RELIGIE ȘI STAT ÎN ISLAM

Pagina 92

Partea ritualistă (Ibadat) a dreptului islamic cuprinde cinci mari capitole: puritatea rituală (taharah), rugăciunea (salat), postul (sazom), darea rituală (zakat) și pelerinajul (haj;).

Nu îmi propun aici (de altfel, nici nu constituie subiectul acestei lucrări) prezentarea detaliată a prevederilor șariei. Lucrările clasice de specialitate din lumea islamică cuprind sute, dacă nu chiar mii de volume. Din acest motiv, consider suficient să mă limitez. doar la o singură exemplificare, anume cea privitoare la normele de purificare rituală. Se va putea constata cât de „chițibușari” au fost juriștii islamici.

Taharah sau capitolul despre purificarea sau curățirea rituală, este foarte important în dreptul islamic. El interzice tuturor să consume alimente najis, adică „spurcate”, sau să îndeplinească acțiuni rituale în condiție de necurăție. Elementele spurcate sunt:

urina, excrementele, sperma, cadavrul (adică trupurile neînsuflețite ale oamenilor, până la „spălarea rituală a mortului” și ale animalelor, în cazul în care nu au fost sacrificate cu respectarea ritualului religios), sângele, secrețiile vaginale, voma, câinele, porcul, alcoolul, necredinciosul (kafir - „ghiaurul”) și carnea unui animal care consumă alimente spurcate. După atingerea acestor elemente, musulmanul trebuie să săvârșească „purificarea rituală”, care se poate face cu apă, nisip și soare ori, în cazul neapartenenței la islam, prin convertirea la această religie.

Cu privire la apă, juriștii au stabilit norme foarte detaliate.

Apa a fost clasificată după mai multe criterii: apă stătătoare și apă curgătoare (apa stătătoare poate deveni spurcată, dacă a ajuns în atingere cu elemente spurcate, motiv pentru care purificarea rituală nu mai poate fi îndeplinită cu acea apă), apă în cantitate mare și apă în cantitate mică (în cazul în care apa stătătoare e în cantitate mare, elementul spurcat nu strică întreaga apă, de aceea după înlăturarea murdăriei, ea poate fi considerată curată), apă pură și apă amestecată (cu alte lichide). Deosebirile dintre școlile juridice nu sunt foarte mari în această privință. Ele diferă, de exemplu, prin specificarea volumului necesar, pentru ca aceasta să poată fi considerată „în cantitate mare” sau prin modul de purificare a apei contaminată cu elemente spurcate. În general, o apă stătută spurcată, în cantitate mică (de exemplu dintr-o găleată sau butoi), musulmanul din vechime o putea purifica prin intrarea în contact cu o apă curgătoare. Concret, purificarea apei se putea face astfel: într-o mână se lua o cupă cu apa spurcată din găleată, iar în cealaltă mână se lua o cupă cu

Pagina 93

apă curată. Apa din cele două cupe se unea prin vărsare concomitentă într-un alt vas, astfel ca cele două ape să se unească în timpul vărsării. „Oamenii din Evul Mediu au fost obligați să ia în considerare asemenea probleme, care au fost analizate în lucrări voluminoase de drept. Apa era mult mai puțină și mai prețioasă de cum este petrolul astăzi. Dar azi, după ce știința umană a devenit capabilă să transporte apa din subsol în casele tuturor oamenilor, chiar și în vârful munților, interesul față de asemenea probleme este asemănător interesului arătat relicvelor istorice din muzee”.

