RELIGIE ȘI STAT ÎN ISLAM

Pagina 62

Aceștia adunau dările și îi plăteau pe soldați. Desigur că destul de curând au apărut disensiuni între birocrați și militari. Cei dintâi dețineau puterea în capitala Bagdad, iar militarii în provincii. Cei dintâi nu puteau influența aproape deloc regimul politic din provincii, iar militarii nu aveau acces la posturile din administrația centrală. Așadar, între cele două clase sociale a apărut o adevărată concurență. În cele din urmă, au ieșit învingători militarii.!

Acest conflict social a avut legătură cu domnia vestitului Harun ar-Rashid (786-809). În anul 785, califul al-Mahdi? a murit,

de ministere, create după modelul vechi sasanid (Ira Lapidus, op.cit., p.

birocrați au fost promotorii unui curent cultural nou, așa-numita șt 'ubiya (de la șu'ub = popoare), care avea drept țel înlăturarea monopolului cultural al arabilor și cultivarea științelor în limbile autohtone, în special persană. Adepților curentului șu'ubiya li se opuneau așa-numiții fuqaha - reprezentanții ulemalelor sau ai „înțelepților” religioși, susținători ai curentului clasicist arab (Grunebaum, op.cit., p. 87-88).

1H. Kennedy, op.cit., p. 138-140. A se vedea și A. Clot, op.cit., p. 26-28.

Din timpul califului al-Mahdi (775-785), dar mai ales a fiului său Harun, au început să fie puse în aplicare prescripțiile lui Umar (amintite mai sus). Tot din această epocă s-a păstrat și textul unei dispute teologice pe care al-Mahdi a avut-o, în 781, cu patriarhul nestorian Timotei I (779-823), unul dintre cei mai importanți conducători ai acestei Biserici (Samuel H. Moffett, op.cit., p. 349-357). Totuși toleranța în rândul populației era încă destul de mare: „Musulmanii din Bagdad celebrează cu același entuziasm atât sărbătorile creștine, cât și cele musulmane, fără să le pese de semnificația lor, pe care, de altfel, o ignoră aproape întotdeauna; bucuria vecinilor creștini e pentru ei un prilej de a petrece. În împrejurimile Bagdadului sunt multe mănăstiri, nestoriene sau monofizite, iar la sărbătorirea hramului sunt organizate tot felul de ceremonii și de petreceri. La ele poate participa oricine, iar aceste mănăstiri, dintre care unele foarte mari, sunt înconjurate de grădini, atrag mulțimi de oameni. Este știut faptul că aici se bea un vin bun. Într-o zi ploioasă e o plăcere să bei un vin bun în tovărășia unui preot, spune un cronicar (...). În ziua de Paști, atât musulmanii, cât și creștinii se îndreaptă în procesiune spre mănăstirea armeană Samalu, un splendid edificiu situat în nord-estul orașului, în mijlocul unui parc întins (...). În ultima sâmbătă din septembrie, lumea se duce la Mănăstirea Vulpilor, și ea înconjurată de grădini, iar la 3 octombrie la mănăstirea Ashmana. Se călătorește cu barca, plină cu burdufuri de vin și cântărețe, iar sărbătoarea durează trei zile, în corturi, cu vin și chipuri drăgălașe. În prima duminică din Post, musulmanii se alătură creștinilor la mănăstirea din Ukbara, un sat vestit pentru vinul său bun (...). De Florii, o

N

Pagina 63

lăsând în urmă doi fii: pe Musa al-Hadi (un militar) și pe Harun ar-Rashid (educat de birocrați și susținător al partidei acestora).

Musa a preluat puterea (a domnit doi ani: 785-786), i-a arestat pe conducătorii birocraților și a vrut să-i asasineze chiar și pe membrii familiei sale. Dar a fost ucis în cele din urmă de mama sa.

