RELIGIE ȘI STAT ÎN ISLAM

Pagina 52

numiți Kharijiți („secesioniști” de la substantivul kharaja, singular khâriji).

Plecarea kharijiților a constituit o mare lovitură pentru Ali.

De partea lui nu au mai rămas «lecât ansar-ii din Medina, precum și o mică parte a vechilor coloniști din Kufa. Nu s-a mai ajuns la un nou război civil între Ali și Mu'awiya, datorită faptului că în 661 Ali a murit în moscheea din Kufa, fiind asasinat de către un kharijit. Fiul cel mare al lui Ali, al-Hasan, a fost convins curând de Mu'awiya să renunțe la pretențiile sale politice. Mu'awiya a rămas în acest fel singurul conducător al comunității islamice, instaurând dinastia Umayyazilor.?

Aceste evenimente ar părea poate lipsite de importanță, dat fiind faptul că în ele au fost implicați doar o parte din beduinii arabi care se aflau la conducerea unui imperiu în care arabii nu reprezentau decât o foarte mică minoritate. Am descris detaliat aceste evenimente pentru a face posibilă înțelegerea contextului în care au apărut cele mai importante confesiuni islamice: sunnismul și șiismul.

2 L. V. Vaglieri, op. cit., p. 72; H. Kennedy, op. cit., p. 80.

Pagina 53

C. UMAYYAZII ȘI ABBASIZII

1. ARISTOCRAȚIA MECCANĂ LA CONDUCEREA

COMUNITĂȚII ISLAMICE. CALIFATUL UMAYYAD (661-750)

Ascensiunea la putere a lui Mu'awiya (661-680) a constituit începutul unei noi ere în istoria musulmană. Imperiul islamic a continuat să se extindă. Pe de altă parte, stilul de viață simplu și patriarhal al primilor patru califi a fost părăsit, Umayyazii adoptând diferite ceremonii de curte similare basileilor bizantini. Astfel, califatul a dobândit tot mai mult trăsăturile unei monarhii orientale.!

Secularizarea parțială a statului teocratic musulman.

Influențele formelor de guvernare imperială

Istoricii civilizației musulmane au vorbit de o anumită „secularizare” a sistemului islamic de guvernământ, petrecută sub Mu'awiya și urmașii săi. Termenul de „secularizare” nu trebuie înțeles în sens modern, deoarece statul musulman a continuat să aibă la bază revelația profetului Muhammad. Dar în timpul lui Mu'awiya s-a remarcat o anumită evoluție spre o mai mare libertate de decizie legislativă a califului, fiind împrumutate în acest sens elemente din alte tradiții statale (mai ales bizantine, dar și persane), tocmai datorită faptului că prescripțiile Coranului nu puteau soluționa toate probleme apărute în societate. Însă mulți dintre contemporani au considerat că Mu'awiya, dar mai ales urmașii săi, au trădat ideea califatului și spiritul teocrației islamice de la începuturi, instituind un „regat” (mulk) al aristocrației meccane în general și al clanului umayyad în special.?

Într-adevăr, prin ascensiunea Umayyazilor, au ajuns la conducerea comunității islamice acele grupuri care la început s-au opus lui Muhammad, dar care mai târziu au folosit islamul pentru atingerea propriilor lor interese. Potrivit lor, puterea umayyadă nu se datora Islamului, ci restaurării de către înaintașii qurayșiți

Pagina 54

a cultului Ka'bei la Mecca, Muhammad întărind și sporind doar puterea deja existentă. Dar această viziune era contrazisă de cei care vedeau în Muhammad culmea istoriei umanității. Întărirea poziției qurayșite se vădește și prin modificarea înțelesului titlului de calif. Umayyazii s-au considerat mai degrabă „locțiitori ai lui Dumnezeu” (khalifat Allâh), decât „locțiitori sau succesori ai apostolului lui Dumnezeu” (khalîfat rasă Allâh).1

Se remarcă deci o apropiere de concepțiile de guvernare din vechile monarhii orientale. Nu doar poziția conducătorilor comunității a suferit schimbări, ci chiar și poziția indivizilor în societate. Islamul, supunerea față de Dumnezeu, a fost convertită în supunerea față de locțiitorul lui Dumnezeu pe pământ, califul umayyad. Iar societatea, datoare la această supunere, a fost numită „turmă”, ra aya (termen care apare în acest sens acum pentru prima dată? și care va supraviețui în Orientul Mijlociu până în epoca medievală târzie, fiind preluat ulterior de otomani).