Spălarea rituală este de două feluri: mică sau zwudhu (spălarea mâinilor, picioarelor, feței și umezirea părului) și mare sau ghusl (spălarea întregului corp). Cea mică este cea obișnuită și obligatorie înainte de rugăciune, de atingere a Coranului în limba arabă și de atingere cu degetul a cuvântului „Dumnezeu” în oricare limbă de pe pământ. Spălarea rituală mare este obligatorie după ieșirea seminței din trupul omenesc (act sexual sau poluție nocturnă), după menstruație și ieșirea scurgerilor vaginale, după nașterea copilului și după ieșirea sufletului din trup („spălarea mortului”). În cazul lipsei de apă, curățirea rituală se putea săvârși și cu nisip (faymmum). Școlile juridice diferă în ceea ce privește modul săvârșirii acestor spălări rituale, precum și a numărului spălărilor necesare în cazul atingerii fiecărui element spurcat (sunt cazuri în care sunt necesare atât spălările cu apă, cât și frecarea cu nisip!).

Următoarele capitole ale șariei cuprind norme referitoare la momentul, locul și modul îndeplinirii celor cinci rugăciuni rituale, apoi a modului de săvârșire a postului și de acordare a daniei rituale (se specifică foarte clar procentul care trebuie oferit din orice câștig în bani, cadouri sau recoltă) și de efectuare a pelerinajului la Mecca. Sunt avute în vedere și așa-numitele „reguli ale modestiei”, care prescriu modul în care oamenii trebuie să apară în public (aici sunt incluse și prescripțiile vestimentare).

Partea a doua a dreptului islamic, al-Ahwal al-Shakhsiyyah, cuprinde norme privitoare la relațiile interumane: căsătoria, contractele de căsătorie, îndatoririle soților, divorțul, testarea

1 Muhammad Jawad Maghniyyah, The Five Schools of Islamic Law.

Al-Hanafi, al-Hanbali, al-]a fari, al-Maliki, al Shafi î, ed. II, Qom, 2003, p.

4. Această lucrare, a cărei primă ediție a apărut la Beirut, în 1960, prezintă în paralel prevederile celor cinci școli juridice islamice (patru sunnite și una șiită).

Pagina 94

averilor, moștenirile, condițiile necesare și modul de efectuare a tranzacțiilor comerciale.

Tot din șaria face parte și dreptul penal, care stabilește pedepsele pe care judecătorii (gadiii) le aplicau și le aplică în cazul efectuării acțiunilor haram. Codicii de drept islamic prevăd pedepse clare doar în cazul săvârșirii a șase delicte principale (numite hadd):

- Apostazia (renunțarea la religia islamică) - pedepsită cu moartea;

- Tâlhăria la drumul mare - pedepsită cu moartea;

= Hoția - pedepsită cu amputarea mâinii;

- Săvârșirea de acte sexuale ilegale, de către persoane căsătorite (adulter), pedepsită cu uciderea cu pietre, ori de către persoane necăsătorite, pedepsită cu 100 de lovituri de bici;

= Acuzația falsă care vatămă cinstea unei persoane - pedepsită cu 80 de lovituri de bici;

* Consumul de băuturi alcoolice - pedepsit tot cu 80 de lovituri de bici.

Pentru toate celelalte delicte, gradul de vinovăție și pedepsele erau stabilite de judecătorii gadi.!

După cum se poate constata, șaria nu cuprinde norme constituționale, ci se limitează doar la obligațiile musulmanilor din viața personală și social-comunitară de zi cu zi. Chiar și califii abbasizi au fost obligați să respecte în viața cotidiană prevederile șariei. Și totuși, șaria nu cuprindea deloc soluții cu privire la modul de conducere a statului, la fel cum nu dădea nici meșteșugarilor indicații despre cum să-și exercite activitățile profesionale.

Cu alte cuvinte, șaria nu conține prevederi de natură politică și constituțională.

