RELIGIE ȘI STAT ÎN ISLAM

Pagina 82

mai jos). De atunci, religia și politica (sau administrația statului)

au devenit două domenii diferite. Deși califul a rămas conducătorul ummei musulmane, totuși între stat și comunitățile religioase a apărut o separare, aproape o prăpastie. Califul a rămas doar cu sarcinile administrative și executive, în timp ce Islamul a evoluat în mod autonom, sub controlul clericilor.!

Evoluția ulterioară a instituțiilor politice și statale a accentuat această prăpastie. Califul a pierdut și funcțiile executive, păstrând doar o autoritate simbolică. Puterea politică a fost preluată de diferitele dinastii care au întemeiat deja amintitele state ale commoniwealth-ului arab musulman. Aceste state au fost militarizate și seculare, dinastiile preocupându-se puțin de sfera religioasă (cu excepția Buyizilor, care s-au limitat doar să acorde libertate de cult șiiților). Religia a rămas un domeniu al clericilor, pe care aceștia îl controlau în mod autonom. Însă cu mai multe amănunte despre constituirea și conținutul dreptului islamic, despre relațiile dintre administrația de stat și cler (de fapt elitele religioase), apoi dintre califi și conducătorii militari (amir al-umara' - „comandant al comandanților”), dar și dintre musulmanii sunniți și șiiți voi reveni în capitolele următoare.

2. DREPTUL ISLAMIC - ȘARIA. ULEMALELE ȘI INSTITUȚIA RELIGIOASĂ ISLAMICĂ SUNNITĂ

La baza statului teocratic islamic din perioada clasică și din Evul mediu s-a aflat Șaria (în transcripție occidentală shari'ah).

Deseori, acest termen este tradus prin sintagma „dreptul islamic”, ceea ce nu este întocmai exact, deoarece sfera Șariei este mulț mai vastă decât o simplă lege. Pe lângă legi propriu-zise, Șaria mai include și precepte ale igienei personale și comunitare (inclusiv igiena bucală!), precum și legi ale politeții sau practici ritualice. Această complexitate a Șariei se datorează faptului că ea nu este considerată drept o simplă legislație, ci Legea și Norma de comportament ideală, descoperită de Dumnezeu oamenilor.

Practica juridică în timpul lui Muhammad

După cum am prezentat în capitolele anterioare, Muhammad a desfășurat la Medina o activitate legislativă importantă. A fost

2 Ira Lapidus, op.cit., p. 230.

Pagina 83

chemat acolo pentru a media disputele interne din oraș și a organiza o comunitate nouă, unitară. Pentru a putea îndeplini chemarea și pentru a corespunde așteptărilor, Muhammad a fost nevoit să emită o serie de precepte de ordin legislativ, fapt reflectat și în capitolele din Coran, scrise în perioada petrecută la Medina.

Societatea arabă, deci și cea medineză, se afla într-o perioadă de tranziție, de la proprietatea comunitară la cea privată. În cadrul acestei tranziții, Muhammad a fost nevoit să emită norme sociale noi, a căror respectare să ducă la evitarea conflictelor sociale. Principalele norme de acest tip rezolvau probleme de moștenire, de căsătorie și divorț. Aceste norme prevedeau și obligativitatea respectării angajamentelor, apoi modul de împărțire a prăzilor din campaniile de război. Din analizarea preceptelor juridice cuprinse în Coran se poate constata faptul că în societatea arabă preislamică funcționa vechea lege a talionului (ochi pentru ochi, dinte pentru dinte). Muhammad nu a înlăturat această lege (cum a făcut Hristos), ci a atras atenția că răzbunarea nu trebuie să fie mai mare decât nedreptatea suportată, că viața pierdută poate fi răscumpărată și cu bani. Hoția trebuia pedepsită prin tăierea mâinii. Așadar, preceptele juridice cuprinse în Coran (în așa-numitele capitole de la Medina) au menirea de a aduce o anumită ordine în cadrul unei societăți în schimbare!

