REVOLȚIA IMAMULUI HUSSEIN (AS)

Pagina 25

Mohammad (5) accentuând că omul nu ar trebui să supună creaturii în pofida Creatorului? și ar trebui să ia atitudine împotriva unui conducător nedrept!. De aceea, este foarte important să se știe care sunt musulmani despre care se spune să fie ascultați și să li se acorde supunere.

Există o neconcordanță printre cei dintâi însoțitori ai Profetului (5) și învățați islamici privind deținătorii puterii (ulu-al-amr). Conform lui Abu Huraira (m. 58 A. H.), ulu-al-amr sunt „cei care conduc” (umara). Dar, potrivit lui Mujahid, al-Hasan al Basri (m. 110 A. H.) și Ata (m. 115 A. H.), aceștia sunt ulemaii (savanții musulmani). Totodată, Al-Tabari (m. 310 A. H.) a apreciat că ulu-al amr sunt guvernanții, pe baza faptului că „a fost transmis de la Profetul lui Dumnezeu, care a spus că cei care conduc ar trebui să fie ascultați atâta vreme cât ei se supun lui Dumnezeu și păzesc binele islamului”s. A fost consemnat, de asemenea, că Mujahid a exprimat o opinie diferită, precizând că ul-al-amr sunt însoțitorii Profetului (s)f.

Pe de altă parte, potrivit celui de-al cincilea imam al Ahl-ul Bayt, Muhammad al-Bagir (m. 113 A. H.), și celui de-al șaselea imam, Jaffar al Sadig (m. 148 A.H.), ulu-al-amr sunt cei doisprezece imami Ahl-ul Bayt (as) (urmașii Profetului) și, prin urmare, către aceștia a fost poruncită supunerea”.

Șeicul al-Sadugb. Babawayh al-Qommi (306-381 A.H./ 919-991), care este apreciat în rândul șiismului Jthna-Ashariyya drept unul

3 Muslim, Sahih Muslim, vol. 3, „Kitab al-lmara”, p. 15; al-Qurtubi, Tafsir al- Qurtubi, vol. 5, p. 260.

* Isfahani, Maqatii al-Talibiyyin, p. 453.

5 al-Tabari, Jami' al-Bayan, vol. 5, pp. 145-146; al-Qurtubi, Tafsir al-Qurtubi, vol.

5, p. 259; al-Tabarsi, Majma' al Bayan fi Tafsir al- Qur'an, vol. 3, p. 64.

S al-Qurtubi, Tafsir al-Qurtubi, vol.5, p. 259.

7 Al-Kulaini, al-Usul min al-Kafi, „Kitab al-Hujja”, pp. 525-526; al-Mufid al-Irshad, p. 100; al-Ikhtisas, pp. 207-210; al-Tabari, Dalailul Imama, p. 234; al-Tabarsi, Majma'al Bayan fi Tafsir al- Qur'an, vol. 3, p. 64; al-Tabatabai, al-Mizan fi Tafsir

Pagina 26

dintre cei mai învățați teologi și cunoscători ai tradițiilor, afirmă că mărturiile (hujaj) lui Allah pentru oameni sunt cei Doisprezece Imami, în ordinea de mai jos:

1. Primul dintre ei este prințul credincioșilor, Ali b. Abi

12. Muhammad b. al-Hassan (255 A.H./869)

Ithna Ashariyya, școala șiită, se referă la cel de-al doisprezecelea imam ca la dovada (al-hujja) care mărturisește porunca lui Allah (al-qa'im biamri'l-lah), este stăpânul timpului (sahibu al-zaman)

și locțiitorul Celui Milostiv în zilele noastre (khalifatul al-rahman).

Se crede că odată revelat Imamul Timpului va umple pământul de dreptate și corectitudine, la fel cum acum acesta este plin de asuprire și tiranie. Prin mijlocirea celui de-al Doisprezecelea Imam, Allah va face vizibilă religia sa. Se mărturisește că Allah îi va dărui lui izbânda asupra întregii lumi, iar când se va întâmpla aceasta, chemarea la rugăciune se va auzi din orice parte a pământului și toate religiile vor aparține în întregime lui Allah, Cel peste toate slăvit. EI este cel bine călăuzit (al-Mahdi), despre care Profetul (s) a dat vești când apare. Isa (as) fiul Mariei va cobor pe pământ și se va ruga în spatele lui, iar cel care se roagă în spatele lui este precum cel care se roagă în spatele Profetului lui Allah, Mohammad (s), pentru că el este locțiitor (Khalifa).

