RELIGIE ȘI STAT ÎN ISLAM

Pagina 72

Aceștia au fost numiți de Miquel drept „puritanii Islamului”, deoarece considerau că în fruntea ummnei trebuia să se afle un calif „ales independent de orice preocupare socială și rasială, chiar de-ar fi un sclav negru. Învestit printr-un simțământ unanim (ijma' - „consens general”), pe care îl primește sub forma unui contract de fidelitate (mubaya'a), el este, primus inter pares, eminamente supus obligațiilor și principiilor pe care le reprezintă și este destituit, în consecință, dacă prin conduita sa, particulară sau publică, le încalcă”!

Kharajiții au apărut ca facțiune religioasă după bătălia de la Siffin și după acceptarea de către Ali a arbitrajului propus de Mu'awiya (în anul 657). Atunci au afirmat că „judecata aparține numai lui Dumnezeu” (vezi supra, p. 50). Pe aceste considerente s-au revoltat împotriva lui Ali, l-au asasinat după patru ani, cerând mai apoi ca demnitatea de calif să revină „celui mai bun și nu membrului cutărei familii sau cutărui clan. De aici, un califat exclusiv electiv și nicidecum ereditar” 2?

Kharijiții au considerat încă de la început drept „ortodoxă”

doar comunitatea medineză din perioada dintre hegira și cucerirea orașului Mecca; eveniment după care Islamul s-ar fi deteriorat, devenind „qurayișit”. De aceea, moștenirea raiului se putea obține doar trăind experiența hegirei, zi de zi, ascultând de poruncile lui Dumnezeu. Chiar și simpla cădere în păcat aducea după sine îndepărtarea de la credința adevărată, adică apostazia, pentru care trebuia să se plătească cu moartea.

După cum se poate vedea, rigorismul acestei doctrine a fost dus la extreme. Nu este de mirare că mișcarea s-a divizat, cele mai importante facțiuni kharijite fiind moderații - „cei așezați”

(kharijiții ibadiți, după conducătorul lor Abdallah b. Ibad) și radicalii - „cei ce pornesc în război” 3 Cei dintâi considerau că

2 D. Sourdel, ]. Sourdel-Thomine, op.cit., p. 170-171.

3 Hodgson prezintă următoarele facțiuni Kharijite: a) moderații (cei care nu susțineau ca o necesitate pornirea unor rebeliuni deschise): ibadiții (cu dinastiile din Oman și Africa de Nord), sufrisii (pașnici, până la revolta deschisă din Africa de Nord, de la sfârșitul epocii umayyade)

și șaybanizii (din Mesopotamia; au participat la cel de-al treilea război civil islamic); b) radicalii: najadații (în Arabia; au participat la cel de-al doilea război civil islamic) și azragizii. Această grupare, cea mai tero-

Vai

Pagina 73

este suficient să poarte „credința adevărată” în suflet, viețuind în mijlocul oamenilor ca adevărați „musulmani” (termen care apare pentru prima oară în istorie, tocmai în acest context!). Radicalii au dispărut aproape cu totul în primul secol islamic, datorită sâmburelui de anarhie pe care îl cuprindea doctrina lor. Moderații au reușit însă să organizeze un imamat în Oman (care a dăinuit până în epoca contemporană!), precum și mai multe formațiuni politice printre berberii din Algeria, Libia și Maroc.2

Proto-șiiții

Această grupare i-a cuprins pe toți cei care considerau că funcția de calif trebuia să aparțină unui membru al familiei lui Ali care, în calitate de imam, era „ca o călăuză, desemnată și inspirată printr-un decret de origine divină dat în mod expres în favoarea descendenților lui Ali. Ascultarea față de Lege se confundă aici cu credința față de un om, izvor și nu numai executant al acestei Legi, impregnat de harul Spiritului, chiar ipostază a naturii divine”.3

