RELIGIE ȘI STAT ÎN ISLAM

Pagina 42

Totodată, la fel de neconceput era ca să fie ales un rege secular (malik). De aceea a fost impus termenul de „succesor”. Califul urma să îndeplinească toate îndatoririle religioase cerute de la un conducător al ummei. Mai târziu a fost folosit și un al doilea titlu, anume amir al-mu “minin („comandant al celor credincioși”), care exprima aspectele politice și seculare ale funcției de conducător.

Califii umayyazi și cei dintâi abbasizi au purtat mai ales acest titlu cu conotații seculare, dar care, la rândul său, nu preciza în suficientă măsură puterile califului. Cu siguranță însă că la început califul nu a fost văzut de comunitate drept un comandant cu puteri absolute și discreționare.!

2. ORIENTUL APROPIAT INCLUS ÎN TEOCRAȚIA

ISLAMICĂ

Abu Bakr este primul dintre cei dintâi patru califi care au condus destinele ummei între anii 632-661 și care sunt cunoscuți sub numele de Rașidun („cei care au urmat calea dreaptă”, numiți și „califii patriarhali”).? În timpul acestor primi patru califi, comunitatea islamică a reușit să cucerească Semiluna Fertilă și Iranul. Dar tot în timpul acestora, umma s-a dezintegrat, apărând cele trei confesiuni islamice din ziua de azi: sunnismul, șiismul și kharijismul.

Abu Bakr a fost socrul profetului (fiica sa, Aișa, a fost cea mai iubită soție a lui Muhammad). Diplomația și cunoștințele sale l-au ajutat să depășească prima criză pe care a cunoscut-o umma după dispariția întemeietorului ei: apostazia (ridda) triburilor depărtate din Arabia (de fapt părăsirea alianței cu Medina și refuzul de a plăti taxa datorată). Prin diplomație și forța armelor, Abu Bakr a reușit să reunifice peninsula Arabiei și să o readucă sub conducerea ummei.3

Mai rămâneau însă arabii din zonele aflate sub influența Imperiului Bizantin (din Siria și Palestina de sud). Conducătorii comunității islamice nu puteau concepe ca aceste triburi să nu fie incluse în comunitatea arabă-musulmană. Este deci de la sine înțeles că acțiunea de unificare a Arabiei a continuat prin cucerirea Siriei și a Palestinei.

3 Grunebaum, op. cit., p. 54-55; H. Kennedy, op. cit., p. 52-57.

Pagina 43

Abu Bakr nu a putut coordona această acțiune, el murind la 23 august 634. Înainte de moarte, a reușit însă să- și numească un succesor, anume pe sfetnicul său cel mai apropiat, Umar (634-644). Noul calif era o persoană cunoscută pentru profunda sa trăire religioasă, pentru rigorismul și viața ascetică. Lui i s-au datorat acțiunile de cucerire a unor întinse teritorii din afara Arabiei. La moartea sa, umma controla un vast teritoriu care cuprindea Egiptul, Palestina, Siria, câmpia Mesopotamiei și părțile de vest ale Iranului de azi. Tot lui Umar i s-a datorat și modul de administrare a acestor teritorii străine.

Cucerirea unui teritoriu atât de întins a avut la bază o coordonare deosebit de bine pusă la punct în capitala califatului, Medina. Dar desigur că acest plan a fost înlesnit de slăbiciunea și epuizarea celor două mari imperii vecine, precum și de disensiunile interne (mai ales de opoziția creștinilor sirieni și egipteni față de politica împăraților bizantini).

Cucerirea Siriei a fost realizată de o armată de vreo 24.000 de soldați, recrutați în special din membri ai tribului Qurayș.