Culegerile de hadith

După moartea lui Muhammad și după constituirea califatului islamic, normele juridice simple cuprinse în Coran nu mai erau suficiente pentru complexitatea problemelor ivite. Membrii ummei și-au dat seama că Revelația, cuprinsă în Coran, nu dădea răspuns la toate chestiunile juridice nou apărute. Pentru rezolvarea lor, conducătorii comunității s-au orientat după modul în care a procedat Muhammad în situații asemănătoare. Astfel, tovarășii profetului și ucenicii acestora și-au reamintit sentințe ale lui Muhammad, rostite în diverse ocazii.

Aceste sentințe au fost strânse în colecții speciale, cunoscute în societatea islamică sub numele de hadith (pronunțat „hadiss”).

Acest termen s-a tradus de obicei în limbile europene prin „tradiție” (realizându-se o paralelă cu Sfânta Tradiție existentă în creștinism).? Traducerea nu este foarte exactă și corectă,! deoarece

1 W. Montgomery Watt, Alford T. Welch, Der Islam..., |, p. 233-235.

2 Dar în creștinism, „Sf. Tradiție” desemnează scrierile teologilor creștini

Pagina 84

sentințele sunt rostite chiar de profet, ele fiind înregistrate în memoria tovarășilor și ucenicilor săi. Așadar, fiecare hadith trebuie să cuprindă numele celui care reamintește respectiva sentință?

după modelul următor: „Eu, A.B., am auzit odată că CD.a povestit că a aflat de la EF: că M.N. a povestit că se afla în locul cutare și că profetul a trecut pe acolo și a zis că ....3 Fiecare hadith avea valabilitate dacă acest „șir” era neîntrerupt și dacă persoanele pomenite erau renumite și deci considerate credibile.

Datorită complexității problemelor juridice ivite în cadrul califatului umayyad și apoi abbasid, învățații islamici au început să se orienteze tot mai mult după aceste sentințe ale profetului.

În secolul IX au apărut chiar și colecții mari de hadith, șase dintre ele având caracter canonic (sunt recunoscute ca deplin valabile și obligatorii) în întreaga lume musulmană. Cele șase colecții au fost redactate de următorii juriști: al-Buhari (decedat 870), Muslim (d. 875); Abu-Dawud (d. 889), Ibn-Maja (d. 886), at-Tirmidi

Primele două sunt numite Sahih, iar celelalte patru Sunan (termenul este un plural de la sunna). Acestea patru din urmă nu respectă întru totul mențiunea completă a șirului transmisiei sintagmei profetice, însă vin în completarea celor două colecții Sahib. Cele șase colecții canonice nu au fost însă singurele lucrări de acest fel. Au mai redactat astfel de colecții și alți învățați, în special Ahmad ibn-Hanbal (d. 855), autorul lucrării Musnad, și

din primele secole de existență a creștinismului. Aceste scrieri sunt considerate de Bisericile Ortodoxă și Catolică drept „scrieri revelate”, adică redactate sub influența Sfântului Duh. Bisericile protestante neagă în cea mai mare parte a lor caracterul revelat al Tradiției, considerând că aceste scrieri reflectă preocupările din mediul social existente atunci când au fost redactate.

1M. G. S. Hodgson, op.cit., I, p.254, nota 6.

„Hadith înseamnă narațiune, relatare sau tradiție. Hadith cuprinde relatarea acelor acțiuni și învățături ale lui Mahomed și ale urmașilor săi imediați, care nu au fost incluse în Coran. Ele au fost adunate și păstrate ca tradiție complementară Coranului, constituind un corp literar deosebit de important, întrucât, în baza lor, Weltanschauung-ul islamic se conturează în mod explicit. Practic vorbind, hadith însumează tradiția extra-coranică transmisă din generație în generație printr-un 'șir' sau 'lanți' (silsilah) de 'transmițători' sau 'garanți' care coboară în istorie până la Mahomed sau până la cei apropiați lui” (R.