Așadar, proto-șiiții au considerat că imamul nu putea fi doar un simplu conducător al ummei, ci un personaj înzestrat cu o harismă specială, transmisă de profetul Muhammad lui Ali și familiei acestuia“ (ah al-bayt - „oamenii casei”5). În argumentarea poziției lor, șiiții au făcut apel la tradiție (sunna), arătând că însuși Muhammad l-ar fi declarat de mai multe ori pe Ali drept succesor al său, ultima oară în mod festiv pe drumul de întoarcere de la Mecca la Medina (după ultimul pelerinaj efectuat la

ristă dintre toate, numită după Nafi' b. Azrag, a promovat asasinarea tuturor celor care nu susțineau învățăturile lor. Au participat la cel de-al doilea război civil islamic, fiind învinși în anul 699 (Marshall G. S.

Hodgson, The Venture of Islam, vol. I, Chicago, 1974, I, p. 176-177, 257).

1 Fred Scholz, Wolfgang Zimmermann, Oman în „Politisches Lexikon Nahost Nordafrika” (ed. Steinbach, Hofmeier, Schânborn), Miinchen,

2 T. Nagel, op.cit, p. 51-55; Mai multe amănunte despre rebeliunile kharijiților, la A. Clot, op.cit., p. 77-78 și 89-94.

+ W. Montgomery Watt, Micheal Marmura, Der Islam, Il, p. 33; T. Nagel,

> MG. S. Hodgson, op.cit., I, p. 260. Termenul a fost preluat din vechea organizare tribală arabă, desemnând familia din sânul căreia era ales șeful de trib sau de clan și care avea în grijă tezaurul clanului.

Pagina 74

Ka'ba).! Important de reținut este faptul că, destul de curând, imamul șiit a dobândit rolul unui salvator-mântuitor.?

Dar conceptul de mântuire (în înțelesul creștin) lipsește cu totul în religia islamică. Tocmai de aceea, șiiții au fost nevoiți să apeleze la un alt termen, acela de „Dovada sau garantul lui Dumnezeu” (hujja), interpretând un vers coranic în sensul că, la Judecata de Apoi, imamul va fi dovada pe care o va aduce Dumnezeu că oamenii au cunoscut poruncile Sale, astfel că oamenii nu vor mai avea nici o scăpare dacă le încalcă.4

Numărul mare de persoane existente în celebrul al al-bayt al profetului a creat o adevărată problemă șiismului. Pe de o parte, au apărut numeroase grupări proto-șiite (fiecare susținând legitimitatea a câte unuia din membrii familiei alide), iar pe de altă parte, s-a cristalizat (după anul 700) doctrina potrivit căreia imamul legitim era ascuns (aflându-se în „ocultație” — ghayba), revenirea sa (raj'a) fiind așteptată. Atunci când va reveni, va apărea ca un Mesia (Mahdi - „Cel bine călăuzit” și Hadi - „Cel bine călăuzitor”) care va restabili dreptatea și binele.5

1 Astăzi, una dintre cele mai importante sărbători șiite este tocmai proclamarea succesiunii lui Ali, în locul numit Ghadir Kumm (Sayyid Muhammad Husayn Tabatabai'i, Shi'ah, Qom, 2004, p. 51-52).

2 Șiiții au făcut apel la mai multe hadith-uri (sau sentințe ale profetului).

Astfel, într-unul din ele, Muhammad a comparat ahl al-bayt cu arca lui

Noe, astfel că cine se găsește sub protecția casei profetului se va salva,

în timp ce ceilalți se vor îneca. În alt hadith, profetul a afirmat că „ahil

al bayt-ul meu oferă ummei siguranța (aman) pentru a evita divizarea.