Ansar-ii din Medina și triburile arabe răsăritene au lipsit aproape cu totul.2 Umar a numit drept guvernator al provinciei pe un vechi

1 Prezentarea detaliată a etapelor expansiunii islamice din timpul califului “Umar la H. Kennedy, op. cit., p. 58-67; Laura Veccia Vaglieri, The Patriarchal and Ummavyad Caliphates, în „The Cambridge History

2 În anii 634-637 au avut loc trei bătălii mari, toate câștigate de musulmani. Damascul s-a predat în 635, după un asediu de șase luni. Musulmanii au reușit să pătrundă în oraș, escaladând zidurile de est. Când bizantinii au observat aceasta, au început tratativele de capitulare cu comandanții arabi aflați dincolo de zidurile de vest. Astfel, jumătate din orașul Damasc a fost cucerit, iar jumătate a fost ocupat în urma capitulării bizantine. Cele două regimente arabe s-au întâlnit tocmai la catedrala din centrul orașului (cu hramul Sf. loan Botezătorul). Creștinii au dobândit dreptul de a păstra 15 biserici și jumătate din catedrală (cealaltă jumătate fiind ocupată de musulmani care au amenajat în interior o moschee). Califul Walid (705-715) le-a luat creștinilor partea lor din clădirea bisericii, construind vestita „moschee a lui Omar” din Damasc, considerată de arabi, datorită dimensiunilor ei de 131x38 m, drept o minune a lumii (Baedekers Palăstina und Syrien, Lepizig, 51904,).

În cursul bătăliilor, de partea bizantină au luptat, la început, și numeroși arabi aflați în sfera de influență a Bizanțului (istoricii consideră că numărul acestor arabi bizantini l-a egalat chiar pe acela al arabilor musulmani). Este posibil ca bizantinii să fi reușit să facă față invaziilor

Pagina 44

membru al oligarhiei meccane, unul din fiii lui Abu Sufyân, Yazid, căruia i-a urmat apoi fratele Mu'awiya. Familia Umayyazilor deținea proprietăți întinse în Siria, încă din timpul în care Abu Sufyân conducea caravanele în aceste locuri. În acest fel, Umayyazii au început să se identifice cu interesele noii lor regiuni.!

La nord și la răsărit de Siria se întindea regiunea cu numeroase pășuni, dintre Tigru și Eufrat (azi în nord-estul Siriei, nordul Irakului și sud-estul Turciei), numită sugestiv Jazira (Insula), care a fost cucerită de o armată formată din aproximativ 5000 de oameni, cei mai mulți membri ai tribului Qurayș. Jazira a devenit o provincie aparte, a fost însă mai târziu inclusă în Siria lui Mu'awiya Umayyadul.

arabilor musulmani, dacă ar fi știut să păstreze loialitatea arabilor de la granițele lor (adică din Siria de sud și de la est de Marea Moartă).

Nu s-a întâmplat însă așa, deoarece nu li s-au mai plătit acestor arabi subsidiile promise. Conform organizării fiscale a Imperiului bizantin, Patriarhia ortodoxă de Antiohia trebuia să trimită arabilor, ca subsidie anuală, impozitul datorat vistieriei centrale de la Constantinopol. Însă în toiul campaniilor de cucerire ale arabilor musulmani, Patriarhia de Antiohia a refuzat să mai trimită acele subsidii, motivând că vistieria imperială bizantină datora Bisericii sume importante de bani, împrumutate în timpul campaniei antipersane. Imperiul a pierdut astfel loialitatea căpeteniilor triburilor arabe de la granițele bizantine, iar soarta acestor provincii a fost pecetluită (Hans Georg-Beck, Der Ansturm des Islam, în „Handbuch der Kirchengeschichte”, p. 2739 în versiunea electronică sau vol. II, 2, p. 91 în versiunea tipărită).

