SCURTĂ EXPUNERE A ÎNVĂȚĂTURILOR ISLAMICE

Pagina 103

de câte ori dorea să iasă din casă, obișnuia să se etaleze într-o înfățișare exterioară fără pereche. Îi plăcea în mod special să folosească parfumuri.

În cursul existenței sale, niciodată nu și-a schimbat firea. Viața lui s-a apropiat de sfârșit în aceeași simplitate și modestie. Cu toate că deținea o poziție atât de importantă, nu a arătat niciodată predilecție pentru demonstrarea însemnătății sale sociale.

În timpul vieții sale, Sfântul Profet (SA) nu a jignit pe nimeni și nu a folosit cuvinte deșarte. Nu a râs niciodată nestăpânit și nu a săvârșit fapte necuviincioase sau inutile. A fost preocupat cât mai mult cu putință de cugetare și meditație. Asculta mai întâi părerile fiecărei persoane năpăstuite și plângerile oricărui contestatar și abia apoi se pronunța. Nu a întrerupt niciodată cuvântul altora și nu a perturbat libertatea de gândire;

cu toate acestea, el a clarificat greșelile și a potolit neajunsurile lor.

Sfântul Profet (SA) a fost foarte îngăduitor și blând, iar suferințele i-au provocat întotdeauna tristețe; cu toate acestea, nu a șovăit în pedepsirea tâlharilor și a celor răi și nu a făcut deosebire între indivizi în privința ducerii la bun sfârșit a legilor dumnezeiești.

Odată un evreu și un musulman au fost acuzați că au furat din casa unuia dintre medinezi (Ansăr). Atunci, un grup numeros de ajutoare s-a prezentat în fața Sfântului Profet (SA), cerând să fie pedepsit evreul, spre onoarea musulmanilor, în mod special a ansarului, și să nu scape din vedere vrăjmășia fățișă a evreilor. Pentru că Sfântul Profet (SA) a aflat adevărul, diferit de cel pretins de ei, l-a susținut deschis pe evreu și l-a pedepsit pe musulman.

În mijlocul tensiunilor bătăliei de la Badr, când Sfântul Profet (SA)

organiza liniile oștirii sale, a văzut un luptător stând cu un pas în fața altora. Sfântul Profet (SA) a îmboldit cu bățul său pântecele omului, să se miște puțin înapoi și să fie în rând cu ceilalți. Războnicul a spus: „O, trimisule al lui Allah! Jur pe Allah că sunt rănit la abdomen și aș dori să merg pentru revanșa islamică (qisăs)“. Dând bastonul omului, Sfântul Profet (SA) i-a ferit haina de la mijloc și a zis „Du-te pentru revanșă (gisăs)“. Omul a mers către Sfântul Profet (SA), i-a sărutat mijlocul și a zis „Știu că voi muri astăzi și am dorit să ating sfântul tău trup“. Apoi a năvălit asupra dușmanului și s-a luptat cu sabia până când a fost martirizat.

Sfântul Profet (SA) l-a ocrotit întotdeauna pe cel slab și oprimat și le-a cerut prietenilor săi să-l informeze, fără amânare, asupra cerințelor nevoiașilor și asupra plângerilor celor slabi.

Pagina 104

Se spune că ultimele cuvinte ale Sfântului Profet (SA) au fost un îndemn către oameni cu privire la sclavi și femei, după care a încetat să mai glăsuiască și și-a dat duhul. Pacea fie asupra sa și a sfintei sale familii.

ULTIMA DORINȚĂ A SFÂNTULUI PROFET (SA) CĂTRE

MUSULMANI

Societatea umană, ca și celelalte componente ale universului creației, este supusă schimbării și transformării. Diferențele sensibile constatate în structura ființelor omenești au generat tendințe diferite, în urma cărora oamenii ajung să se distingă în privința agerimii minții și obtuzității percepției și înțelegerii sau în ceea ce privește capacitatea memorării sau uitării.

Astfel, credințele, datinile și tradițiile care guvernează societatea vor fi pasibile de schimbare și desfigurare în cel mai scurt timp, dacă nu au o bază trainică și autentică și paznici demni de încredere. Prin observație și experiență, această chestiune ne va fi întru totul lămurită.