Din această perspectivă, prea puțin conștientizată astăzi de nemusulmani, observația islamistului german Gerhard Endref este concludentă: „S-a spus deseori, că șaria a devenit, de-a lungul istoriei, un sistem de precepte realizate de unii teoreticieni, literă moartă, care nu putea să țină pasul cu transformările din societate. Nu se poate face o astfel de generalizare. Și, totuși, restrângerea la izvoarele juridice din Coran și tradiție a fost însoțită de dificultăți practice. Caracteristica legii de «învățătură a obligațiilor religioase» i-a determinat pe juriști să desemneze

1 Encyclopaedia Britannica CD 98. Multimedia edition, articolul „The Substance of traditional Shari'ah Law. Penal Law”.

Pagina 95

toate activitățile și relațiile interumane ca «obligatorii», «interzise», «recomandabile», «nerecomandabile» și, pur și simplu, «permise». Această clasificare a putut fi aplicată foarte bine în domenii precum ritualul religios, viața de familie, dreptul de moștenire. Însă în dreptul de stat și cel administrativ, în cel al impozitelor și în cel penal, practica a urmat o altă cale. În cele din urmă, Otomanii au creat un corpus juridic deosebit de cel al șariei, anume qanun-ul, cu rolul de a rezolva tocmai aceste domenii de activitate umană, nemenționate de legea șariei”.1

Caracterul universalist al șariei

Prescripții sau reguli există în toate religiile lumii, desigur într-o măsură mai mică sau mai mare. Toate religiile au avut tendința de a reforma societatea în concordanță cu propria etică.

Astfel, Biserica creștină a emis așa-numitele norme canonice, „prin care autoritatea bisericească stabilește cum trebuie să acționeze sau să se comporte membrii Bisericii în anumite condiții determinate” 2 În pofida acestui drept canonic și în pofida faptului că religia creștină dobândise caracterul unei religii de stat, totuși conducătorii Bisericii au reușit să elimine influența socială a filosofilor platonici și stoici destul de târziu, abia în secolul al șaselea, cu puțin înainte de epoca lui Muhammad. Totodată, triumful creștinismului a fost limitat. Același Justinian, care a închis academia platonică de la Atena, a promulgat și cel mai mare cod de drept roman, perpetuând în Europa creștină gândirea legală a marilor juriști păgâni ai antichității greco-romane (desigur, într-un spirit încreștinat). Totodată, conducătorul statului a continuat să fie vechiul imperator roman, convertit însă la creștinism.

Biserica creștină a fost condusă în continuare pe baza dreptului canonic, care a influențat ulterior, într-o măsură considerabilă, și legislația statului (în Bizanț au fost emise celebre Nomocanoane care cuprindeau legile politico-bisericești). Însă standardele deosebit de înalte, cuprinse în Predica de pe Munte (Matei, 5-7), nu au putut fi implementate niciodată în întreaga societate creștină. Tocmai din această cauză, curând după „încreștinarea”

Imperiului roman, unii dintre creștini s-au retras din societate în

1G. Endref, op.cit., p. 83.

2 loan N. Foca, Drept canonic ortodox. Legislație și administrație bisericească, vol. L, București, 1990, p. 45. Termenul kanon înseamnă măsură, regulă, lege, prescripție.

Pagina 96

pustiu, devenind călugări sau monahi. Au început să reprezinte conștiința adevărată a lumii creștine, protestând împotriva modului de viețuire într-o societate doar parțial încreștinată și rămasă în mare parte păgână. În comunitățile monastice au fost create norme diferite de conviețuire. Dar aceste comunități nu au impus regula lor întregii societăți creștine. Pustnicii și viețuitorii mănăstirilor au reprezentat doar o minoritate între membrii Bisericii. Această situație nu s-a schimbat nici până în ziua de astăzi.

lerarhia bisericească nu a intenționat și nici nu ar fi putut niciodată să organizeze societatea după modelul monastic.

