta deoarece normele acestei religii pure sunt formulate potrivit legilor naturii și creației, așadar, niciuna dintre aceste adevăruri și realități nu pot fi tăgăduite. Tăinuirea acestor realități este unul dintre păcatele majore. În cuvintele sale Atotputernicul Allah a condamnat pe cei care ascund adevărul, spunând:

„Pe cei care ascund dovezile pe care le-am pogorât și călăuzirea, după ce le-am lămurit oamenilor în Carte, Dumnezeu îi va blestema și-i vor blestema toți care îi pot blestema“ (2:159).

(2) Islamul a poruncit adepților lui să cugete liber cu privire la adevăruri și învățături, dar să înceteze această înaintare oricând remarcă cea mai neînsemnată nelămurire; de aceea, credințele lor limpezi pot rămâne neatinse de vătămarea tenebrelor oricăror dubii sau incertitudini. Islamul poruncește oamenilor, de asemenea, să încerce să îndepărteze orice incertitudine într-o manieră justă și doritoare de adevăr și să se străduiască să le lămurească cu sinceritate, dacă le întâmpină. Atotputernicul Allah spune:

„Nu urma ceva de care nu ai știință... “ (17:36).

Pagina 168

ÎNFRÂNAREA DE LA LIBERA CUGETARE ȘI EXPRIMAREA ADEVĂRULUI

Perceperea realităților prin intermediul cugetării și reflecției și recunoașterea lor sunt cele mai valoroase însușiri ale omului, singurele semne particulare ale superiorității lui asupra celorlalte dobitoace, precum și fundamentul demnității și onoarei sale. Sentimentul dragostei față de umanitate și instinctul realității nu vor permite niciodată omului să fie privat de libertatea de cugetare prin impunerea unei gândiri mimetice.

Nici nu vor permite judecății să fie condusă pe o cale greșită prin ascunderea adevărurilor, într-atât încât să stingă gândirea dumnezeiască.

Totuși, această circumstanță nu ar trebui să fie trecută cu vederea atunci când omul este incapabil să înțeleagă un adevăr sau când, datorită stăruinței și îndărătniciei, nu există nicio speranță pentru statornicirea adevărului. Atunci exprimarea lui va pricinui o pierdere a stării, vieții și reputației omului, iar simțul realității și dragostei pentru omenire s-ar pronunța contrar. În scopul de a respecta adevărul și a salvgarda omul de pericolul rătăcirii și de alte pericole adresate stării, vieții și demnității lui, simțul realității și iubirea față de omenire îl atrage spre tăinuirea adevărurilor.

Prin intermediul multor tradiții (ahădith), mamii Ah al Bayt (AS), cu chibzuință, au oprit oamenii de la cugetarea unor asemenea adevăruri, care sunt dincolo de nivelul de înțelegere al omului.

Atotputernicul Allah permite tăinuirea stării reale a lucrurilor în cazul disimulării (tagiyyah) sub două forme (Sfântul Coran, Sirah 3, Ayah 28 și Sirah 16, Ayah 106).

CONCLUZIE

În câteva cazuri, Islamul socotește tăinuirea adevărurilor și realităților nu numai drept nevătămătoare, ci obligatorie:

(1) Tagivyah este aplicată unde nu există nicio șansă de statornicire a adevărului și când exprimarea adevărului pune în pericol starea, viața și demnitatea cuiva.

(2) Când adevărul nu este înțeles de cineva și exprimarea sa poate să-l conducă la rătăcire sau poate provoca dispreț și batjocorire a adevărului.

Pagina 169

(3) Când, datorită lipsei capacității de cugetare, se prezintă adevărul într-un mod fals și se ajunge la denaturare.

LJTIHÂD (DEDUCȚIA LEGILOR BAZATĂ PE

FUNDAMENTELE ISLAMICE) ȘI TAOLID (URMAREA UNUI MUJTAHID ÎN PUNEREA ÎN PRACTICĂ A NORMELOR ISLAMICE)

Nevoile omului în mediul său, precum și măsurile pe care trebuie să le ia pentru a le satisface, sunt atât de mari, încât un om obișnuit nu poate să le enumere, ca să nu mai vorbim de intrarea în toate amănuntele acestora sau de obținerea unei cunoașteri suficiente privitoare la ele.