Puterea a revenit vestitului Harun. Prin urmare, pentru început, conflictul dintre militari și birocrați a fost câștigat de cei din urmă. Cu ajutorul secretarilor iranieni, Harun ar-Rashid a putut guverna imperiul arab în epoca de maximă înflorire culturală a acestuia.! În pofida acestui fapt, imperiul a continuat să traverseze o criză profundă, datorată rivalității dintre birocrații de la centru și militarii din provincii. După moartea lui Harun, conflictul dintre cele două tabere a luat noi proporții, învingători ieșind militarii.

În anul 802, în cursul unui pelerinaj la Mecca, Harun a decis să împartă imperiul între cei doi fii ai săi: al-Amin și al-Ma'mun.

Cel dintâi a fost numit succesor la tron, cel de-al doilea a primit provinciile răsăritene, la vest de Irak, pe care urma să le guverneze în mod independent, liber de orice amestec al califului de la Bagdad.? Important este faptul că cei doi frați au primit educații diferite: al-Amin s-a aflat mai mult în preajma militarilor, în timp ce al-Ma'mun a fost educat de birocrații din capitală. Prin urmare, lupta purtată de cei doi frați a reflectat conflictul dintre cele două clase sociale. Harun a murit în anul 809. Imperiul a fost într-adevăr împărțit între cei doi fii ai săi. Dar nu a rămas așa multă vreme, deoarece al-Ma'mun a început războiul de detronare a fratelui său (trebuie remarcat faptul că în fruntea armatelor lui al-Ma'mun se aflau mai mulți generali de origine iraniană, Fadl ben Sahl și Tahir). Planul a reușit, al-Ma'mun rămânând singurul stăpânitor (în 813).3 Totuși, nu s-a stabilit la Bagdad, ci a

procesiune de sclavi tineri aduc chiar la curtea califului ramuri de palmier și de măslin. Se mai serbează și Sf. Barbara, la 4 decembrie, precum și Crăciunul câteva săptămâni mai târziu. Cu acest prilej se aprind focuri și se sparg nuci, deoarece, ca să o încălzească pe Maria, care năștea, Iosif a aprins un foc și a spart, spre a o hrăni, nouă nuci găsite în desagi (A. Clot, op.cit., p. 223-224).

1 Marshall G. S. Hodgson, op.cit., 1, p. 291-296.

> Tratatul de succesiune a fost pecetluit la Ka'ba, unde a fost și păstrat înrămat (A. Clot, op.cit., p. 102-104).

3 Mai multe amănunte despre asediul Bagdadului, din vara anului 813,

Pagina 64

rămas în Khorasan, în noua capitală Merv (sau Marw, azi Mary, din Turkmenistan). În încercarea de a reconstitui unitatea politică și religioasă a califatului, l-a numit succesor la tron pe al optulea imam șiit, Ali ar-Rida (în 817). Actul a avut doar o conotație simbolică, fiindcă ar-Rida era cu douăzeci de ani mai în vârstă decât califul (fiind astfel puțin probabil ca să fi putut accede la tron)!!

Totuși, locuitorii din Bagdad, frustrați pentru mutarea capitalei, s-au răzvrătit. Califul și imamul șiit au pornit spre Irak, se pare chiar la sfatul imamului șiit.2 Pe drum, imamul a murit lângă actualul oraș iranian Mashhad, unde a fost și îngropat. Domnia lui al-Ma'mun, care a durat până în 833, nu a fost importantă doar din cauza simpatiei pe care a arătat-o șiismului, ci și declarării (în anul 827) mu'tazilismului? drept doctrină oficială ortodoxă a islamului. Ambele acțiuni au avut o profundă motivație politică, anume de a restrânge influența căpeteniilor religioase sunnite din Bagdad. Prin simpatizarea șiismului, califul a dorit să-și depășească prerogativele de simplu calif, devenind chiar „imam al dreptei călăuziri”, fapt vădit mai apoi și prin favorizarea mu'tazilismului raționalist.+ Asupra acestei doctrine voi reveni într-un alt capitol, în care se va arăta că din conflictul dintre calif și clerici au avut de câștigat în cele din urmă clericii.