Pentru a proteja împotriva acestui pericol, Sfântului Profet (SA)

a stabilit un text trainic și solid, a numit supraveghetori pentru credința sa universală și veșnică și a recomandat Cartea Dumnezeiască (Sfântul Coran) și pe Ahl al-Bayt (AS). Astfel, toate sectele islamice, ca înlănțuite, au relatat că Sfântului Profet (SA) a afirmat în repetate ocazii, următoarele: „Vă încredințez două lucruri de mare preț, unul dintre ele este Sfânta Carte (Coranul) și altul este AA al-Bayt. Acestea două nu vor fi niciodată separate unul de altul și voi nu veți fi conduși pe un drum greșit, atât timp cât veți rămâne legați de ele“.

SFÂNTUL CORAN

Sfântul Coran, care este Cartea Dumnezeiască și dovada pentru Nubuwwah a Sfântului Profet (SA), este principalul izvor al instruirii și legilor islamice. Sfântul Coran este alcătuit din cuvintele Atotputernicului Allah și prin cunoașterea coborâtă la Sfântul Profet (SA) din izvorul Slavei și Locul Dumnezeirii și Măreției, spre a arăta omului calea progresului.

Sfântului Coran înfățișează universul omenesc împreună cu un șir de aspecte științifice și practice, prin aplicarea cărora omul atinge bunăstarea în lumea de aici și în cea de dincolo.

Pagina 105

Sfântul Coran a coborât treptat către Sfântul Profet (SA) în timpul celor douăzeci și trei de ani ai convocării și chemării lui la Islam, răspunzând necesităților societății omenești.

În enunțurile sale, Sfântul Coran urmărește doar conducerea oamenilor spre progres. Predă învățături de credință corecte, o morală lăudabilă, fapte cuviincioase, toate acestea reprezentând stâlpii bunăstării omului și societății omenești. Acestea sunt transmise printr-o afirmație cuprinzătoare:

„Noi am făcut să pogoare Cartea asupra ta ca tâlcuire pentru toate

Sfântul Coran a înfățișat învățăturile islamice succint. Pentru elemente suplimentare, anume pentru lămurirea chestiunilor jurisprudențiale, Sfântul Coran îndrumă oamenii către Nubuwwah, deoarece Sfântul Coran spune:

„Noi am pogorât asupra ta amintirea ca tu să spui deslușit oamenilor ceea ce le-a fost pogorât... “ (16:44).

„Noi nu am pogorât cartea asupra ta decât ca să le lămurești pentru ce se ceartă... (16:64).

Fără să cheme oamenii să se supună orbește, Sfântul Coran stă de vorbă cu ei în propriul lor limbaj cotidian și în logica dăruită de Allah.

Le reamintește o succesiune de fapte cunoscute pe care omul le percepe vrând-nevrând prin natura sa. Amintește că omul nu poate niciodată să se sustragă de la recunoașterea și acceptarea lor.

Atotputernicul Allah spune:

„Acesta este un cuvânt despărțitor ce nu are în el nimic ușuratic “

În măsura în care este atins domeniul logicii sale, chestiunile afirmate de Sfântul Coran sunt valabile și veșnice pentru toate timpurile și toți oamenii. Ele nu sunt precum părerile obișnuite ale oamenilor, care sunt judecate numai din câteva unghiuri de vedere conform capacității mărginite de cunoaștere și cugetare și care pot fi uitate și desconsiderate din cauza altor factori ai nepăsării și lipsei de atenție. Sfântul Coran este „Cuvântul Atotputernicului Allah“, care conține fiecare aspect camuflat sau evident și este conștient de fiecare intenție sau intrigă.

Pagina 106

De aceea, este de datoria fiecărui musulman să utilizeze concepțiile sale practice, să-și aducă aminte de acest sfânt semn (Aya/h) și să considere „Cuvântul lui Dumnezeu“ drept statornic și veșnic. El nu trebuie să fie convins de ceea ce înțeleg și spun alții. E! însuși nu trebuie fie condiționat de libera cugetare, care este doar o însușire particulară a omului, a cărei valoare este pusă în relief de Sfântul Coran. Aceasta deoarece Sfânta Carte a lui Allah este un text hotărâtor și un temei trainic pentru toate timpurile și oamenii. Astfel, o asemenea Sfântă Carte nu va fi mărginită de înțelegerea unui grup particular de oameni.

„și Să nu fie (ei) asemenea celor care au primit altădată Cartea...