Această concepție despre modul de guvernare, nouă în lumea islamică, a avut urmări considerabile asupra viitorului societății musulmane. După cum se va vedea în continuare, în funcție de reacțiile la noua ideologie, se vor cristaliza și principalele învățături ale confesiunilor islamice.

În timpul vieții lui Mu'awiya, contestările nu au luat forme violente. El a știut să se folosească de eficientul sistemul administrativ bizantin (a mutat chiar și capitala la Damasc); oprind totodată sosirea unor noi coloniști arabi. În acest fel și-a creat o bază solidă pentru domnie. A organizat statul său sub forma unei confederații de provincii autonome, guvernatorii trebuind să rămână loiali față de puterea centrală căreia îi datorau numirea, să mențină apoi ordinea și să trimită o anumită sumă de bani în vistieria centrală din Damasc. Datorită loialității acestor guvernatori de provincii, Mu'awiya nu a fost obligat să ia măsuri de centralizare a statului. Administrația provincială continua să se afle în mâinile vechii pături de birocrați, moștenită de la cele două imperii predecesoare (cel mai ilustru exemplu în acest sens fiind familia Sf. loan Damaschin). Limbile folosite în administra-

3L. V. Vaglieri, op. cit., p. 77.

4 Ultimul Sfânt Părinte al Bisericii Ortodoxe, Sf. loan Damaschin (aprox.

675-749), s-a născut într-o veche familie de funcționari fiscali, de origine arabă (din triburile Kalb sau Taghlib), din Siria. Bunicul său,

Pagina 55

ție au rămas greaca, persana și copta. lar monezile celor două imperii au continuat să circule și să fie folosite de noii stăpâni.

Așadar, prin tact și diplomație, Mu'awiya a reușit să înăbușe din fașă posibilele porniri spre revoltă.!

Situația s-a schimbat în timpul domniei fiului său, Yazid 1 (680-683). Acesta a avut de înfruntat serioase probleme: mai întâi importanta revoltă a șiiților din Kufa (în urma căreia se va cristaliza confesiunea șiită), apoi revolta gravă a orașelor sfinte din Arabia (Mecca și Medina), învinse în anul 683.

Au urmat zece ani de război civil (683-692; cel de-al doilea din istoria comunității islamice), la sfârșitul căruia a reușit să se stabilească la putere o altă familie din clanul umayyad (anume cea marwanită). Abia califul Abd al-Malik (685-705) a reușit să obțină recunoașterea sa pe întregul teritoriu al imperiului islamic.2

Mansur, a tratat cu arabii capitularea orașului Damasc, în anul 635. El conducea administrația financiară a Siriei bizantine. Fiul lui Mansur, Sergiu sau Sarjun ben Mansur (+ după 690), a îndeplinit aceeași funcție în timpul califilor Mu'awiya și Abd al-Malik. loan Damaschin s-a bucurat de o educație aleasă, fiind prieten și coleg de școală cu fiul lui Mu'awiya, califul Yazid 1. Astfel a învățat atât Coranul, cât și tradițiile islamului. Totodată, loan a avut și un profesor particular creștin, un sclav din Sicilia, eliberat însă, de la care a învățat teologia și filosofia grecească. După moartea tatălui său, a ajuns consilier al califului Abd al-Malik. A părăsit această funcție, după unele surse în timpul piosului calif musulman Umar II (717-720), cel care a început persecuțiile anticreștine, iar după alte surse abia în 726. S-a retras la mănăstirea Sf. Sava din Palestina, unde a fost hirotonit preot de patriarhul loan V al Ierusalimului. Tot acolo a redactat mai multe lucrări teologice, cea mai renumită fiind „Izvorul cunoștinței”, operă în trei volume ([. „Capitolele filosofice”, în care prezintă o istorie a filosofiei antice; II. „Despre erezii”, în care sunt prezentate polemic ereziile creștine, printre care așează și islamul și III. „Dogmatica sau Expunerea exactă a credinței ortodoxe”). Sf. loan Damaschin deține un loc foarte important în istoria bisericească datorită luptei sale împotriva împăraților iconoclaști din Bizanț, cei care au interzis, după 726, cultul icoanelor pe tot cuprinsul imperiului bizantin. Totuși, nu a luat nici o poziție față de ceea ce a fost de fapt primul decret iconoclast, emis de califul Yazid II, în 721, și care a interzis tuturor creștinilor din Imperiul arab-musulman să se mai închine la icoane (Dumitru Fecioru, Introducere la Sf. loan Damaschin, Dogmatica, ed. III, București, 1993, p. 5-7; Samuel H. Moffett,

Pagina 56

Arabizarea imperiului islamic sub Abd al-Malik.