Armata de mameluci turci și dezintegrarea califatului

Fratele și urmașul lui al-Ma'mun, al-Mu'tasim (833-847) a adoptat o nouă politică de guvernare. Pentru a se pune la adăpost de conflictul de interese dintre birocrați și militarii iranieni, al-Mu'tasim a desființat detașamentele militare iraniene și și-a recrutat o nouă forță armată, alcătuită din sclavi (numiți mameluci) turci, supusă lui întru totul. Această nouă castă militară era separată de restul societății prin origine, limbă și poziție socială (apartenența la clasa sclavilor). În același timp, califul a anulat

1 Mai multe amănunte despre „marele război civil abbasid”, la H.

Kennedy, op.cit., p. 146-156; Marshall G. S. Hodgson, op.cit., |, p.

299-300; D. Sourdel, The 'Abbasid Caliphate, p.119-123.

3 Aceasta doctrină nega caracterul veșnic al Coranului, afirmând ca acesta a fost creat de Dumnezeu în timp.

Pagina 65

dreptul la salarii pentru urmașii cuceritorilor arabi, remunerând doar soldații sclavi turci.]

Aceste măsuri au constituit o adevărată ruptură cu trecutul, adâncită și mai mult în anul 836, când a întemeiat o nouă capitală, la Samarra, la 120 km nord de Bagdad? (unde a rămas până în 8925). A păstrat însă mu'tazilismul ca doctrină. Însă următorul calif, al-Mutawakkil (847-861) a revenit la ortodoxia sunnită. Ba mai mult, pentru a-și arăta sprijinul pentru curentul teologic oficial, a început o campanie de persecutare atăt a nemusulmanilor (creștini și evrei), dar mai ales a grupărilor islamice nesunnite (în special șiite).4

Între timp însă, armatele de turci deveniseră tot mai puternice, astfel că al-Mutawakkil a încercat să se elibereze de sub autoritatea mamelucilor turci, motiv pentru care aceștia l-au asasinat în anul 861. Acest asasinat a fost practic primul semn vizibil al prăbușirii califatului abbasid. Anii 861-870 sunt cunoscuți drept „perioada de anarhie de la Samarra”. Dintre cei patru califi care au domnit în acest timp, trei au murit asasinați. Puterea a intrat în mâna generalilor mameluci turci care, în loc să contribuie la menținerea și întărirea statului, au înlesnit decăderea lui. Califii au devenit mai mult stăpâni nominali ai imperiului.5

1 H. Kennedy, op.cit., p. 158-160. Termenul mameluc (turc. memliik) se traduce prin „luat în stăpânire” (Mustafa Ali Memhed, Istoria turcilor,

? „Locul așezării, aproape nelocuit până atunci, cu excepția unor călugări creștini, i-a îngăduit califului să-și satisfacă înclinația spre grandios (...). Timp de aproape 50 de ani, califii abbasizi au ridicat (la Samarra n.n.) în jur de 30 de palate. Se pare că orașul ajunsese să numere un milion de locuitori. În incinta palatelor nu se putea circula decât călare, într-atât erau de mari distanțele” (A. Clot, op.cit., p. 289). O hartă a Samarrei, la D. Sourdel, ]. Sourdel-Thomine, op.cit., Il, p. 82.

3 Când capitala a fost mutată din nou la Bagdad, a fost construit un oraș nou, pe malul estic al fluviului Tigru, la o anumită distanță de vechea așezare din 762. Și azi, centrul Bagdadului se află pe malul estic al fluviului.

+ D. Sourdel, The 'Abbasid Caliphate, p. 126-127. Totuși, creștinii au reușit să păstreze numeroase funcții publice în administrația statului. De exemplu, califul l-a menținut în funcție pe majordomul palatului său din Samarra, deși era creștin nestorian.