Spre deosebire de creștini, evreii și zoroastrienii au fost preocupați de stabilirea unor norme explicite, a unui cod juridic și social care să reglementeze în detaliu viața de zi cu zi a credincioșilor. Toți membrii acestor religii trebuiau să se supună prescripțiilor religioase, indiferent dacă erau căsătoriți și indiferent de activitatea de pe urma căreia își câștigau pâinea cea de toate zilele. Astfel, zoroastrienii au redactat un cod foarte detaliat, la baza căruia se aflau precepte despre puritatea și impuritatea rituală, precum și acceptarea unei divizări și ierarhii sociale stabilite de divinitate (în vârful acestei ierarhii se aflau sacerdoții lui Ahura Mazda și șahinșahul, deținător al harismei regale). Prin urmare, conducătorii Imperiului sasanid au încercat să ordoneze întreaga societate pe baza unui drept legitimat religios. Au respins modelele creștin și budist, în care doar comunitățile monastice erau obligate să respecte în totalitate normele religioase.

ludaismul rabinic, reflectat în scrierile talmudice din Palestina și Irak, a creat pentru „poporul ales” un cod propriu de comportament personal și social. La fel ca și zoroastrienii, a respins categoric modelul creștin monastic. Dar, spre deosebire de zoroastrieni, a renunțat și la sacerdoți (care nu-și mai aveau rostul după distrugerea Templului din Ierusalim). A acceptat, în schimb, existența unei categorii distincte, cea a oamenilor învățați, a rabinilor sau cărturarilor. Rabinii interpretau legea, dar din alt punct de vedere nu erau cu nimic diferiți de restul credincioșilor evrei. Nu formau o clasă aristocratică, toți evreii fiind egali.!

1 Dacă romanii făceau o deosebire între fas (legea ritualistă din temple), emisă de zei, și lex (legea socială), emisă de oameni, rabinii evrei au considerat că întreaga lege iudaică are origine divină (Encyclopaedia Britannica CD 98. Multimedia edition, articolul „The literature of Judaism. Talmudic Law and Jurisprudence”. Mai multe amănunte despre iudaism și legea evreiască, în subcapitolul „Palestina de-a lun-

Pagina 97

În epoca de început a islamului, în teritoriul dintre Nil și Oxus trăia un număr mare de evrei. Nu puțini dintre aceștia au ales să se convertească la Islam. „Este sigur că o parte însemnată a populației care a acceptat islamul în secolele de formare ale acestei religii a fost compusă din iudei, ale căror tradiții narative, numite Isrâ'iliyyât au dominat legendele populare ale islamului timpuriu. Se pare că mare parte din spiritul care stătea la baza așteptărilor musulmanilor cu privire la ceea ce ar trebui să fie religia a fost inspirat de exemplul iudaic”.

Am prezentat mai sus cum, la începutul epocii abbaside, s-a realizat reconcilierea dintre noua conducere politică și cercurile pioșilor, care au dobândit „un drept de veto asupra a ceea ce considerau a avea legitimitate islamică”. La fel cu evreii și zoroastrienii, și acești pioși au fost preocupați să ordoneze întreaga viață a musulmanilor conform preceptelor religiei lor. Au respins monahismul, ca pe o fugă de îndatoririle sociale. Modelul după care s-au orientat a fost Muhammad, a cărui viață și ale cărui practici trebuiau să devină exemple pentru toți musulmanii. Credincioșii adevărați deveneau datori să urmeze exemplul profetului lor, atât în ceea ce privește igiena corporală, cât și în relațiile interumane și în relațiile cu Dumnezeu. Șaria islamică sau legea sacră a avut, în ce privește scopul ei, un caracter tot atât de universal precum legea iudaică - Halakhah2? Într-un număr remarcabil de detalii, practicile prevăzute de șaria au avut o co-

gul istoriei” de la sfârșitul acestei lucrări.