Problema mawali-lor și statutul juridic al musulmanilor.

Abd al-Malik a adoptat o politică de centralizare a statului.

Acest fapt a însemnat mai întâi arabizarea administrației (prin declararea arabei ca limbă oficială, înlăturând astfel greaca, persana și copta din cancelariile califatului și ale diferitelor provincii), apoi baterea unor monede proprii, dinarul de aur și dirhamul de argint. Măsurile de centralizare a statului au fost însoțite și de o revenire la politica celui de-al treilea calif, Uthman. Nu a ținut seama de preocupările lui Mu'awiya de a nu atinge sensibilitățile ansar-ilor și ale diferitelor triburi arabe, împărțind principalele funcții din stat rudelor sale apropiate. A reușit prin aceasta să refacă economia califatului. Totuși, a provocat nemulțumirea urmașilor coloniștilor arabi din Irak. Răscoala acestora a fost înecată în sânge.

În locul vechii confederații de provincii autonome din timpul lui Mu'awiya, a luat ființă un imperiu centralizat, birocratic, bazat pe puterea militară a trupelor siriene. În acest imperiu exista însă o profundă prăpastie între conducători și turma supusă, din care nu mai făceau parte doar cei cuceriți (și care păstraseră vechea religie - creștină sau zoroastriană), ci și numeroși convertiți la islam, ba chiar și mulți arabi din afara Siriei (în special din Irak și provinciile iraniene), care considerau că regimul nu le reprezintă interesele.!

În special convertirile în masă la islam au provocat o criză grea Imperiului umayyad. Teoretic, convertiții ar fi trebuit scutiți de plata impozitului funciar și a capitației. Realitatea a fost alta.

Numai puțini convertiți au reușit să obțină dreptul de a plăti în locul haraciului doar a zecea parte din recolta obținută de pe un anumit teren (adică dijma - 'ușr). Scutirea în totalitate ar fi avut urmări catastrofale pentru califatul arab. Totodată, noii convertiți nu au beneficiat nici de statutul social al cuceritorilor arabi. De la bun început au fost considerați „clienți” (sg. Mawlâ, pl. Mawâli) ai vreunui clan arab, reluându-se un vechi obicei din timpurile preislamice, când anumite persoane cu statut social modest căutau protecția (și solidaritatea de grup) a unui clan mai puternic.

Între client și protector lua ființă astfel o legătură puternică: noul client îl slujea pe protector, însoțindu-l în raidurile de pradă și împărtășindu-i soarta. Totuși, mawalii nu au fost trecuți de către

Pagina 57

Umar pe listele celor îndreptățiți la pensii. Acest fapt a provocat nemulțumirea noilor convertiți, iar istoricii arabi vorbesc de așa-numita „problemă a mawalilor”.! În timpul celui de-al doilea război civil (683-692) aceștia au luptat alături de contestatarii regimului, în special în detașamentele Kharijiților și ale șiiților.

Nemulțumirile mawalilor au alimentat contestarea legitimității regimului din partea confesiunilor sectare care aveau dreptate să considere califatul umayyad drept „un regat” al vechii aristocrații meccane, nepăsătoare față de probleme religioase și insensibilă la nevoile musulmanilor de altă origine etnică.

Abia piosul calif Umar II (717-720) a luat măsuri de îmbunătățire a statutului mawalilor. Acelor convertiți care luptau alături de detașamentele arabe le-a acordat pensii. Apoi a inițiat o importantă reformă fiscală, scutindu-i pe mawali de plata capitației.

Dar în același timp, convertiții și-au pierdut dreptul de proprietate asupra pământului lor, acest drept trecând în seama comunității din localitatea în care se aflau. Dar în acest fel, convertitul era eliberat și de impozitul funciar, care urma să fie totuși plătit de comunitate. Statul continua așadar să încaseze impozitul funciar, iar noul convertit păstra doar dreptul de uzufruct asupra lotului de pământ. În ceea ce privește capitația sau jiziya, aceasta a devenit un impozit plătit exclusiv de nemusulmani.