Pe de altă parte, întrucât omul își îndeplinește sarcinile prin mijloacele cugetării și puterii voinței, el ar trebui să aibă suficiente cunoștințe atunci când dorește să ia o decizie. EI va fi incapabil să ia o hotărâre, dacă nu dispune de informații suficiente. Fie el însuși este calificat pentru a adopta un mod de acțiune, fie trebuie să apeleze la cineva care este înzestrat cu pricepere și să-și îndeplinească îndatoririle potrivit instrucțiunilor acestuia. De exemplu, în mod natural, ne adresăm unui medic pentru tratarea bolilor noastre, unui inginer constructor pentru proiectul unei clădiri, unui zidar pentru o lucrare de zidărie sau unui tâmplar pentru fabricarea ușilor și ferestrelor.

Astfel, ne petrecem viețile noastre prin taglid sau urmarea celorlalți, chiar pentru chestiuni neînsemnate.

Oricine spune „Nu urmez nimănui în viață“, fie nu înțelege sensul cuvintelor sale, fie este atins de o boală mintală. Islamul, care își întemeiază legile religioase pe natura omenească, a adoptat și el aceeași metodă.

Islamul poruncește adepților săi să învețe preceptele și povețele islamice. Izvorul acestor învățături nu este altul decât Cartea Dumnezeiască, anume Coranul, și tradițiile (ahădith) Sfântului Profet (SA) și ale neprihăniților Imami ai AA] al-Bayt (AS).

Este evident că dobândirea tuturor învățăturilor islamice din Coran și tradiții (ahădith) nu este o sarcină ușoară. O asemenea îndatorire nu este posibilă pentru toți musulmanii și numai un număr redus de oameni pot realiza această misiune.

Pagina 170

Prin urmare, această rânduială religioasă ia în mod firesc forma în care un grup al musulmanilor, care nu sunt în măsură să dobândească învățăturile și preceptele prin intermediul raționamentului, ar trebui să se adreseze celor care au dobândit poruncile islamice prin dovezi și capacitatea de raționare, și ar trebui apoi să-și îndeplinească îndatoririle lor.

Un învățat care dobândește legile islamice prin intermediul eforturilor și raționamentului este numit mujtahid, iar străduința în această privință este intitulată ijtihăd. Cel care se adresează mujtahid-ului este numit mugallid (cel care urmează povețele unui mujtahid pentru ducerea la bun sfârșit a acțiunilor sale), iar raportarea sa la mujtahid este numită taglid (urmarea unui mujtahid cu privire la punerea în practică a legilor islamice).

Desigur, ar trebui să se știe că taqlid este valabil în privința închinării, tranzacțiilor și altor reguli practice ale islamului, dar privitor la principiile fundamentale ale Islamului (Us:4/ a/-Din), care sunt chestiuni de credință, cineva nu poate avea încredere în părerile altora și nu poate fi el însuși satisfăcut cu urmarea acestora. Acest lucru se datorează faptului că, în cazul principiilor fundamentale ale Islamului (Usa? a/-Din), credința și convingerea țin de voință și nu de comportament. Nu putem considera niciodată credința altora ca fiind proprietatea noastră.

Nu se poate spune că Allah este Unul fiindcă părinții sau învățații noștri spun asta, așa cum nu nu se poate spune că lumea de dincolo este reală deoarece toți musulmanii cred în ea.

Prin urmare, este de datoria fiecărui musulman să cunoască principiile fundamentale ale Islamului (Usă/ al-Din) a religiei sale prin capacitatea de raționare și osteneală, chiar dacă aceasta este una foarte modestă.

(3) DATORIA OMULUI FAȚĂ DE CEILALȚI

Aceste datorii pot fi descrise, după cum urmează:

DATORIA OMULUI FAȚĂ DE PĂRINȚII SĂI

Părinții sunt factorii de apariție ai unui copil și cei care îi împărtășesc educația și formația de bază; prin urmare, sfânta religie a Islamului a pus un mare accent pe ascultarea lor de către copii și pe cinstirea lor într-o asemenea măsură încât, Atotputernicul Allah, imediat după afir-

Pagina 171

marea Unicității Sale (Tawhzd), a poruncit oamenilor să fie blânzi și generoși față de părinții lor:

„Domnul tău a hotărât să nu vă închinați decât Lui și să vă purtați frumos cu părinții voștri...“ (17:23).