Dacă un trib al arabilor se opune lor, atunci el cade în dispută și devi-

ne unealtă a Satanei”. Un al treilea hadith e și mai semnificativ în acest

sens: „Cu adevărat, vă las două lucruri prețioase: Cartea lui Dumnezeu (Coranul) și ahl al-bayt-ul meu; căci atâta vreme cât vă țineți de acestea două, nu vă veți pierde, iar ele nu se vor depărta una de alta până când nu le voi reîntâlni la Hawd (Paradis)” (Ayatollah Ja'far

Sobhani, Doctrines of Shi'i Islam. A compendium of mami Beliefs and

Coranul chiar îi somează pe evrei și creștini să nu mai creadă în mijlo-

citori între oameni și Dumnezeu: „Ei îi iau pe rabinii lor și pe călugării

lor, precum și pe Mesia, fiul Mariei, ca Domni în locul lui Allah, în vreme ce i s-a poruncit să nu adore decât un singur Dumnezeu, în afara

căruia nu este alt Dumnezeu” (Coran, 9,31).

T. Nagel, op.cit., p. 60. Citatul coranic este: „Trimiși - vestitori și preve-

nitori - pentru ca oamenii să nu mai aibă nici un fel de temei față de

5 W. Montgomery Watt, Micheal Marmura, Der Islam, Îl, p. 42.

w

Pagina 75

Astfel, încă destul de timpuriu, proto-șiiții s-au împărțit în mai multe grupări activiste (susținând rebeliunile unor diverși membri ai familiei alide), dar și quietiste. De exemplu, în timpul celui de-al doilea război civil musulman, doctrinele șiite i-au inspirat pe mawali în răscoala lor împotriva dinastiei umayyade.!

Apoi, în anul 740, a avut loc cea mai importantă răscoală șiită, condusă de Zayd ibn-Ali (după care există și azi secta șiită a zaidiților). Pe de altă parte, quietiștii, adepți ai doctrinei Imamului Ascuns, au considerat că nu mai era necesară lupta, rămânând în așteptare. În cele din urmă s-a impus ramura quietistă, după cum se va putea vedea într-un alt capitol, având ca subiect doctrinele șiite.

Dezvoltarea ulterioară a șiismului a fost influențată și de faptul că la această grupare au aderat numeroși mawali, în special iranieni și sirieni, care au adus cu ei moștenirea culturală a Orientului antic. Astfel, șiismul a devenit „o nouă mișcare ideologică de tip esoteric”, căutând și dezvăluind sensurile tainice ale descoperirii divine? Dar asupra prezentării detaliate a șiismului, voi reveni într-un alt capitol.

Oadariții și jabriții

Din cele prezentate până acum se poate constata faptul că activitatea începută de profetul Muhammad pe pământ, fiind convinși că puteau realiza aceasta prin intermediul fie al unui moralism extrem, bazat doar pe revelația coranică, fie al imamilor harismatici din familia alidă. Ambele grupări considerau ilegitimă guvernarea califilor umayyazi. Atitudinea lor politică avea drept fundament concepții profund teologice.

Cele două grupări nu erau însă singurele care condamnau noua guvernare umayyadă. Destul de mulți pioși (care cunoș-

1 A rămas celebră marea răscoală, din anii 685-686, a mawalilor iranieni conduși de al-Muhtar (W. Montgomery Watt, Micheal Marmura, Der Islam, Il, p.37-40, H. Kennedy, op.cit., p. 94-97). Al-Mukhtar a fost primul care a încercat să se folosească de doctrina ocultației, afirmând că imamul pe care îl slujea (Muhammad al Hanafiya, unul din fiii lui Ali cu o altă soție decât Fatima) „s-a ascuns în munții care înconjoară Mecca, de unde va veni pentru a restabili pacea și dreptatea în lume”

(Remus Rus, Istoria Filosofiei Islamice, București, 1994, p. 49).

Pagina 76

teau bine tradiția profetului) erau nemulțumiți de situația politică din califat, fără însă a sprijini grupările kharijiților și protoșiiților, considerate extremiste. Totuși, și nemulțumirile politice ale acestor pioși moderați au fost fundamentate teologic, având în centrul discuției problema liberului arbitru și noțiunea de qgadar („capacitatea de a acționa”, de a hotărt liber asupra faptelor).