Situația acestora s-a înrăutățit însă mult în timpul califului Umar ÎI. Datorită implicațiilor financiare, conducătorii musulmani nu avuseseră interesul de a-i încuraja pe creștini, evrei sau zoroastrieni să se convertească la islam. Situația însă s-a schimbat după reglementările fiscale ale lui Umar II. Odată ce problema

=

„Din categoria mawali-lor făceau parte nobilimea rurală iraniană (dihgan-ii), patrikioi bizantini, straturile superioare ale vechii administrații, adevărată elită prin origine și educație. Fi au luat parte la răspândirea și apărarea credinței. Mawalii au avut rol important în dezvoltarea discursului teologic (kalam - teologia) și revendicau rang egal și cele mai înalte dregătorii” (G. Endref, Der Islam. Eine Einfiihrung in seine Geschichte, Munchen, 1997, p. 109-110). „Elementele străine de prima comunitate islamică au părut, în Siria, să se integreze fără prea multă greutate clientelei tribale a aristocrației umayyade. Ele au avut însă o poziție mult mai dificilă în Irak și în Iran, datorită fără îndoială neliniștii cu care diriguitorii arabi priveau numărul lor și tradiționala superioritate cu care se făleau: ținuți în aceste provincii departe de responsabilitățile importante, umiliți și plini de ambiție, ei s-au arătat dispuși să urmeze pe toți agitatorii” (D. Sourdel, ]. Sourdel-Thomine,

Pagina 58

mawalilor putea fi într-o oarecare măsură considerată rezolvată, au început și primele persecuții la adresa nemusulmanilor, care constituiau totuși majoritatea populației.

Încă de la începutul cuceririi islamice, așa-numitele „popoare ale Cărții” (creștinii și evreii) au fost considerați dhimmi (în unele lucrări, termenul este redat, datorită transcripției arabe, sub forma de zimmi), ceea ce înseamnă „protejați”. Statutul juridic al acestora este stabilit de așa-numitele Ordonanțe sau Prescripții ale lui Umar, care prezintă textul unei înțelegeri între creștini și calif. Multă vreme s-a crezut că referirea privește pe Umar [, cel de-al doilea calif patriarhal. Totuși, cercetările mai noi au stabilit că „nu avem de-a face cu un text autentic (...), ci cu o sistematizare, cu un rezumat târziu al obligațiilor nemusulmanilor, în speță ale creștinilor, rezumat alcătuit nu în timpul lui Umar I ibn el-Khattab (634-644), ci parțial la sfârșitul secolului al VIII-lea și, în cea mai mare parte, în secolul al IX-lea, dar în temeiul unor practici și proceduri mai vechi și atribuite celui de-al doilea urmaș - Khalif al lui Muhammad, pentru a-i conferi mai multă autoritate și prestigiu”.

1 Mihai Maxim, Țările Române și Înalta Poartă, București, 1993, p. 169. lată și câteva fragmente ale acestor prescripții: „noi (creștinii) ne-am angajat față de dvs. la următoarele: să plătim îndată jiziya și să fim umiliți;

de acum înainte să nu mai construim în orașele noastre și nici în împrejurimile lor nici mănăstiri, nici biserici, nici case patriarhale, nici schituri; nu vom mai repara lăcașurile noastre de cult, care se vor afla în ruină și nici casele noastre, care se găsesc în cartierele musulmane (..). Nu vom predica defel altora legea noastră și nici nu vom chema pe nimeni la ea, dar nu vom împiedica pe nimeni dintre ai noștri să îmbrățișeze islamul, daca aceasta îi va fi vrerea. În public, îi vom trata pe musulmani cu cinste și considerație și ne vom ridica de pe locurile noastre, dacă ei vor dori să se așeze. Nu ne vom asimila deloc lor în ceea ce privește veșmintele, nici turbanul, nici încălțările și nici în felul de tundere sau aranjare a părului (...). Ne vom rade doar părțile anterioare ale capului și vom păstra aceleași forme ale veșmintelor noastre ca în trecut (...). Vom face să nu se vadă crucile noastre pe biserici și la ceremonii, nici cărțile noastre sfinte pe nici una dintre străzile frecventate de musulmani și nici în piețele lor (...). În bisericile noastre nu vom trage clopotele, decât foarte încet, și nu vom ridica deloc vocea la rugăciune și la cântările noastre religioase, când un musulman va fi de față. Vom face să nu se audă deloc bocetele, când ne petrecem morții;