2 Halakhah („cale”) desemnează totalitatea legilor și ordonanțelor emise încă din epoca biblică pentru a reglementa îndatoririle religioase și sociale ale evreilor în viața de zi cu zi. Este deosebită de Legea scrisă a Pentateuhului, cuprinzând așadar tradiții juridicie transmise pe cale orală (obiceiul de drept). Aceste tradiții au început să fie consemnate în scris de către rabinul Akiba, în sec. | d.Hr. La începutul secolului III, noua compilație, numită Mișna a fost completă, forma finală fiind realizată de Juda ha-Nasi. Deși Mișna cuprindea colecția întreagă a legilor evreiești, totuși ea lăsa loc de interpretări. Prin urmare, învățații evrei din Palestina și Babilon au redactat comentarii ale Mișnei, numite Gemara. Câteva secole mai târziu, Mișna și Gemara au alcătuit împreună Talmudul. În secolele următoare, noile condiții sociale și politice au determinat reanalizarea legislației iudaice. Au apărut astfel noi compilații de drept iudaic, redactate de Moise Maimonides (în sec. XII), Jacob ben Asher (sec. XII-XIII) și Joseph Karo (sec. XVI). (Encyclopaedia Britannica CD 98. Multimedia edition, articolul „Halakhah”).

Pagina 98

respondență cu cele prevăzute de rabini pentru evrei. Și, asemenea evreilor, idealul musulman nu a permis apariția unei clase sau stări sociale aristocratice-preoțești, cum se întâmplase în zoroastrism. Toți musulmanii trebuiau să fie egali.

Dar, spre deosebire de evrei, musulmanii nu au considerat comunitatea lor drept un corp unic și ereditar, deosebit de restul umanității rămasă fără călăuzire divină. „Comunitatea musulmană s-a asemănat inițial celorlalte comunități religioase aflate sub călăuzire divină, precum evreii și creștinii, considerate că au fost, la origine, binecuvântate de Dumnezeu. Astfel, asemenea creștinismului și iudaismului, islamul a devenit un corp social-religios autonom, cu propriile legi pentru propria comunitate.

Diferența dintre islam și celelalte comunități religioase a fost aceea că islamul trebuia, mai întâi, să guverneze deasupra tuturor celorlalte comunități, iar apoi să le înlăture. Islamul avea datoria de a aduce călăuzirea adevărată și necoruptă întregii umanități, creând o societate globalizată în care revelația adevărată urma să devină norma de zi cu zi a tuturor națiunilor. Nu urma astfel să guverneze doar o comunitate autonomă, asemenea evreilor; trebuia să guverneze și să călăuzească o lume cosmopolită.

Prin urmare, islamul a încercat să ofere răspuns așteptărilor existente în marile tradiții religioase monoteiste din Semiluna Fertilă și Iran. A ales atitudinea socială a iudaismului și zoroastrismului, apoi egalitarismul specific iudaismului. A introdus însă propria sa concepție despre universalitate, care i-a oferit radicalism și prospețime, premise pentru crearea nu doar a unui mare imperiu, ci și a unei mari civilizații”.

Relația dintre ulemale și califi

Califul, succesorul profetului, „apăruse mai întâi ca executantul Legii stabilite de profet. Dacă la început el își luase singur sarcina de a completa dispozițiile acestei legi cu privire la cazurile în care prescripțiile coranice păreau insuficiente, el cedase curând această prerogativă învățaților și oamenilor de religie, adevărați specialiști ai dreptului (...). Califul fusese, pe de altă parte, totdeauna legat în chip foarte strâns de comunitatea pe care o conducea. Ea este cea de la care au emanat neîncetat puterile sale: un calif era recunoscut ca atare doar după prestarea

Pagina 99

jurământului de supunere de către notabilii și principalii demnitari (mai întâi), apoi de către ansamblul populației, adică de fapt de către populația capitalei (...). Califul odată desemnat și recunoscut, nu putea fi declarat decăzut din cauza purtării sale.

Umayyazii și Abbasizii reușiseră să impună această noțiune, contrară concepției kharijite și contrară chiar unui punct de vedere rigorist care și-a păstrat întotdeauna câțiva partizani. Califul nu putea deci să fie destituit, afară de cazul că accepta să abdice.

În unele împrejurări era preferabil pentru el să semneze actul de abdicare ce i se prezenta, dar acest lucru nu era totdeauna suficient pentru a-l face să scape cu viață. Dacă el rezista, se întâmpla să fie mutilat, scoțându-i-se ochii, pentru a-l face inapt de califat:

procedeu crud, dar căruia i se găseau, în aceeași epocă, paralele în lumea bizantină. Ceea ce putea fi pus la îndoială înainte ca și după numirea sa era numai aptitudinea lui fizică și mintală, în privința căreia se ținea seama, și de vârsta lui, căci Comunitatea nu putea fi lăsată să fie condusă de un copil”.