În tradiții (ahădith), înșirând păcatele de moarte, purtarea urâtă față de părinți se numără drept a doua după politeism (shirk). Atotputernicul Allah afirmă:

„Dacă unul dintre ei ori amândoi au îmbătrânit alături de tine nu le spune: „, Ptiu!““ Nu-i ocări, ci spune-le vorbe cuviincioase! Asupra lor cu bunătate apleacă aripa duioșiei și spune: „Domnul meu! Fii milostiv cu ei, precum și ei au fost cu mine când eram prunc și m-au

Cum bine i-a spus o bătrână copilului ei atunci când l-a văzut puternic și voinic:

Dacă îți aduceai aminte de copilărie

Când erai fără ajutor în brațele mele,

Nu te-ai comporta cu mine în mod hain astăzi

Când tu ești un voinic, iar eu sunt o bătrână.

În sfânta religie a Islamului, supunerea față de părinți este wâjib, cu excepția cazului în care ei rânduiesc copiilor să renunțe la una dintre faptele wâjib ale religiei și să îndeplinească o acțiune harâm. A fost dovedit de experiența vieții că cei care își supără părinții nu rămân fericiți și mulțumiți în viețile lor și, drept urmare, nu ajung la mântuire.

DREPTURILE PĂRINȚILOR

În cadrul unei familii, relația părinților cu copiii lor este precum cea a rădăcinilor copacului cu ramurile sale, deoarece continuitatea și supraviețuirea ramurilor copacului depind de rădăcinile sale. Părinții sunt, de asemenea, întemeietorii existenței copiilor. Întrucât societatea omenească este alcătuită din două categorii, și anume, părinți și copii, părinții sunt rădăcinile principale ale societății omenești.

Pagina 172

Pe lângă faptul că reprezintă cea mai mare nerecunoștință și infamie, purtarea urâtă față de părinți și necăjirea lor devine, de asemenea, motivul decadenței omenirii și a distrugerii societății. Aceasta se întâmplă deoarece nerespectarea părinților de către copii va fi oglindită de părinți sub forma asprimii și respingerii. Pe de altă parte, dacă copiii privesc către părinții lor cu lipsă de considerație și apreciere, la rândul lor, nu se pot aștepta la ceva mai bun din partea propriilor vlăstare și nu vor putea să se bizuie pe ajutorul lor când vor ajunge la vârsta slăbiciunii și neputinței. Așadar, în mod firesc, vor deveni dezinteresați să întemeieze o familie, cum este cazul multora dintre tinerii epocii actuale.

Generalizarea acestui mod de gândire, bineînțeles, va închide calea reîntineririi și înmulțirii, deoarece un om înțelept nu-și va dedica niciodată viața valoroasă cultivării unui pom din ale cărui fructe nu se va îndulci, sub a cărui umbră nu se va odihni, și a cărui vedere nu-i va oferi niciun avantaj în afară de inimă rea și suferință. Am putea admite că guvernările pot îndemna oamenii să-și întemeieze familii, oferindu-le diferite recompense și stimulente, și astfel să elimine dificultățile reîntineririi și înmulțirii; dar ar trebui să se specifice că strategiile sociale și obiceiurile lipsite de suport natural (precum dragostea părintească față de copii) nu pot să dureze.

Pe lângă acest fapt, dacă omul nu va beneficia de una dintre înclinațiile naturale, el va fi privat, în mod inevitabil, de un șir de bucurii sufletești.

DREPTURILE COPIILOR ÎN FAȚA PĂRINȚILOR

Acțiunile pe care un om trebuie să le îndeplinească pentru cineva, care este beneficiarul, sunt numite drepturi (huqiq), iar lucrările pe care o persoană trebuie să le îndeplinească sunt numite datorii, porunci sau obligații. De exemplu, este de datoria unui angajator să plătească salariul angajatului său și este dreptul angajatului să-l primească, după îndeplinirea unei sarcini impuse. Dacă angajatorul nu plătește salariul, angajatul îl poate solicita și își poate apăra dreptul.

Întrucât omul este creat în așa fel încât viața sa nu este fără de sfârșit în această lume și pentru că, de bună voie sau nu, el moare după o vreme, Allah a stabilit modul de procreare, a asigurat lumea cu metodele de înmulțire și a dirijat sentimentele interioare ale omului către aceasta, cu scopul de a proteja omenirea de la distrugerea totală.