5 H. Kennedy, op.cit., p. 170-175; D. Sourdel, ]. Sourdel-Thomine, op.cit.,

Pagina 66

Pentru a putea dobândi mai multe venituri, militarii turci au dus o politică de centralizare excesivă. Reacția din provincii nu s-a lăsat mult timp așteptată. Rând pe rând au izbucnit revolte.

În provinciile răsăritene (iraniene) au apărut diferite dinastii, sub conducerea cărora Iranul a obținut din nou independența (așanumitul Intermezzo iranian, care a durat până la invazia turcilor selgiukizi, la începutul secolului XI): Tahirizii, apoi Saffarizii și Samanizii (în Transoxania, Khorasan și Afganistan)! și Buyizii (în Iranul Occidental și Irak). Egiptul a ieșit la rândul său din cadrul Imperiului, fiind condus mai întâi de dinastia tulunidă, iar mai apoi de Fatimizi (care au format chiar un contra-califat, șiit, existent între anii 969-1171, și care au întemeiat capitala Cairo, în apropiere de mai vechea colonie Fustat).? În Siria s-a inaugurat stăpânirea dinastiei Hamdanizilor, și ei tot șiiți.!

1 Dinastia Tahirizilor a condus provincia Khorasan între anii 821-873, însă în calitate de guvernatori ai califilor abbasizi. Au fost înlăturați de Saffarizii originari din Sistan, care au fost cât pe aci să cucerească Bagdadul în anul 876. Totuși, dinastia iraniană cea mai importantă a fost cea a Samanizilor, guvernatori ai Transoxaniei (regiunea cuprinsă între fluviile Oxus, azi Amudaria, și Jaxartes, azi Sîrdaria) încă din epoca preislamică. Samanizii au reușit ca, în ultimul secol al primului mileniu creștin, să domine teritoriile Uzbekistanului (capitalele dinastiei samanide au fost orașele Bukhara si Samargand), Turkmeniei, Afganistanului și Iranului estic. Au încurajat renașterea culturii și literaturii persane. Limba farsi (persana modernă) a devenit lingua franca în Orientul Mijlociu și Asia centrală până în epoca modernă. Tot Samanizilor li s-a datorat convertirea turcilor (din stepele Kazahstanului de azi) la religia islamică, ceea ce a grăbit sfârșitul dinastiei samanide.

Fiind musulmani, turcomanii au putut migra fără nici o opreliște în Transoxania, ba chiar și în Khorasan. Samanizii au fost învinși de turcomani în anul 999, teritoriul lor fiind împărțit între două confederații de triburi turcice: Qara-Khanizii (în Transoxania) si Ghaznavizii (în Iranul estic și Afganistan). Totuși aceștia s-au aflat în umbra culturii persane. Marele poet național iranian, Ferdowsi, a reușit, cu sprijinul Ghaznavizilor, să scrie cea mai importantă epopee iraniană - Shahnameh (David Morgan, Medieval Persia. 1040-1797, London and

op.cit., p. 208-275. A se vedea si următoarele capitole din „ The Cambridge History of Iran”, vol. IV: C. E. Bosworth, The Tahirids and Saffavids, p. 90-135; dem, The Early Ghaznavids, p. 162-197; R. N. Frye, The Samanids, p. 36-161).

2 H. Kennedy, op.cit., p. 309, 345; Bernard Lewis, Egypt and Syria, în „The Cambridge History of Islam”, vol. IA, Cambridge, 1970, p. 175-194); D.