3W. Montgomery Watt, Alford T. Welch, Der Islam..., |, p. 235.

Rp

Pagina 85

Malik ibn-Anas (d. 795), autorul lucrării Al-Murwatta'). Cei doi au înființat fiecare câte o școală juridică sunnită (a se vedea mai jos).!

Toate cele șase colecții canonice cuprind un număr foarte mare de sentințe. Cea a lui al-Buhari este alcătuită din 97 de cărți (3450 titluri sau capitole - abmvah). Fiecare capitol tratează un aspect deosebit al unei probleme juridice sau de ritual religios. În total sunt redate, în colecția lui al-Buhari, 7300 de sintagme ale profetului. Multe din ele se repetă. Înlăturând aceste repetiții, rămân totuși 2762 hatith-e deosebite. Colecția Musnad cuprinde chiar 30.000 de hadith-uri.2

Originea sistemului juridic islamic.

Vechile școli (cercuri) juridice

Primii patru califi ai comunității islamice și cei din dinastia umayyadă au moștenit un sistem juridic într-o formă embrionară, pe care au trebuit să-l adapteze la cerințele unui imperiu de dimensiuni impresionante. În fruntea ierarhiei organelor judecătorești s-au aflat desigur califii, precum și emirii guvernatori de provincie. Dar s-a răspândit tot mai mult obiceiul ca aceștia să numească, pentru problemele judecătorești, funcționari care purtau titlul de gadi - cadiu, judecător. Aceștia nu dețineau întotdeauna o pregătire juridică specială.5

Încă din epoca umayyadă, în cercuri formate din învățați (intelectuali) și persoane cu preocupări religioase, a început să fie

2 Cercetătorii europeni din ultimele secole și-au pus problema autenticității acestor hadith-uri. Ei au considerat că aceste „vorbe“ atribuite profetului au circulat pe cale orală, constituind o adevărată tradiție vie, fiind apoi strânse pentru a justifica una sau alta din partidele religioase și politice. În perioada postbelică însă, cercetătorul turc Fuad Sezgin a stabilit că „vorbele“ lui Muhammad au fost așternute destul de devreme în scris, anume în trei faze distincte:

= Kitabat al-hadith - o colecție redactată chiar din timpul tovarășilor profetului (sahaba) și a ucenicilor acestora (fabi'un);

* Tadwin al-hadith - o colecție redactată în ultimul sfert al primului secol și primul sfert al celui de-al doilea secol islamic;

- Tasnif al-hadith - colecție redactată după anul 742, era creștină.

Cercetătorii europeni încep să accepte rezultatele cercetătorului turc (W.

Montgomery Watt, Alford T. Welch, Der Islam..., |, p. 238).

3 D. Sourdel, ]. Sourdel-Thomine, op.cit., |, p. 176-177.

Pagina 86

dezbătut modul în care guvernatorii de provincii și cadiii rezolvau diverse probleme administrative și juridice. Aceste cercuri se întruneau de obicei în moschei și încercau să găsească soluții la problemele noi ivite și să adapteze principiile islamice coranice la condițiile noi, apărute în cadrul vastului imperiu. Desigur, soluțiile difereau de la o regiune la alta, fapt de înțeles, deoarece și problemele difereau de la o regiune la alta. Au apărut în acest mod, de-a lungul deceniilor, mai multe sisteme juridice deosebite unele de altele, numite „vechile școli juridice”. Nu erau școli în adevăratul sens al cuvântului, nici sisteme clar definite, ci doar anumite concepții de drept care găsiseră o acceptare mai mare în rândul învățaților din respectiva regiune. Aceste concepții au început să fie sistematizate, apărând doctrine juridice, ale căror precepte erau considerate de învățați drept corecte, și de care oficialii administrativi (guvernatorii și qadiii) erau nevoiți să țină seama (pentru a evita apariția unei opoziții a celor „învățați”, organizați la începutul epocii abbaside într-o clasă distinctă de specialiști ai „științei”- ulemalele.!).