Vreme îndelungată a trecut peste ei, inimile li s-au împietrit... (57:16).

Sfântul Coran cere oamenilor să se supună naturii lor și să primească adevărul. Cu alte cuvinte, înainte de toate, să fie gata ei înșiși de primirea necondiționată a adevărului și să mărturisească ce este adevărat. Fericirea lor în această lume și în lumea de dincolo se sprijină pe primirea adevărului fără urmarea ispitelor satanice și chemării poftelor trupești.

Apoi, Sfântul Coran cere oamenilor să înfățișeze cunoașterea intuitivă a Islamului propriei lor simțiri, să se supună acesteia dacă o găsesc autentică și dacă descoperă că primirea și traducerea ei în viață le asigură fericirea și mângâierea adevărată. Încet dar sigur, în acest mod, înțelepciunea vieții omenești și a credinței cultivată în societatea omenească va fi compusă dintr-un șir de legi și reguli, pe care omul le solicită din dorința instinctuală și pornirile naturale.

În cele din urmă, aceasta va fi o strategie unificatoare, ale cărei componente și impulsuri vor determina o compatibilitate desăvârșită cu însușirile omenești individuale și se va abține întru totul de la nepotrivire și inconsistență. Nu va fi o tactică inconsecventă, care uneori provine din spiritualism, alteori din materialism ș.a.m.d.; în unele situații aceasta corespunde judecății sănătoase, în vreme ce în altele, este supusă poftelor trupești.

Atotputernicul Allah spune următorul Ayah cu privire la caracterizarea Sfântului Coran:

„(o Carte) care călăuzește către Adevăr și către un Drum Drept“

De asemenea, Allah amintește:

Pagina 107

„Acest Coran călăuzește către ceea ce este mai drept... (17:9).

În alt verset, Atotputernicul Allah prezintă motivul pentru care această autoritate și legitimitate a Islamului trebuie să fie în conformitate cu creația omului, întrucât este de la sine înțeles că o tactică și o pricină care pune în legătură cerințele naturale și necesitățile autentice ale omului, îl vor face fericit și prosper pe acesta în cea mai bună manieră posibilă.

„Ridică-ți fața către Lege ca un dreptcredincios, după firea cu care Dumnezeu a plăsmuit oamenii. Nimic nu se va schimba în creația lui Dumnezeu. Aceasta este Legea cea dreaptă... (30:30).

Din nou, Atotputernicul Allah spune:

Ți-am pogorât ție o Carte ca să-i scoți pe oameni din întunecimi

4

către lumină “ (14:1).

Sfântul Coran cheamă oamenii să urmeze calea luminii, care îi conduce către țelurile lor desăvârșite. În mod necesar, aceasta va fi o direcție care răspunde cum se cuvine căutărilor firești ale omului, deoarece necesitățile lui sunt foarte concrete, și care, de asemenea, este conformă cu judecata bunului simț. Această cale este religia firească numită „Islam“.

Însă, o politică întemeiată pe poftele trupești și satisfacerea instinctelor omenești, dorită cu pasiune și înverșunare de oamenii influenți ai societății, preluată orbește de la ascendenți, revendicată de națiunile subdezvoltate de la națiunile influente și puternice în mod indiscutabil și fără punerea ei în acord cu logica și bunul simț, nu este nimic altceva decât cufundare în întuneric. De fapt, este precum călătoria într-o direcție care nu îi asigură omului câtuși de puțin împlinirea scopului său. Atotputernicul Allah spune:

„Cel care era mort, și Noi l-am înviat, dându-i apoi o lumină ca să se călăuzească în mijlocul oamenilor, este oare asemenea celui învăluit de întunecimile din care nu va ieși? “ (6:122).

În cele din urmă, din toate acestea, se poate constata importanța și măreția acestei Cărți sfinte din punctul de vedere al musulmanilor și al Islamului. De altfel, de la revelația lui, cu paisprezece veacuri în urmă, până în epoca de astăzi, Sfântul Coran a deținut mereu un loc însemnat în diferite societăți omenești și a atras dintotdeauna interesul popoarelor lumii.

Pagina 108

Într-adevăr, Sfântul Coran este Cartea Dumnezeiască ce confirmă credința universală și veșnică a Islamului. Majoritatea învățăturilor grandioase ale Islamului au fost înfățișate în mod grăitor în Coran, în această privință, vrednicia lui fiind egală cu importanța religiei lui Allah. Mai mult, Sfântul Coran cuprinde doar cuvintele lui Allah și este minunea veșnică a Sfântului Profet (SA).