Pagina 67

Veniturile Califatului abbasid au scăzut drastic. Pentru a se putea strânge într-un mod mai eficient impozitele, s-a instituit un obicei care a fost menținut în întregul Orient până în epoca modernă: arendarea încasării dărilor. Această procedură se va dovedi foarte periculoasă, deoarece încasatorii de dări își rețineau pentru ei cea mai mare parte din venituri (astfel că vistieria califatului a devenit și mai săracă). Din lipsă de lichidități, salariile au început să fie plătite prin acordarea de domenii „feudale”

(iqta'). La fel ca și practica arendării încasării impozitelor, și sistemul domeniilor iqta' a fost menținut în Orientul Apropiat până în epoca modernă (cu deosebirea că în perioada mongolă, domeniile iqta' au fost numite soyurghal-uri, iar în cea otomană timar-uri).? Cel care primea un domeniu, avea nu doar dreptul de a încasa impozitele, ci devenea practic „guvernatorul” civil și militar al domeniului, cerând de la locuitori prestații feudale.

Vărsa în vistieria centrală doar zeciuiala.?

Toate aceste măsuri au dus la falimentul economic al califatului abbasid. Califii au ajuns mai mult unelte ale birocraților civili (care dețineau conducerea în orașe) și ale militarilor: (care guvernau provinciile, prin sistemul îqta').5 Autoritatea propriu-

Sourdel, ]. Sourdel-Thomine, op.cit., , p. 109-119.

1 H. Kennedy, op.cit., p. 267-284; D. Sourdel, ]. Sourdel-Thomine, op.cit.,

? Ira M. Lapidus, op.cit., p. 265.

1 Mai pe larg despre criza profundă a Califatului abbasid la începutul secolului X, la D. Sourdel, ]. Sourdel-Thomine, op.cit., L, p. 98-104.

5 O analiză amănunțită a originilor și evoluției instituției numite iqta' la A.K.S. Lambton, Theory and Practice in Medieval Persian Government, Londra, 1980, p. 358-376. Lambton a negat aici caracterul „feudal” al domeniilor iqta"', susținând că deosebirea dintre igta' islamică și domeniul feudal din Europa occidentală a fost lipsa elementului contractual (datorită faptului că orice autoritate era, în societatea islamică, una delegată, contractul fiind practic inexistent). Dar iată și prezentarea schematică a evoluției domeniului iqia' din societatea islamică:

după cucerirea islamică s-a făcut deosebirea între următoarele două tipuri de terenuri: a) cele neabandonate de vechii stăpâni (și de la care se extrăgea impozitul pe pământ - Kharaj- „haraci”) și b) pământurile părăsite de vechii proprietari (Domeniile de Coroană ale bizantinilor și persanilor; domeniile bisericești și latifundiile celor care s-au refugiat din calea armatelor arabe). Din această ultimă categorie de terenuri, califii au acordat căpeteniilor militare arabe anumite domenii (numite

Pagina 68

zisă a califilor se menține doar în puține regiuni din Irakul central și de sud. Dar în anul 936 a dispărut cu totul și această autoritate politică redusă a califilor. A fost înființată funcția de amir al-umara' („comandant al comandanților”).! Califul a rămas fără armată, fără administrație civilă și fără nici o comandă. Și-a menținut doar funcția religioasă, de conducător al comunității islamice sunnite (Califatul fatimid din Egipt se dorea o replică șiită la califatul abbasid din Irak).

Așadar, de la sfârșitul secolului IX, Califatul abbasid s-a dezintegrat într-o serie de state succesorale, legate între ele prin limba arabă, prin teoria califatului și prin unitatea vamală (a fost menținut un singur spațiu economic islamic). Tocmai de aceea, au fost numite de către istorici commonzwealthul arab.?

Unul din aceste state merită o mențiune deosebită. În anul 946, funcția de amnir al-umara! a fost preluată de un general din familia Buyizilor. Această dinastie de origine iraniană a stăpânit timp de un secol (946-1055) întregul Irak, precum și provincii din

qati'a — „parcele”), impozitate prin zeciuială ('ushr). Ulterior, anume în epoca de decădere a califatului abbasid, în dorința de a mări veniturile, s-a impus practica de arendare a funcției de colectare a dărilor. Astfel, pe de o parte, anumite domenii au fost arendate pe perioada unui an (domeniile dama), în timp ce altele (de obicei de mărimea unor unități administrative) au fost acordate unor oficiali care le administrau, plătind impozitul în numele întregii colectivități (domeniile gabala).