Ulemalele, membre ale diferitelor școli, emiteau precepte juridice pe care autoritățile statale (califul și guvernatorii de provincii) trebuiau să le respecte (deoarece nici califul și nici ceilalți funcționari nu aveau calitatea și pregătirea necesară ca să găsească soluții la problemele juridice nou apărute). În teorie, statul (anume califul) nu deținea nici o autoritate legislativă, deoarece preceptele legale erau cuprinse în șaria, iar acestea erau reformulate, pentru cazurile concrete, de către ulemale. „Singura restricție impusă exercitării autorității sale (a califului) consta în obligația ce-i revenea de a se conforma el însuși Legii și de a nu aplica pedepse arbitrare” 2

Desigur că acest fapt constituia o piedică pentru o guvernare autoritară a califilor. Aceștia au căutat și găsit căi pentru a se elibera de supremația ulemalelor. În epoca abbasidă, califii nu aveau dreptul de a emite legi, dar puteau lua anumite măsuri administrative în diverse domenii ale statului (dar în limitele preceptelor șariei). Astfel, califii și apoi diferiții sultani sau emiri ai statelor commonwealth-ului islamic au avut grijă să-și mențină drepturi de decizie în probleme polițienești, de impozitare, de pedepsire sau grațiere a răufăcătorilor. Toate aceste competențe au fost numite în arabă prin termenul de siyasa, ceea ce înseamnă

1D. Sourdel, ]. Sourdel-Thomine, op.cit., , p.273-276.

Pagina 100

de fapt „politică”.! Totodată, califii au instituit și curți de judecată proprii, diferite de ale gadiilor (curțile mazalim), în care rezolvau disputele în chestiuni fiscale sau administrative.2

„În principiu, califul era subordonat cuvântului Coranului și indicațiilor profetului, în funcție de tradițiile diferitelor școli juridice. Dar instrumentarul legal al învățaților religioși nu era suficient pentru toate problemele practicii de drept. Prin urmare, de facto, autoritatea imperială și-a menținut în administrația politică numeroase privilegii juridice: acțiunile penale au fost lăsate pe seama poliției (shurta),? supravegherea tranzacțiilor comerciale (hisba) inspectorului de târg (muhtasib, asemănător agoranomos-ului bizantin).+ Ambii erau obligați să folosească în probatoriu, în

1 W. Montgomery Watt, Alford T. Welch, Der Islam... |, p.255-256. „Astfel s-a desprins o noțiune de «politică» sau de «mod de a guverna»

(siasa, tabdir), independentă de religia propriu-zisă. Era admis că în tot ce privea menținerea ordinii publice, califul avea o deplină libertate de acțiune și că administrația generală a Imperiului islamic făcea obiectul unei științe profane specializate, recurgând cel mai adesea la rodul unor experiențe anterioare” (D. Sourdel, ]. Sourdel-Thomine, op.

2 Ira M. Lapidus, op.cit., p. 72.

„Prefecții de poliție, numiți de autoritatea centrală, erau însărcinați să

asigure respectarea ordinii publice în toate aglomerațiile. Ei aveau la

dispoziție adevărate trupe, uneori însemnate, și erau asociați adesea la expedițiile militare ce aveau drept misiune să asigure pacea în regiunile reocupate. În orașe, ei arestau hoții, bețivii, vagabonzii și asigurau cu deosebire straja de noapte (...). Din punct de vedere juridic, poliția asigura executarea pedepselor legale prevăzute pentru a sancționa diferite infracțiuni și care erau pronunțate de gadiu; ea aplica și pedeapsa talionului, dacă victima cerea acest lucru; pe deasupra însă, ea putea să aplice pedepse corporale arbitrare, pentru orice act considerat ca fiind de natură să păgubească ordinea publică. Prin aceasta, prefectul de poliție exercita puterea represivă discreționară, pe care suveranul islamic a păstrat-o totdeauna, în orice împrejurare și în orice loc, și care ducea la frecvente execuții sumare (...). Se înțelege deci că justiția represivă în țările musulmane a avut în acea perioadă un caracter arbitrar pronunțat, în pofida precauțiilor care fuseseră luate altădată de