Această problemă constituie un exemplu elocvent pentru importanța deținută de teologie în formularea conceptelor politice. Anumiți teologi, numiți jabriți, susțineau că pronia divină este absolută, că doar Dumnezeu posedă qgadar - „capacitatea de a acționa”. Prin urmare, toate evenimentele care au loc sunt urmarea unui „decret divin” (a predestinației), adică a deciziei suverane a lui Dumnezeu cu privire la creație, decizie împotriva căreia omul nu are dreptul să ia măsuri. Prin ultima aserțiune, această concepție teologică legitima stăpânirea umayyadă, care nu putea fi decât legitimă, deoarece dinastia nu ar fi putut ajunge la conducerea comunității decât prin „decretul divin” al lui Dumnezeu.

Numele dat acestei grupări — de jabriți - provenea de la cuvântul jabr care înseamnă „constrângere”; jabriții fiind considerați „cei care aduceau constrângere liberului arbitru uman“ .2

Nici nu este de mirare că alți teologi s-au reunit într-o mișcare care accentua importanța liberului arbitru al omului, opunându-se teologiei oficiale susținătoare a „predeterminării”. Datorită faptului că restrângeau „puterea Decretului divin prin afirmarea răspunderii personale a creaturii” au fost numiți, oarecum în batjocură, qadariți.3 Aceștia considerau că oamenii își pot hotări ei singuri destinul, fiecare ființă umană având nu doar dreptul, ci și datoria de a se opune răului și de a săvârși binele. În cazul neintervenției împotriva răului, omul se făcea implicit vinovat de înfăptuirea acelui rău. Implicațiile politice ale unei asemenea teologii au fost covârșitoare. Pe de o parte, stăpânirea Umayyazilor nu mai putea fi considerată ca fiind urmare a predestinării lui Dumnezeu; pe de altă parte, califii, ca toți ceilalți oameni,

2 D. Sourdel, ]. Sourdel-Thomine, op.cit., |, p. 173-174; Nagel, op.cit., p. 45.

3 D. Sourdel, ]. Sourdel-Thomine, op.cit., I, p. 174. Potrivit lui Sourdel, teologia lor s-a dezvoltat sub influența polemicilor creștine față de islam, precum și sub cea a școlii filosofice peripateticiene din Jund-e Șapur (localitate în care s-au refugiat, la presiunile lui Justinian I, o parte din filosofii bizantini).

Pagina 77

aveau propria responsabilitate înaintea lui Dumnezeu și a seme-

nilor (adică a turmei-raiale și a ummei).! Drept urmare, qadariții

s-au opus „tiraniei Umayyazilor”, fiind implicați în foarte multe

revoltele din epoca anterioară izbucnirii revoluției abbaside?

Murji'iții

Așadar, principalele probleme care au preocupat elitele societății musulmane în primul secol de existență a Islamului au fost:

a) legitimitatea orânduirii politice (a califilor) de după moartea lui Muhammad; b) relația dintre liberul arbitru uman și predestinație, și c) statutul și soarta păcătoșilor (devin oamenii în urma săvârșirii păcatelor necredincioși-păgâni sau continuă să facă parte din umma?).

Aceste probleme au divizat profund societatea islamică primară, producând ură, dușmănie, războaie civile. Nu este de mirare că au existat învățați musulmani doritori de a găsi soluții la numeroasele crize interne și de a restabili pacea. Aceasta nu putea fi realizată decât printr-un compromis.

Doctrina murji'ită avea tocmai acest țel. Nu este lipsit de semnificație faptul că întemeietorul ei, al-Hasan ben Muhammad, a fost un apropiat al lui al-Mukhtar, luptând alături de acesta în cel de-al doilea război civil islamic. Speriat însă de extremismul lui Mukhtar, al-Hasan a considerat necesară o reconciliere cu Umayyazii. Drept urmare, a redactat două scrieri importante. Prima era îndreptată împotriva qadariților, încercând un echilibru între liberul arbitru al omului și destinul hotărât de Dumnezeu. În cea de-a doua, având titlul Kitab al-irja'- „Cartea despre amânare”, al-Hasan a susținut că Dumnezeu l-a trimis în lume pe profetul Muhammad pentru a aduce un mesaj nou și a crea o societate total diferită de cea anterioară (care fusese caracterizată prin campanii de pradă și de lupte între clanuri). Disputele interne care au urmat după moartea profetului nu au făcut altceva decât