Totuși sumele intrate în vistieria califatului nu au crescut foarte mult, astfel că, în cele din urmă, nemaiexistând banii pentru plata salariilor militarilor, s-a acordat acestora dreptul de a încasa impozitele. Prin urmare, a început să li se acorde următoarele tipuri de domenii: a) iqta!

al-tamlik - donații cu titlu de proprietate a unor terenuri cu randament agricol scăzut (astfel că noii proprietari dobândeau și responsabilitatea de a crește producția agricolă); b) igta' al-istighlal - donații cu drept de uzufruct, care nu puteau fi moștenite și nici trecute de la un arendaș (mugta' ) la altul. Emirul care primea un domeniu iqta' de acest tip nu era obligat să-i plătească pe soldații din subordine cu sume de bani, ci le putea acorda, la rândul său, alte iqta', dar în numele statului. Practica arendărilor către militari a colectării impozitelor a grăbit decăderea statului, deoarece administrația locală a fost militarizată, agricultura a fost practic distrusă, iar militarii s-au transformat în adevărați administratori agricoli, doritori de a „scoate bani din piatră seacă” (expresie apărută tocmai în acea epocă).

D. Sourdel, The 'Abbasid Caliphate, p. 138-139; H. Kennedy, op.cit., p.

=

Pagina 69

Azerbaidjanul de azi și din Iranul de vest. A adoptat șiismul ca religie oficială, menținând însă și funcția religioasă a califului abbasid sunnit. Din această epocă buyidă, populația Irakului a fost divizată între sunniți (care recunoșteau autoritatea califului)

și șiiți (al căror apărător devenise dinastia buyidă).

Buyizii nu au favorizat doar șiismul. Intenția lor a cuprins și renașterea vechiului stat iranian independent. De aceea, ei au adoptat vechiul titlu imperial persan de shahinshah („rege al regilor”).i '

Buyizii au fost înlăturați de la putere de invazia turcilor din stepă, care au înființat Sultanatul selgiukid, având capitala la Bagdad. Selgiukizii au restaurat sunnismul ca religie oficială în Orientul Apropiat. Conducătorul turc a preluat titlul de sultan, considerându-se apărătorul politic și militar al califului, care. și-a menținut funcția religioasă. În acest fel, califatul abbasid a rezistat până în 1258, când a fost desființat în urma marii invazii a mongolilor.

Marea sinteză imperială a civilizației islamice

Orientul Apropiat a fost locul în care au apărut și s-au dezvoltat nenumărate civilizații. lar islamul a realizat o formidabilă sinteză a tuturor. Eshatologie și teologie creștină, neo-platonism, filosofie elenistică, toate au devenit parte a teologiei și misticismului islamic. Scripturile iudaice și creștine, ritualurile iudeilor și viziunea juridică a acestora au fost absorbite în dreptul islamic.

Științele elenistice au continuat să fie studiate cu fervoare, operele capitale fiind traduse din greacă în arabă (ca mai târziu, după recucerirea Spaniei, să fie traduse din arabă în latină). Ceremoniile de curte bizantine și vechi-persane, arta și arhitectura, sistemele administrative ale celor două mari imperii, conceptele lor politice au fost asimilate de califatele umayyad și abbasid.

Această recuperare a trecutului a fost făcută aproape inconștient. Majoritatea populației din Orientul Apropiat și Mijlociu a rămas creștină aramaică, iraniană-zoroastriană și evreiască. Formele tradiționale de viață au continuat să existe și pe mai departe: familia, satul, vecinătatea, comunitatea tribală etc. Ele au fost

1 Heribert Busse, Iran under the Buyids, în „The Cambridge History of Iran”, vol. IV, p. 250-304; H. Kennedy, op.cit., p. 212-249). Califii au recunoscut formal acest titlu abia în 1037 (Grunebaum, op.cit., p. 132).