Fiecare grupare de învățați se baza, în prezentarea propriei poziții, pe principiile Coranului și pe sentințe ale profetului (adică pe hadith). Unii luau aceste sentințe întocmai, ad Litteram, alții încercau să găsească analogii cu hadith-urile existente. Drept urmare, școlile juridice s-au împărțit în două tabere sau partide:

Ahl-al-Hadith (partida celor care se orientau după litera hadith-urilor) și Ahl ar-'Ra'y (adică partida celor care se orientau după spiritul hadith-ului, încercând să afle analogii, pe baza argumentării).2

Ash-Shafi'i și stabilirea principiilor jurisprudenței islamice

Oricât de diferite erau rezoluțiile acestor cercuri sau școli juridice vechi, toate pretindeau că se aflau în concordanță cu sunna (considerată drept un fel de „tradiție vie” a comunității). În aceste condiții, trebuiau stabilite criterii după care să se poată judeca dacă o școală juridică se baza pe principii sănătoase (conforme cu sunna) sau false.

1 M. G. S. Hodgson, op.cit., 1, p. 325-326. Activitatea de cercetare a Coranului și a colecțiilor de hadith a constituit 'ilm - „știința”. Cel care poseda această știință sau învățătură era 'alim - „învățat” (pl. 'ulama').

2 W. Montgomery Watt, Alford T. Welch, Der Islam... |, p. 239-241.

Pagina 87

În acest fel, în jurul anului 800, a apărut o nouă disciplină în lumea islamică - usul al-fiqh, adică „principiile științelor juridice”! Cel care a întemeiat și dezvoltat noua disciplină a fost Muhammad ibn Idris ash-Shafii.2 Conform acestuia, dreptul islamic are patru izvoare sau patru principii: Al-kitab - Cartea;

Sunna profetului; Al-qiyas sau analogia și Al-ijma sau consensul.

Cartea este desigur Coranul. Sunna este exprimată în hadith-uri, cu condiția ca acestea să fie autentice (să nu aibă verigi lipsă în șirul de învățați care depun mărturie despre sentință). Sunna reprezintă Înțelepciunea divină, revelată și adusă pe pământ de Muhammad. Așadar, ea este la fel de importantă ca și Coranul.

Totuși este subordonată acestuia, deoarece Coranul reprezintă chiar cuvântul lui Dumnezeu, trimis pe pământ, în timp ce Sunna întregește Coranul, aducând mai multă precizie.

În ceea ce privește al-qivas, analogia, ash-Shafiii a accentuat faptul că aceasta este admisă doar acolo unde exista o similitudine clară între cazul aflat în discuție și cazul precedent. Așadar, ash-Shafiii a făcut parte din așa-numitul partid Ahl ar-'Ra'y (menționat deja mai sus). Despre aceștia se spunea că exercitau sau realizau ijtihad ar-ra'y, adică „efortul de reflecție, frământarea pentru ajungerea la o decizie”. Termenul de ijtihad, deosebit de important în teologia islamică, a ajuns să însemne și „argumentație personală”. Învățatul care exercita ijtihad-ul căuta singur soluțiile pentru o problemă nou ivită, descoperind cazuri similare din trecut și făcând o analogie cu acestea. Bineînțeles că pentru a fi capabil să exercite acest ijtihad, trebuia să cunoască foarte bine atât Coranul, cât și sunna (deci colecțiile de hadith), deoarece uneori puteau exista paralele cu mai multe cazuri din trecut, nu

1 „Fiqh-ul, dreptul canonic, este o disciplină care privește în special aspectele vieții de zi cu zi, activitatea comunității islamice, relațiile din sânul ei sau cu alte neamuri” (R. Rus, op.cit., p. 30).