BOND UB UWN

* Sfântul Coran, sura al Tawbah, versetele 33, 48; versetele 28, 61; versetul 9.

Pagina 27

Cei Doisprezece Imami (ulu-al-amr) sunt investiți cu autoritate.

Către ei Allah a poruncit supunere. Ei sunt mărturii pentru oameni, porți către Allah (abwab), drumul către El (sabil) și călăuze la Acesta, deținătorii cunoașterii Sale, hermeneuțții revelației și stâlpii unității Sale (tawhid). Ei sunt neatinși de păcate (khata) și greșeli (zalal); sunt cei de la care Allah a îndepărtat toată întinarea și i-a făcut întru totul puri. „Într-adevăr Allah are de gând să îndepărteze necurăția de la voi Ahl-ul Bayt (oamenii casei) și să vă curățească pe voi cu curăție desăvârșită”? Ei au în stăpânire puterea minunilor (muj'izat) și cea a mărturiilor de netăgăduit (dala'i1) și sunt pentru ocrotirea oamenilor de pe acest pământ așa cum sunt stelele pentru locuitorii cerului. Ei s-au asemuit acestei comunități cu Arca lui Noe; cel care urcă la bordul ei obține mântuirea sau ajunge până la porțile pocăinței (hitta). Ei nu se răzvrătesc lui Allah în ceea ce EI le-a poruncit, ci acționează în conformitate cu legile Lui. Sunt fără greșeală și posedă atributele desăvârșirii, deplinătății și cunoașterii, de la începutul până la sfârșitul misiunii lor.

Metehnele nu pot fi puse pe seama lor, ori nesupunerea (isyan)

sau ignoranța (jahl) în vreo activitate a lor, iar porunca lor este porunca lui Allah, interdicția lor, interdicția lui Allah, ascultarea față de ei este ascultarea față de Allah, iar răzvrătirea față de ei este răzvrătirea față de Allah“.

Supunerea față de ulu-al-amr este supunerea față de Allah și Trimisul Său. Atâta vreme cât ei se supun lui Allah și Trimisului Său este de datoria musulmanilor să accepte autoritatea lor. Dar când ei nu dau ascultare lui Allah și Trimisului Său, musulmanii nu mai au obligația să-i asculte: „ 0, voi credincioșilor! Fiți cu

% Sfântul Coran, sura Fatir, versetul 33; Muslim, Sahih Muslim, vol. 7 p. 130;

al-Dhahabi, Muhammad b. Ahmad, Siyar A'lamu'l Nubala, vol. 3, p. 254.

10 a]-Shaikh al-Sadug, I'tiqadatu'l Imamiyyah, trad. eng. de Asaf, A. A. Fyzee, pp.

84-87; al-Qanduzi, Yanabi'ul Mawada, vol. 2, p. 5.

Pagina 28

supunere față de Allah și fiți cu supunere față de Trimisul Său și față de diriguitorii voștri".

Potrivit lui Ibn Qayyim al-Jawziyya (691-751 A.H./ 1292- 1350), un important jurist sunnit, verbul „a se supune” (ati'u) a fost folosit atât pentru Allah cât și pentru Trimisul Său, ca un indiciu al faptului că ascultarea față de Trimis este perpetuă, asemenea supunerii față de Allah în toate privințele. În mod evident, verbul atiu a fost omis în cazul ulu-al-amr în scopul de a face ascultarea condiționată de propria lor supunere față de Allah și Trimisul Său. Astfel, oricând oamenii care dețin autoritatea poruncesc ceva ce contrazice porunca lui Allah și cea a Apostolului Său, musulmanii ar trebui să refuze să li se supună. Noțiunea supunerii condiționate față de autorități este susținută în tradiții (ahadith) atribuite Profetului (s): „Să nu va supuneți creaturii în pofida Creatorului”, „Celui care vă poruncește ceea ce este imoral în fața lui Allah, nu ar trebui să-i acordați atenție, nici să vă supuneți lui”2.