În epoca bizantină, Siria Mare a cuprins următoarele nouă provincii:

Syria Euphratensis, cu capitala la Hierapolis; Coelesyria, cu capitala la Antiohia; Syria Salutaris, cu capitala la Apamea; Phoenice Maritima, cu capitala la Tyr; Phoenice ad Libanum, cu capitala la Emesa, azi Homs, și care cuprindea și orașele Damasc și Palmyra; Palestina I, II și III, Arabia, cu capitala la Bostra și care cuprindea Transiordania. În locul acestora, arabii au organizat șase provincii: Filistin, cu capitala la Ram Allah, și care cuprindea Iudeea, Samaria și Transiordania de sud;

Urdun (Iordan), cu capitala la Tabaria (Tiberias) și care cuprindea nordul Palestinei și sudul Libanului, până la Tyr; Damasc, o provincie care cuprindea Baalbek, Tripoli, Beirut și Hauran; Homs, provincie care cuprindea și Hamath; Kinnesrin, în nordul Siriei, cu capitala la Kinesrin, apoi la Alep. Ultimul district era cel de la frontiera cu Imperiul bizantin (cf. „The Encyclopaedia Britannica”, ed. XI, vol. XXVI, Londra, 1911, p.309). Așadar, zona maritimă a pierdut din importanță, fiind practic la marginea califatului arab. În schimb au crescut în importanță zonele din interiorul continentului: Alep, Damasc.

m

Pagina 45

Egiptul a fost cucerit de către o armată de aproximativ 4000 soldați (din diferite triburi de la sud de Mecca). Arabii au întâmpinat în Egipt o rezistență redusă și o mare nepăsare din partea populației față de evenimentele în curs de desfășurare. Alexandria a fost predată fără luptă, după semnarea unui tratat între patriarhul melkit (ortodox) Cirus și arabi (septembrie 642).

Cucerirea nu a fost urmată de sosirea unui val mare de imigranți.

A fost înființată o colonie militară arabă la Fustat (azi Cairo), Egiptul devenind practic o provincie administrată de creștinii copți eliberați de persecuțiile autorităților bizantine ortodoxe (patriarhul copt Veniamin a obținut deplina libertate confesională pentru Biserica sa).

Cucerirea sudului Mesopotamiei (teritoriu cunoscut de acum înainte sub denumirea de Irak sau Sawâd) a fost opera ansar-ilor și a mai multor triburi arabe răsăritene (lipsite de importanță politică). Acest fapt va influența în mod covârșitor istoria de mai târziu a Islamului.

A urmat apoi Iranul occidental, a cărui cucerire a fost realizată în mare parte de ansari. Bătălia decisivă cu armata persană a avut loc la Qaisiyya. Capitala iraniană (Ctesifon) a fost cucerită în 637, șahul Yazdegerd III refugiindu-se în centrul Iranului, iar un an mai târziu în Asia centrală.

Califul Umar a dispus întemeierea a două orașe în sudul Mesopotamiei, în care au fost colonizați soldații arabi. Cei care participaseră la campaniile de cucerire a Mesopotamiei centrale și-a Iranului au fost stabiliți în orașul Kufa (nu departe de vechiul Hira), iar cei care au cucerit sudul Mesopotamiei au fost așezați la Basra.

3. ORGANIZAREA DATĂ DE UMAR IMPERIULUI

ISLAMIC ARAB

În decurs de doar câțiva ani, arabii au intrat în stăpânirea unor teritorii deosebit de întinse. Au trebuit însă să facă față unor probleme destul de dificile, din moment ce teritoriile acestea nu erau uniforme din nici un punct de vedere: etnic, lingvistic, cul-

1 Hans Georg-Beck, Die friihbyzantinische Kirche. Die koptische Kirche, în „Handbuch der Kirchengeschichte”, p. 2637 în versiunea electronică sau vol. II, 2, p. 52 în versiunea tipărită).

2 Prin urmare, termenul Irak desemna la început un teritoriu mult mai restrâns decât cel al țării care poartă azi acest nume.

Pagina 46

tural, administrativ. Erau teritorii care făcuseră parte din două imperii. Aveau monezi și sisteme guvernamentale diferite.

Umar a reușit însă să le includă în statul musulman. Prin aceasta a devenit unul dintre cei mai importanți califi. Statul său a rămas totuși o teocrație islamică și arabă, care avea ca principală îndatorire menținerea unității ummei. Centrul religios și administrativ a continuat să se afle la Medina.!