SFÂNTUL CORAN ESTE O MINUNE

Araba este fără îndoială o limbă convingătoare și atotcuprinzătoare, care poate exprima în cel mai clar și exact mod năzuințele naturale ale omului. În această privință, nicio limbă nu poate întrece araba.

Istoria atestă că arabii epocii „barbariei“ (înainte de venirea Islamului), care erau în cea mai mare parte nomazi, lipsiți de civilizație și de binefacerile existenței, au deținut o asemenea pricepere și exprimare sugestivă în limba arabă, încât nicăieri în istorie nu poate fi găsit un concurent pe măsura lor.

În domeniul literaturii arabe, expresivitatea limbii vorbite s-a bucurat de cea mai înaltă apreciere. Oamenii nutreau un deosebit respect pentru formulările literare și rafinate. Obișnuiau să expună poeziile încântătoare și însemnate ale poeților și scriitorilor lor de frunte pe pereții Ka'bah, la fel cum își înălțau zeii și idolii. Deși foloseau o limba cu o asemenea grandoare și cu toate aceste norme și reguli gramaticale exacte, fără cea mai mică deviere sau greșeală, ei obișnuiau să depună eforturi considerabile în vederea adaptării și înfrumusețării textului discursului lor.

În primele zilele în care Sfântului Profet (SA) i-au fost revelate câteva versete ale Sfântului Coran, citindu-le mai apoi oamenilor, s-a produs un zbucium sufletesc printre arabi și printre poeții și literații lor. Exprimările pline de sens, încântătoare și atrăgătoare ale Sfântului Coran s-au întipărit în inimi și au impresionat pe cei înțelepți atât de mult, încât au uitat de expresivele lucrări literare și de poeziile sclipitoare și profunde ale marilor pocți intitulate „Al-Mu'allagăt“, dându-le jos în grabă de pe pereții Ka'bah.

Cuvintele dumnezeiești, cu versetele lor minunate, au cucerit fiecare inimă și au pecetluit buzele tuturor scriitorilor și poeților meșteri la vorbă prin farmecul și frumusețea lor infinită.

Pagina 109

Dar, pe de altă parte, aceste cuvinte dumnezeiești erau extrem de neplăcute și amare pentru politeiști și idolatri, întrucât, prin enunțurile lor expresive și argumentarea temeinică, au luminat și confirmat credința monoteismului, mustrând-o sever pe cea a politeismului și idolatriei. De asemenea, versetele acestea au umilit idolii numiți „zei“ de cei care îi adorau și le ofereau sacrificii și care preferau să li se închine mai degrabă lor decât lui Allah. Cuvintele dumnezeiești au înfățișat idolii drept statui de lemn și piatră, neînsuflețite, neputincioase și fără nicio valoare. Sfântul Coran a chemat arabii sălbatici — care erau plini de trufie și vanitate și care își întemeiaseră existența pe vărsarea de sânge și tâlhărie — către religia adevărului și a respectului pentru dreptate și umanitate. Astfel, arabii au apelat la conflict și manevre necinstite, trecând prin foc și sabie pentru a stinge această flacără călăuzitoare. Cu toate acestea, ei nu s-au ales cu nimic de pe urma eforturilor lor netrebnice, afară de dezamăgire.

În epoca timpurie a 4/-Bi that al-Nabawiyyah, Sfântul Profet (SA)

s-a întâlnit cu unul dintre oamenii iscusiți la vorbă, pe nume Wahd, care era un renumit literat arab. Sfântul Profet (SA) a recitat câteva versete (Avat) de la începutul Surei 41 (Fă Mm) a Coranului. În pofida mândriei și aroganței sale, Walid l-a ascultat foarte atent, până ce Profetul (SA)

a ajuns la Sfântul Ayah:

„Dacă ei se întorc spune-le: eu v-am prevenit asupra trăsnetului care va fi asemenea trăsnetului care i-a nimicit pe adiți și tamudiți “

De îndată ce Sfântul Profet (SA) a rostit acest Ayah, Walid s-a tulburat și a început să tremure în așa măsură, încât și-a pierdut cunoștința;

apoi, întâlnirea s-a întrerupt și oamenii s-au împrăștiat.