2 S-a născut în anul 767 în localitatea Gaza dintr-o familie hașemită. La vârsta de 20 de ani a ajuns la Medina, pentru a studia la învățatul Malik ibn-Anas. După moartea acestuia, în 795, a fost chemat în Yemen, pentru a ocupa funcția de judecător. S-a implicat într-o revoltă locală și a fost dus prizonier la Bagdad. A fost grațiat, putând să-și continue studiile. Mai târziu s-a mutat în Egipt, unde a și murit, în 820.

A scris peste 100 de lucrări, 17 s-au păstrat până azi. Cea mai importantă este celebra lucrare de drept Kitab al-Umm care în ediție tipărită însumează până la opt volume (W. Montgomery Watt, Alford T. Welch,

Pagina 88

numai cu unul singur, iar atunci analogia era deosebit de greu de realizat.

Ultimul principiu al jurisprudenței islamice a fost ijma, consensul. Ash-Shafi'i s-a opus în special școlii din Medina care considera că are întâietate asupra celorlalte școli (întrucât chiar la Medina a instituit Muhammad teocrația islamică).! „În cele din urmă îjma, consensul învățaților religioși, comparabil cu consensus prudentum din Roma, constituie adevăratul fundament al fiqh-ului.

Recunoscut de toate școlile, normativ prin stabilirea a ceea ce constituia dreptate, autorizat prin cuvântul profetului potrivit căruia comunitatea lui Dumnezeu nu poate concorda în greșeală, ijma a conferit dreptului religios flexibilitatea fără de care ar fi devenit destul de curând o colecție de curiozități de anticariat.

ljma a legalizat diferențierile regionale: ceea ce constituia drept în Bagdad nu trebuia impus și la Fez”2

Cele patru școli juridice din islamul sunnit

„Școlile juridice vechi” constituiau așadar anumite cercuri de învățați musulmani, care căutau soluții juridice la problemele nou ivite. Cu timpul, aceste grupări și-au sistematizat preceptele juridice, devenind „școli juridice” în adevăratul sens al cuvântului. Aceste școli sunt numite în limba arabă madhab, pl. madahib).

Sensul de bază al cuvântului madhab este „cale”. Prin urmare, aceste școli juridice propuneau căi diferite de soluționare pentru o problemă apărută. Fiecare musulman aparține unei astfel de școli - madhab, iar chestiunile juridice pe care le întâmpină (de exemplu probleme de moștenire, de căsătorie etc.), precum și ritualurile de rugăciune trebuie rezolvate toate în conformitate cu școala căreia aparține, potrivit indicațiilor mufti-ului („consultant juridic”).3

Cele patru școli juridice sunnite sunt:

Școala hanafită. Este cea mai veche, fiind numită după întemeietorul ei Abu-Hanifa. Acesta s-a născut la Kufa, în anul 699.

1M. G. S. Hodgson, op.cit. |, p. 327-334; W. Montgomery Watt, Alford T.

2 Grunebaum, op.cit., p. 84.

+ W. Montgomery Watt, Alford T. Welch, Der Islam..., |, p.246-250; D.

Sourdel, ]. Sourdel-Thomine, op.cit., 1, p. 178-181; R. Rus, op.cit., p. 31-32;

H. Lammens, op.cit., p. 98-102.

Pagina 89

A devenit conducătorul cercului de juriști din localitate. Se pare că a scris două cărți, pierdute între timp, dar transmise de ucenicii săi. Flexibilitatea metodologiei lui Abu-Hanifa a permis dezvoltarea dreptului islamic într-o formă care să-l facă potrivit condițiilor speciale din Irak. Școala hanafită s-a răspândit și în Khorasan, Transoxania, India de nord. A fost adoptată mai târziu de selgiukizi și de otomani. Azi predomină în Turcia;

Școala malikită, înființată de Malik ibn-Anas (d. 795 la Medina), autorul unei colecții importante de hadith-uri (Al-Mumwatta, menționată mai sus). Fiind exponentul cercului juridic din Medina, Malik ibn-Anas a dezvoltat soluții juridice mai rigide, fiind preocupat mai puțin de acomodarea lor la situațiile „moderne”.