Umar a ordonat mai întâi să fie făcută o deosebire între teritoriile care s-au predat fără a opune rezistență și acelea cucerite pe calea armelor. În cele dintâi, vechilor proprietari (în cazul în care nu au părăsit regiunea) le-au fost recunoscute și pe mai departe posesiunile, în schimbul plății unui impozit special. În teritoriile intrate în comunitatea musulmană prin vărsare de sânge, au fost confiscate toate proprietățile, dar au rămas în continuare în administrarea vechilor stăpâni.

O altă caracteristică a politicii lui Umar a fost distincția făcută între musulmanii arabi și noii supuși, de altă confesiune. În Egipt și Irak au fost construite, pentru soldați, așezările menționate mai sus (orașele-fortificații Fustat, Kufa, Basra). Doar în Siria și Jazira s-a permis ca arabii coloniști să se amestece cu locuitorii băștinași. Arabii erau datori să trimită la Medina o cincime din prada obținută, la care se adăuga impozitul islamic pe proprietate (zakat), anume 2,5% din averea deținută. În schimb, populația supusă plătea impozitul pe pământ (kharaj - „haraciul”) și capitația (jizya).2

În același timp, Umar a recunoscut libertățile religioase ale așa-numitelor „popoare ale Cărții”, adică creștinii și evreii. Singura restricție pe care a impus-o a fost ca Peninsula arabică trebuia să fie locuită doar de musulmani, astfel că creștinii (monofiziți) din Najran au fost nevoiși să se mute în Mesopotamia. Umar a încercat să convertească la islam și puternicul trib arab Taghlib, din nord-estul peninsulei (de la vechea frontieră cu Imperiul persan), care a participat la toate campaniile de cucerire a Iranului. În cele din urmă, acești arabi creștini, au primit permisiunea de a se putea considera în continuare arabi, plătind însă, datorită faptului că erau creștini, un impozit dublu decât zakat-ul datorat de arabii musulmani. Conducătorii Bisericilor nestoriană

1 Grunebaum, op. cit., p. 61.

2 Mai multe amănunte despre sistemul fiscal instituit de arabii cuceritori, la A. Clot, op.cit., p. 68-71.

Pagina 47

(anume patriarhul Yeshuyab Il de la Ctesifon, din vechiul Imperiu persan), coptă (patriarhul Veniamin din Alexandria Egiptului), iacobită (monofizită) din Siria bizantină (patriarhul de „Alexandria”, care rezida mai mult în mănăstiri sau în orașele Alep, Edessa, Amida sau Haran) și Mesopotamia iraniană (mitropolitul Marutha cu sediul la Tagrit, azi Tikrit, în Irak), dar și conducătorii Bisericii ortodoxe (patriarhii de Alexandria, Antiohia și Ierusalim) au putut să-și exercite în continuare drepturile de jurisdicție asupra credincioșilor creștini.!

Ca urmare a distincției dintre musulmani și „necredincioși”, califul Umar a instituit plata unor salarii sau pensii pentru toți musulmanii. Au fost întocmite în acest scop liste (diwan) ale celor îndreptățiți la aceste venituri. Drept criteriu al plății acestor pensii (atâ”) a fost fixată vechimea convertirii la religia islamică, precum și vechimea participării la luptele de cucerire. Cele mai mari pensii le-au primit rudele profetului și cei dintâi convertiți.

Urmau apoi sprijinitorii medinezi. În acest mod, au fost create diferențieri importante chiar și în rândurile acelorași triburi: unii membri care aderaseră de timpuriu la Islam puteau primi o pensie de peste zece ori mai mare decât alți membri ai tribului lor.

Nu s-a luat deloc în considerare originea socială. Prin urmare, a fost creată o nouă aristocrație islamică. Nemulțumirile nu au întârziat să apară.