textul coranic” (D. Sourdel, ]. Sourdel-Thomine, op.cit., 1, p. 298-299).

Mubhtasibul „controla mai ales activitatea meseriașilor sau a negustori-

lor, verificând exactitatea balanțelor și a măsurilor utilizate în piețe,

veghea ]a întreținerea orașelor și asigura libera circulație pe străzi (...).

Acest supraveghetor al piețelor trebuia de asemenea și mai ales să se

convingă că o stare de spirit bună domnește în mijlocul populației. E

w

=

Pagina 101

evaluarea dovezilor, proceduri care nu se regăseau în materialele juridice și care nu erau conforme cu criteriile jurisprudenței, fiind uneori chiar contrare prevederilor șariei. În afară de aceasta, stăpânitorul acționa în toate problemele conducerii politice (siyasa)

în mod suveran. Și nu doar atât: califii și-au revendicat dreptul de a verifica, ba chiar controla, în calitate de instanță de apel, deciziile judecătorilor (4adi). Cercetarea nedreptății (nazar fi l-mazalin), devenită, după model sasanid, o prerogativă a suveranului, prevedea verificarea plângerilor împotriva abuzurilor administrației, dar și împotriva deciziilor judecătorești. Devenită o adevărată curte de apel, jurisdicția mazalim concura oficiul qadiilor, atentând la competențele acestora (nu doar în era califatului, ci și mai târziu, până în epoca otomană).

„Califul nu era doar deținător al puterii politice, ci el era și imam și conducător al credincioșilor, garant al legii (...). Al Mansur (754-75) s-a proclamat Sultan Allah fi ardihi - Stăpânirea lui Dumnezeu pe pământ. Numirea judecătorilor și instituirea unui judecător suprem - qadi l-qudat (tot după model sasanid) au fost mijloace ale exercitării acestei stăpâniri. Și cu toate acestea, califul nu era legiuitor, deoarece legea era deja dată”!

A existat și o încercare de supunere a autorității ulemalelor de către calif, anume în timpul lui al-Ma'mun. Acesta a instituit așa-numita inchiziție Mihna, care a durat între 833-850. Califul a emis un decret prin care a declarat caracterul „creat” al Coranului? după care a cerut principalilor învățați ('ulama') să accepte caracterul ortodox al noii doctrine (instituind inchiziția). Raționamentul politic al mu'tazilismului era următorul: dacă Dumnezeu a creat Coranul, atunci ar fi putut să-l creeze și altfel și ar putea să-i modifice, după trecerea unei anumite perioade, conți-

era cel însărcinat cu propaganda, atunci când se instaura un nou regim (...). EI se înfățișa de asemenea ca un cenzor ce putea să-și permită să adreseze sfaturi sau mustrări suveranului însuși, ca un arbitru al bunelor moravuri și al opiniilor juste, care, în domeniul ce-i aparținea, n-avea de primit ordine de la nimeni, pe scurt, ca paznic al ordinii morale islamice, orice act blamabil, orice încălcare exterioară a legii, orice doctrină condamnabilă cădea sub autoritatea lui” (Ibidem, p. 299-300).

1G. Endref, op.cit., p. 78-79. Mai multe amănunte despre funcționarea și competențele curților mazalim, la D. Sourdel, ]. Sourdel-Thomine, op. cit.,

2 Învățătura anterioară susținea caracterul necreat al Coranului. Acesta exista din veșnicie, fiind Cuvântul lui Dumnezeu.