Școala sa s-a răspândit în Magreb, iar de acolo în Africa sahariană musulmană, precum și în Spania islamică;

Școala șafiită, înființată de ash-Shafi'i, menționat mai sus. S-a răspândit în Siria, Asia centrală. În Orientul Mijlociu a fost slăbită în urma favorizării de către sultanii otomani ai școlii hanafite. Astăzi, școala șafiită cunoaște răspândirea cea mai mare în Indonezia;

Școala hanbalită, înființată de Ahmad ibn-Hanbal, pomenit deja mai sus, întrucât a redactat o colecție importantă de hadith-uri (cu titlul al-Musnad), precum și lucrarea Masa'il („Răspunsuri și Întrebări despre drept și teoria juridică”). Hanbaliții susțineau că singurele izvoare de drept sunt Coranul și hadith-urile. După secolul al XIV-lea, școala hanbalită a intrat într-un anumit regres.

A fost însă revigorată în secolul al XVIII-lea, când a fost adoptată de unul din marii reformatori religioși musulmani - Muhammad ibn-Abd-al-Wahhab (întemeietorul mișcării wwahhabite și, împreună cu emirul Sa'ud, al statului saudit modern). Prin urmare, școala hanbalită predomină în special în Arabia Saudită. Ea este cu siguranță cea mai tradiționalistă școală juridică sunnită.!

Ulemalele și Instituția religioasă islamică

Lipsa de unitate în organizarea juridică a statului a fost considerată de învățații musulmani drept normală, ea reflectând voința lui Dumnezeu. Astfel, nu trebuie să se creadă că fiecare școală juridică constituie o „confesiune” islamică distinctă (cum sunt în creștinism confesiunile ortodoxă, catolică și cele protestante). Toate cele patru școli se tolerează și se recunosc reciproc.

1 A se vedea D. Sourdel, ]. Sourdel-Thomine, op.cit., I, p. 218-221.

Pagina 90

În orașele mari se poate întâmpla să coexiste mai multe școli, astfel că mulftiii și gadiii cunosc preceptele juridice ale tuturor, putând emite sentințe în procese în care sunt implicate persoane care aparțin unor școli juridice diferite.

Toate cele patru școli alcătuiesc împreună „instituția religioasă” sunnită. Pentru creștini, înțelegerea acestei instituții poate crea unele probleme. Instituția religioasă în creștinism este Biserica. Aceasta este considerată a fi de origine divină, având rolul de a-i ajuta pe oameni să se mântuiască. Mijloacele folosite de Biserică (cel puțin de acelea Ortodoxă și Catolică) sunt Sacramentele sau Tainele bisericești, prin care credinciosul primește harul dumnezeiesc. Aceste acțiuni sacramentale sunt săvârșite de clerici, organizați în mod ierarhic (episcopi, preoți și diaconi).

Instituția religioasă islamică este diferită de Biserica creștină.

În Islam nu există preoțime sacramentală și nici Taine, prin care să fie acordate credincioșilor harul dumnezeiesc. Cu toate acestea, există „oameni religioși”, similari clericilor creștini.!