În ceea ce privește administrația statului, Umar a păstrat vechile tradiții de guvernare bizantine și persane. A numit în fruntea provinciilor comandanți militari emir-i și guvernatori fiscali amil-i, dar în rest a păstrat vechiul aparat funcționăresc. Totuși, nu a putut realiza o centralizare eficientă. Datorită diversității provinciilor, acestea au devenit unități autarhice și autonome.

1 Samuel Hugh Moffett, op.cit., p. 337-340; Hans Georg-Beck, Die friihbyzantinische Kirche. Die koptische Kirche și Die jakobitische Kirche, în „Handbuch der Kirchengeschichte”, p. 2647-2648 în versiunea electronică sau vol. II, 2, p. 56-57 în versiunea tipărită. Creștinii copți și iacobiți au fost supuși unor ample persecuții de către autoritățile bizantine, care sprijineau Biserica ortodoxă (numită și imperială sau melkită). Tocmai de aceea, populația egipteană și siriană i-au primit pe arabi ca pe niște eliberatori. Și, într-adevăr, patriarhul iacobit de „Antiohia” a reușit abia în epoca islamică, anume în 720, să-și stabilească reședința în orașul Antiohia. lar patriarhul nestorian a avut dreptul, după instaurarea dinastiei abbaside, să-și stabilească sediul în capitala Bagdad.

Pagina 48

Guvernatorii instituiți de calif aveau îndatorirea de a menține ordinea, de a încasa dările, de a asigura apărarea, ba chiar și de a continua expansiunea (în acest caz, noile teritorii erau alipite la provincia de unde veneau cuceritorii).

Nu este de mirare că emirii au început să se identifice, din ce în ce mai mult, cu provinciile cucerite și cu musulmanii care se așezaseră în acestea, desconsiderând tot mai mult pretențiile bănești ale centrului - o altă sursă de conflict pentru viitor.

4. SCINDAREA COMUNITĂȚII MUSULMANE.

CALIFII UTHMAN ȘI ALI

În anul 644, califul Umar se stingea din viață, răpus de mâna unui sclav persan. A reușit însă ca, pe patul de moarte, să numească un comitet (șura) pentru alegerea succesorului său. Toți cei șase membri ai comitetului au fost recrutați din rândul muhajirun-ilor. În acest mod, ansar-ii au fost înlăturați cu totul de la luarea deciziilor politice.

Comitetul a avut în vedere doi candidați: Ali, fiul lui Abu Talib, și Uthman. Cel dintâi era vărul lui Muhammad și, totodată, datorită căsătoriei sale cu Fatima, ginerele profetului. După moartea acestuia, Ali nu a participat la discuțiile pentru alegerea succesorului, fiind ocupat cu grija înmormântării vărului său.

Uthman era membru al clanului Umayyazilor, dar totodată și unul dintre primii adepți ai lui Muhammad. Membrii comitetului doreau să se asigure că aristocrația qurayșită va deține și în continuare supremația în comunitatea musulmană?

Califul Uthman, exponent al aristocrației meccane.

Opoziția ansar-ilor și a provinciilor

În aceste condiții, a fost ales Uthman. În cei 12 ani ai domniei sale (644-656), expansiunea islamică a continuat în Africa de Nord și Iran (cucerit în întregime în anul 642). Însă, în pofida acestei expansiuni glorioase, comunitatea musulmană traversa o criză profundă, căreia avea să-i cadă victimă chiar și califul Uthman. În iunie 656, în fața casei sale s-au strâns mai mulți protestatari nemulțumiți, iar unul dintre demonstranți a reușit să pătrundă în încăperea în care se afla califul, ucigându-l chiar în

2 H. Kennedy, op. cit., p. 69-70; L. V. Vagliari, op. cit., p. 67.

Pagina 49

timpul în care acesta citea Coranul. Uthman a fost astfel cel de-al doilea calif asasinat, dar de data aceasta de mâna unui coreligionar. Acest fapt a șocat întreaga lume musulmană, fiind unul din cele mai traumatice incidente din istoria timpurie a Islamului, cu efecte care vor influența profund dezvoltarea ulterioară a statului islamic. Apariția diferitelor confesiuni ale religiei musulmane (sunnismul, șiismul, Kharijismul) este legată direct de modul în care a fost receptată asasinarea celui de-al treilea calif. De aceea, este importantă o examinare mai amănunțită a cauzelor care au dus la aceste revolte.