Este important să cercetăm gradul în care aceste principii au fost urmate în istoria islamică primară: și în ce măsură ele au fost menținute de Imamul Hussein (as) în timpul revoluției sale împotriva conducătorului omeiad Yazid.

i Sfântul Coran, sura al Nisa, versetul 59.

" Ibn Qayyim al-Jawziyya, I'lam al-Muaggi'in, vol. 1, p. 48; Ibn Hanbal, Musnad,

'5 Hammoud, Ahmed Abdul Magid, Obedience and Rebellion in Early Islamic History and Thought, Thesis, Sidney University.

Pagina 29

Uciderea lui Abdullah Ali al-Asghar (cel mai mic Ali), fiul Imamului Hussein

Pagina 30

CAPITOLUL II

Cauzele revoluției

upă ce mesajul islamului s-a răspândit în lumea arabă

și a devenit o putere nemaivăzută, tribul Quraish, și

în special Omeiazii, care se considerau deținătorii puterii, au fost învinși. Omeiazii au fost constrânși să depună armele și să capituleze în fața islamului, urmând cucerirea orașului Mecca (8 A. [H./630), care era centrul comercial cel mai bogat și puternic al Arabiei.

Profetul Mohammad (s) a fost nevoit să pună capăt nedreptății care se răspândise peste tot pământul de clanul Quraish și de alte triburi. El a insuflat ideea că toate ființele umane sunt egale din perspectiva umanității, cu excepția celui care se dovedește pe sine mai bun în îndeplinirea datoriilor religioase decât ceilalți.

Când Uthman, al treilea calif, a venit la putere (23-35 A.H./ 644-656)'*, Omeiazii au câștigat o influență disproporționată, iar rolul însoțitorilor Profetului (s) s-a micșorat. Funcțiile au fost preluate de tineri omeiazi fără experiență, care au produs nemulțumiri, conducând la o răscoală împotriva califului Uthman, ce l-a costat pe acesta viața sa.

După moartea califului Uthman, musulmanii din Medina, centrul puterii califatului, au depus jurământul lor de supunere

1 al-Tabari, Tarikh, vol. 4, p. 242; Ibn al-athir, al-Kamil, vol. 3, p. 68; al-Mas'udi, Muruj al-Dahab, vol. 2, p. 231.

Pagina 31

către Imamul Ali (35-40 A. H. / 656-661). Imamul Ali (as) a sesizat că avuseseră loc schimbări substanțiale în fizionomia comunității musulmane în timpul califatului lui Uthman și că gustul pentru putere lumească reapăruse printre musulmani. Concepțiile și aspirațiile lor erau afectate de materialism, guvernarea devenise doar un mijloc de protejare a poftelor, iar tribalizarea își făcuse din nou apariția.

În aceste condiții, ar fi fost imposibil să-și schimbe dispozițiile și modul lor de a gândi. De aceea, Imamul Ali a fost ezitant în a primi autoritatea celei dintâi poziții. Dacă a stabilit să accepte, a fost necesar să provoace acea tendință și să-i dirijeze pe semenii săi doar pe calea cea dreaptă, nepăsându-i dacă era dezaprobatts, El a dorit să conducă musulmanii într-un mod corect, pe care îl învățase de la Profetul Mohammad (s). Știa că incapacitatea sa de a accepta modul lor de viață materialist și de a consimți să fie atașat de plăcerea lor pentru aspectele lumești ar fi întâlnit o puternică opoziție.

La scurtă vreme după ce a fost depus jurământul de supunere către Imamul Ali (as), o mulțime de lideri importanți au dezavuat făgăduința lor solemnă, când au constatat că el nu i-ar numi drept guvernatori!$, Imamul Ali (as) a afirmat că nu a găsit nicio justificare ca ei să rupă jurământul de fidelitate" și a considerat reacțiile lor de împotrivire drept un act de nesupunere față de Allah și Trimisul Săui't.