1 „Ideile promovate de qadariți nu au fost pe placul califilor umayyazi, care i-au persecutat, mai ales datorită implicațiilor care vizau autoritatea politică, amenințând echilibrul ordinii social-politice. Acceptarea libertății de voință, a liberului arbitru și deplina responsabilitate a omului pentru faptele rele angajau în mod direct și responsabilitatea califului pentru nedreptățile săvârșite, acestea nemaiputând fi puse pe seama unei hotărâri divine inexorabile” (R. Rus, op.cit., p. 63-64).

2 Nagel, op.cit., p. 46-49 (citatul la p. 48)

Pagina 78

să pericliteze misiunea acestuia pe pământ. Tocmai de aceea era absolut necesar să se ajungă la o cale de mijloc. Drept urmare, în privința legitimității succesorilor lui Muhammad, al-Hasan i-a considerat buni pe primii doi califi, deoarece au menținut pacea și unitatea ummei. A declarat apoi că amână judecarea celorlalți doi califi. Așadar, „amânarea deciziei și a judecății” a fost considerată drept calea de vindecare a unei comunități scindate.

Susținătorii doctrinei murji'ismului (a „amânării deciziei”) au cerut ca la baza comunității musulmane să se afle chemarea lui Muhammad și un islam interpretat în sens mai larg, fără o accentuare prea mare a responsabilității umane și fără o interpretare prea activistă a condiției de membru al comunității.!

Proto-sunniții sau jama'aiții

Reconcilierea dintre al-Hasan b. Muhammad și Umayyazi s-a datorat faptului că aceștia constituiau singura forță care putea menține unitatea ummei. Spre asemenea unitate năzuiau din ce în ce mai multe personalități ale lumii musulmane. De aceea s-a încetățenit tot mai des rostirea în moschei în zilele de vineri a unor blesteme împotriva lui Ali, ca unul care a distrus unitatea primordială a comunității islamice. lar după încheierea celui de-al doilea război civil, anul nou 73 (era hagirei) a fost numit drept „anul comunității unite” - 'am al-jama'a. Astfel, „comunitatea unită” - jama'a - a început să fie considerată drept una dintre cele mai prețioase moșteniri lăsate de profet urmașilor săi.

Muhammad ar fi cerut chiar în mod expres ca nimeni să nu părăsească jama'a, deoarece aceasta există ca un dar divin. Prin urmare, părăsirea comunității constituia un păcat mare, iar cel care îl săvârșea devenea unealta Satanei, neavând nici o șansă să ajungă după moarte în rai.

Adepții acestei doctrine, deși destul de mulți, nu au constituit obiectul de analiză al cronicarilor musulmani, tocmai datorită poziției lor quietiste, nerăzboinice. Influența lor în viața publică s-a resimțit abia la sfârșitul secolului al VII-lea, după încheierea celui de-al doilea război civil. Spre deosebire de kharijiți și de proto-șiiți, așa-numiții jama'aiți urmau în realizarea comunității islamice perfecte o altă cale — sunna, obiceiul strămoșilor. Ce în-

1T., Nagel, op.cit., p. 64-69; D. Sourdel, ]. Sourdel-Thomine, op.cit., |, p. 173.

2 Traducerea exactă a termenului sunna este „drum, cale, mod de a acți-

Pagina 79

semna exact acea sunna încă nu era clar stabilit (doar și grupările politico-religioase rivale își fundamentau poziția tot pe sunna).

Jama'aiții considerau că urmarea tradiției strămoșilor (sunna)

trebuia să aibă drept rezultat înlăturarea dezbinărilor; cei care nu urmau sunna aduceau „inovații” - bid'a.