Mai întâi trebuie reținut faptul că Uthman a îndeplinit programul politic al celor care i-au asigurat ascensiunea. Prin urmare, tribului Qurayș i s-a asigurat controlul asupra comunității islamice, Uthman înconjurându-se de numeroși membri ai clanului său umayyad.! Prin aceasta a părăsit politica lui Umar, predecesorul calif-ascet care, prin măsurile sale, încurajase apariția unei aristocrații islamice noi, diminuând influența meccanilor qurayșiți în cadrul 4mmei.?

În paralel cu reabilitarea politică a vechii aristocrații meccane, Uthman a întreprins și măsuri pentru centralizarea statului, schimbându-i pe guvernatorii provinciilor și cerându-le acestora să trimită o sumă mult mai mare în vistieria centrală de la Medina. Tot ca măsură centralizatoare trebuie considerată și cererea sa, din anul 653, de alcătuire a unei versiuni unice a cărții sfinte, Coranul.3

Astfel de măsuri au provocat, în mod firesc, mari nemulțumiri și mișcări de opoziție. Pe de o parte, unii tovarăși ai profetului (ginerele său Ali, dar și vechi musulmani qurayșiți) considerau că acțiunile lui Uthman contraveneau propovăduirii lui Muhammad, fiind inovații reprobabile. Pe de altă parte, unele provincii, precum Irakul și Egiptul, s-au revoltat împotriva măsurilor centralizatoare. Irakul fusese cucerit de persoane cu statut social modest, cărora li s-au asigurat însă de către Umar salarii mari, la care se adăugau veniturile dobândite din administrarea exclusivă a vechilor domenii ale statului persan din Mesopotamia inferioară. În epoca lui Uthman, kufanii au fost nevoiți să se confrunte cu două pericole mari. Mai întâi, califul a numit în

1 H. Kennedy, op. cit., p. 70.

Pagina 50

funcția de guvernatori pe unii membri ai tribului qurayșit, care au cerut ca vechile domenii ale statului sasanid să fie administrate direct de Medina. În al doilea rând, vechii coloniști din Mesopotamia sudică au avut de înfruntat revendicările unor noi valuri de imigranți arabi, dar de data aceasta de un nivel social mai ridicat. În epoca lui Uthman s-au stabilit în Irak clanuri întregi, ale căror căpetenii s-au remarcat în luptele pentru cucerirea Iranului central, dobândind averi considerabile. Desigur că nu au fost dispuse să recunoască supremația politică a primilor coloniști.

În acest context, ele au alcătuit o grupare partinică, numită gurrâ”

(probabil de la Coran - Qur ân), și au ales, în anul 655, un nou guvernator al provinciei (anume pe al Abu Mâsâ al Aș'arî).

În Egipt, situația nu a fost cu mult diferită de Irag. Și pe valea Nilului au existat tot două valuri de coloniști, cuceritorii (stabiliți la Fustat) și cei sosiți în epoca califului Uthman. Primii s-au simțit marginalizați, fapt pentru care au trimis, în semn de protest, o delegație la Medina.

Dar nici aici situația nu era calmă. Ansar-ii considerau că pierduseră orice control asupra orașului și asupra comunității islamice, fiind nemulțumiți de faptul că Uthman adusese la conducerea afacerilor statului doi veri de-ai săi din clanul umayyad.