Mai târziu, un grup de oameni s-a dus la Wald și a început să-și arate nemulțumirea pentru faptul că i-a făcut de rușine și de ocară în fața lui Muhammad (SA). Walid a spus: „Nu, pe Allah, știți că nu mă tem de nimeni și nu am o dorință necumpătată de câștig. Știți că sunt un om de litere și un scriitor. Cuvintele pe care eu le-am auzit de la Muhammad (SA) nu aveau nicio asemănare cu vorbele altor oameni. Cuvintele lui erau atrăgătoare și fermecătoare. Ele nu ar putea fi socotite nici poezie, nici povestire. Sunt pline de semnificații și profunzime. Sunt constrâns să nu spun nimic despre această chestiune până nu îmi formez o părere.

Pagina 110

Dați-mi o perioadă de trei zile să reflectez la ea“. Când oamenii au sosit la Walid, după un interval de trei zile, el a spus că vorbele lui Muhammad (SA) erau farmece și descântece care vrăjeau inima omului.

Ipocriții (mushărin), îndrumați de Wald, au numit Sfântul Coran magie și vrăjitorie și s-au ferit de pătrunderea semnificațiilor lui. Același lucru le-au cerut și oamenilor, interzicându-le ascultarea lui. În momentele în care Sfântul Profet (SA) obișnuia să recite Sfântul Coran în 4/-Masjid al-Harăm (Ka“bah), mushhrin obișnuiau să țipe și să bată din palme pentru a nu îngădui oamenilor să audă vocea Sfântului Profet (SA).

Cu toate acestea, pentru că lumea era captivată de relatările încântătoare și convingătoare ale Sfântul Coran, profita adesea de întunericul nopții și se aduna în spatele zidurilor casei Sfântului Profet (SA), pentru a asculta recitarea Sfântului Coran. În același timp, șoptind unii altora, obișnuiau să spună că aceste cuvinte nu pot fi puse pe seama unei ființe omenești. Atotputernicul Allah, făcând referire la acest aspect, spune:

„Noi știm prea-bine ceea ce ei ascultă când te ascultă și când la sfaturile tainice cei nedrepți spun: „Voi nu urmați decât un bărbat vrăjit*

Uneori, când Sfântul Profet (SA) recita Sfântul Coran și atrăgea după sine oamenii lângă Ka“bah, literații arabi obișnuiau să se aplece, astfel încât să nu fie văzuți sau recunoscuți când treceau pe lângă el. Căci spune Atotputernicul Allah:

„Oare nu pentru a se ascunde de el, ei se închid în ei înșiși? “ (11:5).

ÎNVINUIREA SFÂNTULUI PROFET (SA)

Kăfirin și mushkrin obișnuiau să numească nu numai pe Sfântul Profet (SA), ci și întreaga lui activitate misionară drept vrăjitorie. Ori de câte ori Sfântul Profet (SA) a chemat oamenii să urmeze calea lui Allah, le-a insuflat adevărul sau le-a dat unele povețe, ei susțineau că el practică vrăjitoria, chiar dacă acesta le explica chestiuni a căror valabilitate era recunoscută de judecata sănătoasă și de natura lor dăruită de Allah. De asemenea, Sfântul Profet (SA) le-a arătat calea cea dreaptă și modalitatea prin care ar putea dobândi bunăstare și fericire în interiorul societății

Pagina 111

omenești. Ei nu au niciun argument împotriva celor relatate de Sfântul Profet (SA), iar asemenea chestiuni nu pot fi apreciate drept vrăjitorie.

Este oare o vrăjitorie să afirmi „Nu venerați pietrele și lemnele cioplite de voi înșivă, nu oferiți pe copiii voștri ca jertfă pentru ei și nu credeți în superstiții“? Ar putea fi catalogate drept vrăjitorii ideile morale lăudabile precum adevărul, onestitatea, bunăvoința, frăția omenească, pacea, dreptatea și respectul pentru drepturile umane?

În cuvintele Sale, Atotputernicul Allah face referire la acest aspect:

„+-Dacă spui: ,„ Voi veți fi sculați după moarte “, cei care tăgăduiesc vor spune: „Aceasta este doar o vrajă vădită “ (11:7).