Deosebirile sunt cauzate de viziunea diferită a celor două religii cu privire la relația omului cu Dumnezeu, precum și la misiunile diferite pe care le-au îndeplinit Hristos (în creștinism) și Muhammad (în islam). După cum am mai menționat, misiunea lui Hristos a avut un caracter spiritual, nu politic. În schimb, Muhammad a creat „statul ideal musulman”, teocratic, o nouă comunitate - umma, ai cărei membri sunt datori să se integreze și să-i respecte normele. De aici importanța deosebit de mare pe care o deține jurisprudența în religia islamică. Din moment ce omului nu îi este permis să cerceteze ființa lui Dumnezeu, modelarea societății potrivit preceptelor islamice (deci știința juridică), și nu teologia propriu-zisă, a devenit preocuparea esențială a oamenilor religioși musulmani! În lumea islamică, preocupările pentru dezvoltarea dreptului sunt similare preocupărilor pentru dezvoltarea teologiei din creștinism. Desigur, și în religia islamică există teologie (kalam), dar aceasta este subordonată științei juridice (figh). Tocmai de aceea nu există în islam o „ortodoxie“ sau o dreaptă credință bine definită. Aspectele doctrinare au deținut o importanță mult mai mică decât aspectele juridice, de modelare a societății islamice ideale?

1 Grunebaum, op.cit., p. 83-84.

2 W. Montgomery Watt, Alford T. Welch, Der Islam..., 1, p.251-252. „În felul acesta se perpetua în islam tradiția născută din imperiile vechiului Orient, potrivit căreia pentru un popor nimic nu e mai important

Pagina 91

Există și în instituția religioasă islamică anumite persoane religioase similare clericilor din Bisericile creștine. Ele n-au calitate sacramentală, nu sunt hirotoniți sau ordinați. Acești clerici sunt numiți 'ulama' — „învățați“ (termenul este forma de plural de la sg. alim, care provine de la ilm = știință). Așadar, clericii musulmani (sau ulemalele, cum vor fi numiți în prezenta lucrare) se deosebesc de restul credincioșilor musulmani prin faptul că sunt mai învățați, cunoscând într-o măsură mult mai mare decât ceilalți musulmani preceptele dreptului islamic. Pot fi asemănați cu „Cărturarii” evreilor din timpul lui Hristos.

Capitolele dreptului islamic

După cum am menționat deja, șaria cuprinde „calea” pe care trebuie să o urmeze credinciosul musulman pentru a fi sigur că, după ce va părăsi această lume, va moșteni raiul. Cu alte cuvinte, șaria cuprinde diferite prescripții pe care trebuie să le respecte toți credincioșii, indiferent de statutul social.

Șaria clasifică toate acțiunile săvârșite de om în viață în cinci categorii: wajib, haram, mustahab, makruh și mubah.

Acțiunile wajib trebuie înfăptuite, în mod absolut obligatoriu, de către musulman: rugăciunea, spălarea rituală, postul etc., refuzul de a le săvârși aducând pedeapsa lui Dumnezeu. Acțiunile haram trebuie categoric evitate, săvârșirea lor fiind pedepsită de către Dumnezeu, dar și de către instanțele judecătorești (de exemplu minciuna, furtul etc). Mustahab și makruh sunt acțiuni recomandate, fie a fi săvârșite, fie a nu fi săvârșite. Nerespectarea recomandării nu aduce după sine pedeapsa lui Dumnezeu (de exemplu: salutul sau darea de milostenie sunt fapte mustahab, în timp ce suflatul peste mâncarea fierbinte sau consumul de mâncare fierbinte sunt acțiuni makruh). Mubah reprezintă acțiuni „neutre”, fără conotație religioasă (de exemplu umblatul, șezutul etc).1

În funcție de relaționarea acțiunilor umane cu Dumnezeu și cu semenii, Dreptul islamic cuprinde două mari secțiuni: Ibadat („Ritualuri”) și al-Ahawal al-Shakhsiyyah („Condițiile individuale”).

decât justiția, nici măcar religia. Vom regăsi această tradiție intactă în Imperiul otoman: unul din suveranii săi cei mai glorioși și respectați, Soliman Magnificul, va fi numit de către supușii săi Legiuitorul” (A.

1 Simplified Islamic Laws for Youth and Young Adults, Qom, 1999, p. 5.