nu vom ține în mână pe stradă lumânări aprinse; nu ne vom aduna împreună într-un cartier musulman, nici în prezența musulmanilor;

nu ne vom îngropa morții în apropierea cartierelor musulmanilor, nu

Pagina 59

Istoricii consideră că aceste „practici și proceduri mai vechi”

au cunoscut o înăsprire în timpul piosului calif musulman Umar II. Acesta a interzis să se construiască noi biserici și sinagogi, ba uneori a dispus și demolarea lăcașurilor de cult nemusulmane, construite în anii precedenți. Totuși, urmașii lui Umar II, în special Hisham (724-743) și Marwan II (745-750), au revenit la tradiția de toleranță religioasă a primilor califi umayyazi.! Însă, în același timp, nu au mai respectat nici măsurile luate de Umar II în favoarea mawalilor. În aceste condiții, noii convertiți la religia islamică au pornit revolta armată, adoptând ideologia șiismului contestatar.?

Ultima lovitură a venit din Iranul răsăritean (provincia Khorasan), unde a izbucnit o revoluție religioasă și socială, condusă de mawla-ul iranian șiit Abu Muslim.? Revoluția s-a soldat cu răsturnarea dinastiei umayyade și instituirea celei abbaside, din clanul hașimit.4

2. CALIFATUL COSMOPOLIT AL ABBASIZILOR

S-a interpretat deseori că instaurarea dinastiei abbaside a constituit o victorie a elementului iranian asupra celui semitic.

Într-adevăr, centrul de putere s-a mutat din Damascul Siriei în

vom lovi niciodată un musulman (...). Acestea sunt condițiile la care am subscris noi toți și membrii neamului nostru și în schimbul cărora am primit aman („iertare”). Dacă vom încălca vreuna din aceste condiții, acceptate de noi, atunci musulmanii nu vor mai avea nici o obligație de respectat față de noi și le va fi îngăduit și permis să ne trateze ca pe răzvrătiți și rebeli” (Ibidem, p.169-171).

1 Samuel H. Moffett, op.cit., p. 346-347.

3 Bertold Spuler, Iran in der Friih-Islamischer Zeit. Politik, Kultur, Verwaltung und ăffentliches Leben zwischen der Arabischen und der Seldschukischen Eroberung. 633-1055, Wiesbaden, 1952, p. 34-45; Abd al-Husain Zurrinkub, The Arab Conquest of Iran and its Aftermath, în „The Cambridge History of Iran”, vol. IV, Cambridge, 1975, p. 33-56. Abbasizii au respectat cerințele mawalilor, decizând în schimb să impoziteze un număr mult mai mare de domenii economice.

1 După cum am arătat mai sus, Hașim a fost fratele lui Abd Șams, strămoșul clanului umayyad. Strămoșul familiei abbaside, al- Abbas, a fost frate cu tatăl lui Muhammad, precum și cu Abu Talib, tatăl lui Ali.

Prin urmare, Abbasizii au fost înrudiți cu profetul Muhammad într-o măsură mult mai mare decât Umayyazii.

Pagina 60

Irak (între anii 758-762 a fost construită noua capitală la Bagdad).!

Locul birocraților sirieni (creștini sau convertiți la Islam) a fost luat de cel al mawalililor iranieni.2 Totodată, imperiul s-a transformat dintr-o monarhie siriacă într-una cosmopolită, statul pierzând caracterul mediteranean și dobândind unul asiatic. „În timpul Abbasizilor, imperiul nu a mai aparținut arabilor, deși ei cuceriseră teritoriile sale, ci tuturor acelor popoare care doreau să împărtășească islamul și toate tipurile de loialități politice, sociale, economice și culturale care au definit o nouă societate cosmopolită a Orientului Mijlociu”.5

În același timp, epoca de început a califatului abbasid a reprezentat o culme a absolutismului monarhic („the absolutism în flower”). Califul abbasid a fost considerat „umbra lui Dumnezeu pe pământ”, imaginea sa fiind mai apropiată de cea a șahinșahilor sasanizi, decât de cea a primilor patru califi musulmani.

„Credincioșii au fost distanțați în mod egal față de stăpânitor.