Ansar-ii aveau dreptate în anumite privințe, însă erau lipsiți de o viziune corectă asupra schimbărilor politice din imensul teritoriu al califatului. Nu sesizau faptul că provinciile deveneau din ce în ce mai independente și că Uthman încerca tocmai să evite aceasta, prin folosirea experienței politice a vechii aristocrații meccane, anume clanul Ummayazilor.!

Scurta domnie a lui Ali. Conflictul cu Mu'awiya și apariția proto-șiismului

După asasinarea lui Uthman, a urmat recunoașterea rapidă și fără probleme a succesorului Ali (656-661). Acesta a fost nevoit să înfrunte curând opoziția qurayșiților, care nu puteau aproba relațiile sale bune cu ansar-ii din Medina și cu triburile din sudul și răsăritul Arabiei. Această opoziție a fost înfrântă în decembrie 656, în bătălia numită „a cămilei”.

Dar curând s-a ivit pentru Ali o altă problemă. Văduva lui Uthman i-a trimis vărului acestuia, guvernatorul Siriei, Mu'awiya, cămașa pătată cu sânge pe care a purtat-o Uthman în momentul

1 H, Kennedy, op. cit., p. 73-75; Grunebaum, op. cit., p. 65.

Pagina 51

în care a fost înjunghiat. Prin aceasta, guvernatorul a dobândit responsabilitatea de a-i căuta pe ucigași și de a răzbuna memoria rudei sale. De aceea a condiționat recunoașterea lui Ali de pedepsirea ucigașilor lui Uthman. Ali nu participase la acțiunile de protest îndreptate împotriva predecesorului său, însă se sprijinea în mare parte pe kufani, care nu erau străini de mișcările care s-au soldat cu înjunghierea celui de-al treilea calif.!

Ali a părăsit Medina și și-a stabilit reședința la Kufa. Aici a încercat o mediere între cele două partide din localitate (a vechilor coloniști și cea a liderilor tribali veniți în valul al doilea al imigrării), accentuând aspectul spiritual (de imam) al funcției de calif. A reușit astfel să atragă majoritatea kufanilor de partea sa.

Cu această armată a pornit împotriva lui Mu'awiya.

Cele două armate s-au întâlnit la Siffin (lângă Raqga Siriei).

Situația era complicată de faptul că Mu'awiya nu revendica titlul de calif, ci dorea doar ca ucigașii rudei sale să fie pedepsiți. Pentru a compensa inferioritatea militară, soldații lui Mu'awiya au înfipt în vârful săgețților lor suluri coranice. Liderii tribali din Kufa au refuzat să lupte în aceste condiții. În final s-a propus formarea unei comisii de arbitraj, pentru a stabili dacă uciderea lui Uthman a constituit sau nu un act de dreptate. Dacă se stabilea că asasinarea lui Uthman a fost ilegală, atunci Mu'awiya avea dreptul să-și răzbune vărul și să-i ceară lui Ali pedepsirea ucigașilor.

Comisia a fost alcătuită din doi membri: un reprezentant al lui Ali și altul al lui Mu'awiya. Reprezentatul lui Ali, șef tribal din Kufa, l-a trădat pe calif, astfel că Ali a pierdut arbitrajul, fapt care i-a determinat pe numeroși alți șefi tribali din Iraq să ajungă la o înțelegere cu Mu'awiya? Ali nu a avut de ales decât să accepte verdictul comisiei de arbitraj, ceea ce a determinat opoziția fermă a unei mari părți din reprezentanții primilor coloniști din Mesopotamia. Aceștia afirmau că „Judecata aparține numai lui Dumnezeu”, considerând că Ali s-ar fi făcut vinovat de trădare prin acceptarea unui arbitraj omenesc și deci, că ar fi trebuit să lupte pentru a vedea de partea cui împingea Dumnezeu soarta bătăliei. Ei s-au retras în regiunile rurale din Irag, imitând exilul auto-impus al profetului din anul 622. Tocmai de aceea au fost

1 H. Kennedy, op. cit., p. 77.

3 Sourdel, Civilizația Islamului..., |, p. 170.