Pe dealtă parte, Muawiya (602-680), care a fost guvernatorul Siriei sub califul Uthman, a înțeles că, din pricina califatului Imamului Ali (as), Omeiazii ar pierde puterea pe care o statorniciseră și de care se bucuraseră în timpul califatului lui

15 Subhi al-Saleh, Sharh Nahj al-Balaghah, p. 136.

15 Ibn Abi'! Hadid, Sharh Nabhj al-Balaghah, vol. 1, p. 77; Subhi al-Saleh, Sharh Nahj al-Balaghah, p. 206.

17 Muhammad Abduh, Sharh Nahj al-Balaghah, vol. 2, p. 88.

'5 Ibn Abil Hadid, Sharh Nahj al-Balaghah, vol. 1, p. 78.

Pagina 32

Uthman'?. Așadar, el a refuzat să se supună Imamului Ali (as) și nu a oferit niciun fel de justificare religioasă sau politică, în afara de aceea că ucigașii califului Uthman ar trebui să fie pedepsiți.

Majoritatea istoricilor apreciază că opoziția lui Muawiya față de Imamul Ali (as) a fost o metodă de a se promova pe sine însuși.

În scopul de a-și menține poziția Muawiya a exploatat uciderea califului Uthman ca un instrument pentru a instiga poporul împotriva Imamului Ali (as)%. Imamul Ali (as) a declarat adepților săi că lupta împotriva lui Muawiya și celor ce îl urmau pe acesta era de datoria lor, deoarece Muawiya a încălcat jurământul, a acționat împotriva religiei, a refuzat recunoașterea imamatului Imamului Ali (as) și l-a pretins pentru el însuși fără niciun fel de bază. Nici emigranții (muhajirun), nici ajutoarele (ansar) nu juraseră supunere lui Muawiya?!. Ambele grupări condamnaseră Omeiazii pentru că își însușiseră vistieria publică (bait al-mal)?2.

Imamul Ali (as) a susținut politica sa cea dreaptă, în mod limpede, de la începuturi. EI a afirmat că și în cazul în care bogăția era a lui, personală, ar fi împărțit-o în mod egal printre musulmani.

Mai mult, el ar fi distribuit-o imparțial, pentru ca ea aparținea lui Dumnezeu?:,

În termeni politici conflictul dintre Imamul Ali (as) și Muawiya era, fundamental, între două direcții. Imamul Ali (as) reprezenta curentul islamic care înainta împotriva mersului lumesc al tendințelor tribale, care au reapărut în timpul califatului lui Uthman și au fost exploatate de Muawiya, conducând, în cele din urmă, la domnia acestuia din urmă. Așadar, nu a fost nicio surpriză că Muawiya a devenit conducător, datorită împrejurărilor

1% Duri, Muqadimma, p. 53.

% al-Mas'udi, Muruj al-Dhahab, vol. 2, p. 372; al-Ya'qubi, Tarikh al-Ya'qubi, vol. 2,

2 al-Shaikh al-Mufid, a/-Irshad, p. 140.

22 Subhi al-Saleh, Sharh Nahj al-Balaghah, p. 49.

% Subhi al-Saleh, Sharh Nahj al-Balaghah, p. 183

Pagina 33

care s-au dezvoltat din preschimbările ce au influențat marea comunitate musulmană și din recrudescența influențelor tribale.

Totuși, ulterior numirii sale, Muawiya nu a luat vreun fel de măsuri concrete pentru a pedepsi ucigașii lui Uthman??.

După martiriul Imamului Ali (40 A.H./661), musulmanii din Medina au oferit jurământul lor de credință fiului său, Imamul Hasan (as), care nu a avut nicio șansă în cele din urmă, decât să semneze un tratat de pace (41 A.H./ 662) cu Muawiya pentru a evita vărsarea de sânge și a proteja comunitatea musulmană (umma). În acordul de pace, Imamul Hassan (as) prevede că Muawiya ar trebui:

1. Să urmeze Sfântul Coran și Sunna Profetului (5)

2. Să se abțină de la orice act de răzbunare împotriva

adepților Imamului Hassan (as)

3. Să restituie califatul către Imamul Hasan (as) în timpul vieții acestuia, iar în cazul în care el moare, să încredințeze autoritatea califală fratelui său mai mic, Imamul Husein (as).