SFÂNTUL CORAN PROVOACĂ MUSHRIKÎN

superstițioase ale venerării idolilor, nu au fost niciodată pregătiți să primească chemarea de a socoti Islamul adevărat și de a se supune adevărului și realității. Ei nu l-au acceptat pe Sfântul Profet (SA), pe care l-au contrazis și l-au declarat mincinos, considerând Sfântul Coran, pe care el îl atribuia lui Allah, nimic altceva decât alcătuirea propriilor sale vorbe.

Pentru lămurirea acestei situații, Sfântul Coran i-a contestat prin chemarea unui grup de oameni, care erau prezicători și singurii pretendenți ai elocinței, pentru a aduce formulări la fel de întemeiate ca cele ale Sfântului Coran, în cazul în care erau sinceri în neacceptarea Sfântului Profet (SA), dovedind astfel că apelul islamic era nefondat.

Atotputernicul Allah spune:

„Vor spune: „EI l-a născocit!“ Nu... Ei nu cred. Să aducă o spusă asemenea lui, dacă spun adevărul! “ (52: 33-34).

De asemenea, Atotputernicul Allah afirmă:

„Dacă ei spun: „EI l-a născocit”, spune: „ Aduceți o sură care să fie lui deopotrivă și chemați pe cine puteți afară de Dumnezeu, dacă spuneți adevărul (10:38).

Kăfirin și mushkrin din Arabia, care erau stăpânii literaturii și elocinei, în pofida mândriei și orgoliului oratoric, s-au abținut de la accep-

Pagina 112

tarea acestei provocări și s-au sustras concurenței. Astfel, în mod fatal, ei au transformat controversa literară într-o luptă sângeroasă; înfăptuirea crimei era mai facilă pentru ei decât să fie făcuți de rușine și biruiți în disputa literară. Literații arabi au devenit neputincioși în fața provocării Coranului. Nici cei care au trăit în epoca revelației Sfântului Coran, nici oamenii născuți după dumnezeiasca sa pogorâre, nu au putut înfăptui nimic împotriva acestei Sfinte Cărți, în ciuda celei mai mari rezistențe.

Au fost, astfel, nevoiți să bată în retragere după ce și-au pus în valoare cele mai mari strădanii.

Firea omului are mereu tendința de a-i constrânge pe unii să copieze sau să întreacă alte capodopere sau abilități ale altor oameni care atrag atenția, chiar dacă acestea, precum boxul sau concursul trasului de frânghie între echipe, nu ar avea nici cel mai mic impact asupra vieții lor sociale. Tot așa, este evident că au existat dintotdeauna oameni care au pândit Coranul și, dacă ar fi găsit o cale de a face față acestei Cărți Dumnezeiești, nu ar fi ezitat o clipă să accepte provocarea. Acești oameni nu au putut face față somației și nu au putut susține că Sfântul Coran este magie și vrăjitorie; pentru că magia este un proces care, în conformitate cu caracteristicile ei, arată adevărul drept minciună și minciuna drept adevăr; cu alte cuvinte, arată adevărul drept născocire și născocirile drept adevăr. Sfântul Coran cucerește inimile prin felul său de exprimare fermecător și prin versetele (Ayă?) grăitoare, datorită frumuseții sale naturale și nu ca urmare a legăturii lui cu universul magiei. El cheamă oamenii, prin cuvintele sale, către o serie de idealuri și le prezintă diterite învățături ale căror actualitate și îndreptățire sunt subînțelese de simțul realității și de natura dăruită de Allah. El convinge oamenii să- ȘI asume un șir de comportări și acte cum ar fi recunoștința, bunăvoința, dreptatea, frățietatea, de la care simțul realității nu poate să se eschiveze și pe care trebuie să le accepte și să și le asume. Toate aceste fapte arată că Sfântul Coran nu este nimic altceva decât o expresie a adevărului.

Astfel, dușmanii Sfântului Coran au devenit neputincioși în a afirma că Sfântul Coran este o expresie a apogeului discursului omenesc, căci nimic nu putea concura cu frumusețea, farmecul, expresivitatea și atracția lui.

Aceasta este dovada supremă că Sfântul Coran este Cuvântul lui Allah.

Cu alte cuvinte, pentru fiecare însușire sau talent precum vitejia, curajul, declamația, scrisul și altele asemenea care ar putea fi enumerate în plus, se va afla în mod natural în istoria oamenilor câte un geniu, care

Il