Unul din principalii ideologi ai acestei mișcări quietiste a fost tocmai piosul calif Umar IL. Într-o lucrare polemică adresată qadariților, Umar II a afirmat că apartenența la islam trebuie să fie condiționată de renunțarea în a-i judeca pe alți credincioși (așa cum susțineau și murii'iții), dar și de renunțarea în a te judeca pe tine însuți, fiindcă totul este dat de Dumnezeu, după cum stă scris și în Coran! și după cum a arătat, conform tradiției, însuși profetul: îngerul personal vestește fătului patru chestiuni, anume data nașterii, a morții, soarta în timpul vieții și situația după moarte.

Așadar, Umar II s-a apropiat destul de mult de doctrina predestinaționismului.? A considerat că acela care acceptă sunna drept bază a credinței sale face posibilă supraviețuirea comunității, deoarece acceptă totul ca venit de la Dumnezeu. Astfel, nici stăpânitorii, dar nici oamenii de rând nu sunt îndreptățiți să dezbată modul în care trebuie construit și condus statul islamic.3

ona, de a săvârși ceva, de a soluționa ceva. Este vorba de o anume practică ridicată la rang de paradigmă pentru alte practici viitoare de același gen” (R. Rus, op.cit., p. 30, nota 65).

1 „Numai la Allah se află cunoașterea Ceasului. El face să coboare ploaia îmbelșugată și EI știe ce se află în pântece. Nici un suflet nu știe ce va dobândi mâine și nici un om nu știe în care loc de pe pământ va muri.

Allah este Atoateștiutor și Bineștiutor” (Coran 31,34).

2 Totuși, Umar II a fost destul de evaziv, el acceptând într-o anumită măsură și responsabilitatea umană (deci și a sa personală față de turmă).

În cuvântarea ținută de el după instalarea în funcția de calif a rostit următoarele cuvinte: „Faptele mele și încercările pe care le-a prevăzut Dumnezeu pentru mine au fost astfel prevăzute, încât ele însele să ducă la ceea ce am și făcut într-adevăr sau să oprească ceea ce până la urmă n-am făcut. Tot binele pe care l-am învățat a fost săvârșit sub povățuirea și conducerea lui Dumnezeu, pe Care Îl rog să-mi trimită binecuvântarea Sa. Iar toate celelalte, pentru care eu sunt responsabil, anume bolile păcatelor, pe acestea îl rog pe Dumnezeu cel milostiv să le treacă cu vederea, prin iertare” (T. Nagel, op.cit., p. 76).

Pagina 80

Compromisul abbasid. Separarea dintre stat și religie.

Sunniții și șiiții

În al doilea sfert al secolului al VIII-lea, stăpânirea Umayyazilor a fost contestată tot mai mult. Au avut loc revolte în care au fost implicați chiar și jabriții recunoscuți, de altfel, pentru poziția lor pro-umayyadă. În cele din urmă, revolta condusă de șiitul extremist Abu Muslim a dus la instaurarea dinastiei Abbasizilor.

Aceștia au fost conștienți de necesitatea satisfacerii unora din revendicările celor cărora le datorau ascensiunea. De aceea au acordat drepturi egale mawalilor; totodată au numit o serie de cărturari pioși în funcția de judecători (qadi) în provincii. Au încercat să câștige susținerea cercurilor pioase moderate și să restrângă influența celor radicale, în special a șiiților și kharijiților.

Drept urmare, însuși Abu Muslim a fost ucis din porunca lui al-Mansur.