Pagina 70

puțin afectate de cucerirea arabă. Instituțiile politice de pe plan local și regional, producția agricolă, comerțul au rămas toate neschimbate. Instituțiile guvernamentale bizantine și persane, incluzând concepția despre conducător și responsabilitățile sale pentru religie, au fost preluate în mod direct de califatul arabmusulman. Convertiții și-au adus cu ei în Islam educația primită, cultura și orientarea lor politică. Întinderea teritorială mare a califatului a făcut posibilă asimilarea întregii moșteniri a civilizației Orientului Apropiat. Noile elite au generat o cultură unitară, coerentă.

Din perspectivă istorică, islamizarea Orientului Apropiat nu a presupus schimbările structurilor instituționale; nu a introdus noutăți în procesul de producție, nu a introdus noi forme de comunitate umană. Islamul a preluat tot ceea ce a găsit în Orient, a menținut vechile forme, adoptând însă un vocabular nou. În acest sens, formarea societății islamice constituie, sub anumite aspecte, recapitularea vechilor procese de dezvoltare statală din Orientul Apropiat, constituie o redefinire a instituțiilor pre-islamice prin noi termeni.

Însă procesul de formare a civilizației islamice nu a însemnat o asimilare pasivă a tradițiilor culturale antice. Această asimilare s-a făcut într-un mod indiscutabil islamic. Rezultatul configurat a fost original-islamic. Literatura, dreptul, teologia, misticismul și filosofia au fost trecute prin filieră islamică. La fel și instituțiile politice și ideologiile despre guvernare au cunoscut o evoluție radicală în epoca abbasidă.!

1 Ira Lapidus, op.cit., p. 120-123.

Pagina 71

D. SEPARAREA DINTRE STAT ȘI RELIGIE.

DREPTUL ISLAMIC ȘI CRISTALIZAREA CELOR

DOUĂ MARI CONFESIUNI ISLAMICE

După cum am arătat mai sus, în primul secol de existență, statul și societatea islamică a cunoscut trei războaie civile. Cel dintâi a fost provocat de procesul de divizare a elitelor arabe (qurayșiți - pioși). Cel de-al doilea s-a datorat revoltelor grupăricare a dus la înlăturarea Umayyazilor, a fost pornit de noile elite musulmane, nearabe (exponentul lor a fost Abu Muslim), care doreau obținerea egalității sociale cu musulmanii arabi, în cadrul unei teocrații islamice pure.!

1. FACȚIUNI POLITICO-RELIGIOASE ÎN PRIMELE

DOUĂ SECOLE ISLAMICE

Întrebarea dacă Umayyazii puteau mijloci călăuzirea dreaptă a credincioșilor musulmani constituia cheia problemei. Adepții celor înfrânți în primele două războaie civile refuzau să accepte valabilitatea călăuzirii umayyade, considerându-i pe aceștia doar simpli regi, nu califi. Refuzau să accepte noua ideologie a puterii umayyade, noile mijloace de guvernare. Făceau apel la teocrația medineză, unde Muhammad, deși fusese profet, nu se considerase deasupra legilor și a comunității, cum făceau Umayyazii și care, prin pretenția de a aștepta ascultare necondiționată de la raia, de la turmă, s-au transformat în tirani ilegitimi.?

În urma acestor dispute au apărut mai multe facțiuni religioase. Dar, datorită strânsei legături din societatea islamică, între religie și politică, facțiunile religioase s-au transformat și în partide politice, cele mai importante fiind: kharijiții, proto-șiiții, qadariții, jabriții, murji'iții și proto-sunniții sau jama'aiții.

! Ira Lapidus, op.cit., p. 227.