Acesta nu mai era un primus inter pares (sau protosymboulus, după exprimarea cronicarilor bizantini) în interiorul stării sale, aristocrația arabă, ci, cu gestica unui rege divin, de la o distanță hieratică, asemenea unui reprezentant al ordinii revelate, guverna și emitea supușilor săi legea divină. Datorită acestei modificări a poziției califului au încetat și legăturile matrimoniale cu aristocrația arabă. Nimeni nu mai era egal cu Abbasizii. Tocmai din acest motiv, ei se căsătoreau cu sclave; astfel că după anul 800 nu a mai existat nici un calif fiu al unei mame libere (...) Odată cu poziția califului s-a modificat și stilul de guvernare. Au fost introduse ceremoniile de curte originare din Vechiul Orient și aduse la forme desăvârșite de Sasanizi. Califul s-a izolat de supuși, contactul cu el era controlat de oamenii palatului (hajib). Lumea îl

1 Andr€ Clot, Civilizația arabă în vremea celor 1001 de nopti (trad. Maria Berza), București, 1989, p. 13-14 și 19-21. Noua capitală avea forma unui „oraș rotund”, înconjurat de două ziduri concentrice, situate „lao distanță de 30 metri unul de celălalt. Incinta, ale cărei ziduri aveau aproape cinci metri lățime și 13 metri înălțime, măsura peste 2,5 km.”

O hartă a principalelor clădiri din Bagdad, la D. Sourdel, ]. Sourdel- Thomine, op.cit., Il, p. 80.

2 D. Sourdel, The 'Abbasid Caliphte, în „The Cambridge History of Islam”,

3 Ira M. Lapidus, A History of Islamic Societies, Cambridge, 1988, p. 70-71.

4 Marshall G. S. Hodgson, The Venture of Islam, vol. |, Chicago, 1974, vol. |,

Pagina 61

mai putea vedea doar cu ocazia audiențelor generale (care erau și curți de justiție, califul fiind de fapt instanța supremă de apel) și la anumite ceremonii publice. Curtea, familia califului, garda și administrația centrală au devenit centrul imperiului; poziția față de stăpânitor stabilea rangul și influența. Prin grația sa, califul îl ridica pe servitor din nimic; pierderea grației sale îl prăbușea pe acesta înapoi în nimic”.

Supremația militară iraniană și conflictul dintre militari și birocrații din Bagdad

Abassizii au putut accede la putere numai datorită soldaților din provincia Khorasan (din estul Iranului și vestul Afganistanului de azi).? Această provincie a avut o soartă deosebită după cucerirea arabă. Pe de o parte și-a păstrat identitatea iraniană, făcând posibilă redeșteptarea culturală și națională a acestui popor la două secole după cucerire. Pe de altă parte, majoritatea iraniană nu a privit cu dușmănie așezarea unor colonii de arabi în provincie, deoarece tocmai aceste colonii de arabi au reușit să apere provincia de invazia popoarelor turcice din stepă. S-a creat chiar o simbioză de populație: arabii s-au deznaționalizat curând, contopindu-se cu populația iraniană, în timp ce aceasta a aderat destul de timpuriu la Islam (chiar mai repede decât populația din provinciile iraniene centrale).3

Datorită sprijinului acordat dinastiei abbaside de către soldații din Khorasan, această provincie a dobândit un rol central în administrația noului imperiu. La fel s-a întâmplat și cu soldații iranieni, care au devenit principala forță armată a noilor califi.

Alături de acești militari, s-a dezvoltat și o nouă clasă socială civilă, de secretari guvernamentali și de oameni ai Palatului.4

1 Grunebaum, op.cit., p. 81-82 si 85-86. Amănunte despre ceremonialul audiențelor și glorificarea califului la D. Sourdel, ]. Sourdel-Thomine,

2 H. Kennedy, op.cit., p. 126-127; D. Sourdel, ]. Sourdel-Thomine, op.cit.,

3 B. Spuler, Iran..., p. 133-145, 247-250; Abd al-Husain Zurrinkub, op.cit., p. 26-29; W. Barthold, Turkestan down to the Mongol Invasion, New

1 Cei mai mulți birocrați erau iranieni, precum și creștini nestorieni (care constituiau majoritatea populației din Irakul acelor vremi), ba chiar și evrei. A luat ființă astfel o administrație centrală deosebit de bine organizată, condusă de un vizir și alcătuită din mai multe diwvan-e, un fel