Numeroși membri ai cercurilor pietiste au fost dezamăgiți de noua dinastie. Au fost puși în fața unei duble alegeri: fie de a rămâne în opoziție, fie de a accepta ofertele de colaborare ale noului regim. Treptat, majoritatea a acceptat noile realități politice, adoptând în măsură tot mai mare ideologia partidei jamai'aiților (deși aceștia s-au împotrivit inițial Abbasizilor, fiind apropiați ai vechiului regim umayyad). Prin urmare, au acceptat legitimitatea noii dinastii. Doar o mică minoritate a continuat să susțină revendicările familiei alide. Astfel, la începutul epocii abbaside s-a petrecut divizarea definitivă între cele două mari grupări ale islamului: sunniții și șiiții.? Cele două grupări au fost

1 „Orientarea spre jama'a existase ca intenție încă dinainte, ea trebuia însă realizată, iar Abbasizii au făcut aceasta cu foarte mare înțelepciune, astfel că mai întâi au neutralizat opoziția pioasă, care crease atât de mari probleme Umayyazilor, după care au reușit, încetul cu încetul, să o câștige de partea lor” (Grunebaum, op.cit., p. 83).

2 Trebuie însă aici atrasă atenția asupra faptului că termenul de sunnit este oarecum impropriu, deoarece și șiiții se bazează, în susținerea doctrinei lor, tot pe sunna, adică pe cutuma provenită de la profet. „Și Shi'ah și-a fundamentat învățătura pe sunna, modelul și indicațiile profetului și a tovarășilor săi; desigur că a fost o altă înțelegere și o altă transmitere, care o deosebea de consensul și de transmiterea sunniților ortodocși, adică loiali Abbasizilor: Șiismul îi considera doar pe Ali și pe urmașii săi transmițătorii legitimi și autentici” (G. Endrefs, op.cif., p. 84). Pe baza acestor considerente, Hodgson îi numește pe sunniți „Jama'ai-Sunni”, adică „oameni ai tradiției - sunnah - și ai comunității

Pagina 81

despărțite în special de opinia politică („sunnismul este caracterizat, în mod fundamental, printr-o preocupare de realism politic”1). Totuși, nici una din ele nu a fost unitară, în ambele apărând diferite dispute teologice care au dus la alte schisme (care nu constituie însă obiectul acestei lucrări).

Statul teocratic islamic a devenit pentru mulți un ideal. După cum se va arăta în continuare, o parte dintre șiiți (cei duodecimani) au încetat să se mai opună în mod violent califatului, renunțând la aspirațiile politice în favoarea dezvoltării unor comunități locale și a adoptării unei vieți personale evlavioase, cu visuri mesianice (doar șiiții ismailiți sau septimani și-au urmat programul lor politic, întemeind un califat șiit - „fatimid” în Egipt, între 969-1171). Chiar și cei din partida sunniților au început să se concentreze asupra vieții comunitare și evlaviei personale. Mulți învățați religioși au început să considere că puterea reprezenta în sine un sâmbure al păcatului. Drept urmare, tot mai mulți au fost tentați să se sustragă de la anumite responsabilități care le reveneau în conducerea comunității. Complexitatea vieții de zi cu zi, diferențele dintre prescripțiile revelate și noile metode de guvernare, necesare pentru menținerea ordinii și dreptății în lume, constituiau serioase provocări, care „puteau fi suportate doar prin acceptarea pasivă a orânduirii statale de către comunitatea religioasă retrasă în ea însăși” 2 În noile condiții, întrebările cruciale care au început să frământe elitele din califatul abbasid erau de următoarea natură: ce înseamnă o viață religioasă adevărată și cum poate fi ea trăită? Este un musulman adevărat acela care trăiește o viață interioară bogată, respectând legile statului? Răspunsurile la aceste întrebări au fost sistematizate în epoca abbasidă în comentarii coranice, în colecții de hadith-uri, în dezvoltarea jurisprudenței islamice (a se vedea capitolul de mai jos, despre dreptul islamic), în tratate mistice și teologice care au încorporat în Islam întreaga moștenire culturală creștină, neo-platonică și iranian-zoroastriană.3

Religia a fost restrânsă la sfera vieții private, controlate de învățații religioși. Chiar și califii s-au supus acestui control, recunoscând supremația Șariei. Încercarea lor de a controla sfera religioasă a eșuat odată cu respingerea mu'tazil-ismului (a se vedea

2 Grunebaum, op.cit., p. 83.

3 Ira Lapidus, op.cit., p. 228-229.