Muawiya a încălcat toți termenii tratatului? și a fost în cele din urmă responsabil de moartea Imamului Hassan (as) 7, așa că nu se va fi opus desemnării la califat a fiului său Yazid fără să fi știut binecunoscutele tradiții (ahadith) ale Profetului Mohammad (s)

despre nepoții săi: „Hasan și Hussein sunt conducătorii tinerilor paradisului”? și „Hasan și Hussein sunt doi imami, fie ca se ridică (gama), fie că se așează (q'ada)”*.

* al-Tabari, Tarikh, vol. 5 p. 45, 78.

3% al-Mufid, al-Irshad, p. 191; al-Dhahabi, Muhammad b. Ahmad, Siyar Alamu'l

% al-Mufid, al-Irshad, p. 192; al-Maqdisi, al-Badi wa'l Tarikh, vol. 5, p. 85; vol. 6, p. 5; al-Dhahabi, Muhammad b. Ahmad, Siyar A'lamu'l Nubala, vol. 3, p. 274.

* Abu Makhnaf, Waqa'at al-Taf, p. 328; Ibn Asaker, Tarikh Dimashq, Biography ofal-lmam al-Hassan, pp. 79-81; Ibn al-Jawziyya, Tadhkiratu'l Khawas, vol. 2, p. 120; al-Dhahabi, Muhammad b. Ahmad, Siyar ATamu'! Nubala, vol. 3, p. 252, 255; al-Baghdadi, Tarikh Baghdad, vol. 1, p. 140.

% al-Mufid, al-Irshad, p. 199.

Pagina 34

În timpul domniei lui Muawiya (41 AH.60 A.H./ 661-680), care marchează sfârșitul califatului islamic, califatul a devenit o monarhie”, iar aristocrația tribală arabă slujită de o birocrație a reapărut. Trasăturile societății pe care Profetul Mohammad (s)

le imprimase precum dreptatea și corectitudinea au dispărut?

Însoțitorii Profetului (s) care au luat partea Imamului Ali (as)

erau uciși, de asemenea, tovarășii Imamului Ali și partizanii săi erau asasinați sau întemnițați“!. Mormintele martirilor bătăliei de la Badr (2 A. H./624)* erau arate și multe tradiții ale Profetului (s) au fost inventate“, în scopul de a-și întări domnia sa. Muawiya nu a avut nicio preocupare cu privire la altceva în afară de domnia sa**, în extinderea puterii sale în teritorii deja cucerite de musulmani și în a se implica în cuceriri mai îndepărtate către nordul și nord-vestul Siriei. Nu exista niciun sens moral în vreo acțiune de a sa, de aceea nu a precupețit vreun efort pentru a căpăta jurământul de supunere pentru fiul său Yazid de la musulmanii de pretutindeni din lume. Musulmanii erau îngroziți de influența și puterea sa și nu au avut curaj să provoace situația existentă sau să-și exprime opiniile. Aspectul spiritual și divin al islamului a fost diminuat și maxima „forța are dreptate” a devenit regula zilei. Virtutea a dispărut, libertatea de conștiință a fost

” al-Tabari, Tarikh, vol. 5, p. 344; al- Magdisi, al-Badi wa'l Tarikh, vol. 5, p. 328.

3 Haider, Asad, al-Imam Sadiq, p. 373.

* Ibn Qatibata al-Daynuri, al-Imama wa'l Siyasa, vol. 1, p. 203; al-Tabari, Tarikh, vol. 5, pp. 256-257; al-Ya'qubi, vol, 2, p. 231; al- Magdisi, al-Badi wa'l Tarikh, vol. 5, p. 108; al-Tabarsi, al-Ihtijaj, vol. 2, pp. 297-298.

“ Badr este situat la 80 de mile (130 km) sud-vest de Medina. În bătălia data aici au fost uciși șaptezeci de lideri importanți din clanul omeiad și tribul Quraish. Jumătate dintre ei au fost uciși de Imamul Ali b. Abi Talib (as), iar cealaltă jumătate de musulmani. Lupta a avut ca rezultat întemeierea statului islamic. Al-Mas'udi, Muruj al Dhahab, vol. 2, p. 288; al-Ya'qubi, Tarikh al-Ya 'qubi, vol. 2, p. 46; al-Mufid, al-Irshad, p. 39.

* Haider, Asad, al-Imam Sadig, p. 306-306.

3 al-Tabari, Tarikh, vol. 5, p. 336.