RELIGIE ȘI STAT ÎN ISLAM
Text recunoscut automat; poate conține erori. (OCR)
Pagina 32
lisus apare menționat de multe ori în Coran, niciodată nu e criticat, ci considerat cel mai mare profet de până la Muhammad.
S-a născut din Fecioara Maria sub un curmal, zămislit fiind din porunca lui Dumnezeu (Coran 3,45-47; 19,16-22). Evreii l-au prigonit, dar pe cruce a pătimit alt om, căci lisus a fost ridicat cu trupul la cer.! Credința în Treime ar fi, potrivit Coranului, o falsificare a mesajului pe care l-a adus Hristos.? Trebuie remarcat însă faptul că în Coran se consideră că Sf. Treime creștină este formată din Dumnezeu Tatăl, lisus și Maria, ceea ce dovedește slaba
1 Refuzul de a accepta moartea pe Cruce a lui lisus a fost considerat de mulți creștini drept cea mai mare ofensă adresată lor de Islam. Însă din citatul coranic se poate constata ușor că învinuiți nu sunt creștinii, ci evreii: „[Noi - adică Allah cel revelat lui Muhammad - i-am blestemat - pe evrei] din pricina încălcării legământului lor și necredinței lor în revelațiile lui Allah și uciderii de către ei a profeților pe nedrept (...) și din pricina necredinței lor și a clevetirilor grele pe seama Mariei și din pricina vorbelor lor «Noi l-am omorât pe Mesia Isus, fiul Mariei, trimisul lui Allah!», în vreme ce ei nu l-au omorât, nici nu l-au răstignit pe cruce, ci a fost făcut [cineva] să semene cu el! Cei care au avut păreri diferite în privința lui [Isus], au fost fără îndoială [în legătura cu moartea lui], ei nu au avut cunoștință sigură despre ea [moartea lui], ci doar au urmat unor presupuneri. De bună seamă, nu l-au omorât, ci Allah l-a înălțat la El” (Coran, 4,155-158).
„Necredincioși sunt acei care spun Dumnezeu e Mesia, Fiul Mariei!».
Doar a zis Mesia: «O, fii ai lui Israel, adorați-l pe Allah, Domnul, Domnul meu și Domnul vostru!» Pe cel care așează lângă Allah pe altcineva, Allah îl va opri de la Rai, iar adăpostul lui va fi Focul și cei nelegiuiți nu vor afla ajutor. Necredincioși sunt și aceia care spun «Dumnezeu este al treilea din trei», căci nu există Dumnezeu în afară de Allah cel Unic (...), Mesia, Fiul Mariei, nu este decât un trimis, asemenea trimișilor de dinainte de el, iar mama lui este o femeie cu evlavie adevărată” (Coran, 4,72-75); „O, voi oameni ai Cărții! Nu exagerați în privința religiei voastre și nu spuneți despre Allah alta decât numai adevărul! Mesia, lisus, fiul Mariei, este trimisul lui Allah, cuvântul Său, pe care EI l-a trimis Mariei, și un duh de la El. Credeți așadar în Allah și în trimișii Săi. Și nu spuneți «Trei». Opriți-vă de la aceasta și va fi mai bine pentru voi. Allah nu este decât un Dumnezeu unic. El este prea înalt pentru a avea un fiu” (Coran, 4,171); „EI este Allah, Cel Unic! Allah este Stăpânul! El nu zămislește și nu este născut și El nu are pe nimeni egal! (Coran, 112, 1-4); „Dacă ar avea Cel Milostiv un fiu, eu aș fi primul dintre adoratori! (Coran, 43,81); „Laudă lui Allah, care nu și-a luat niciodată un fiu” (Coran, 17,111).
NR
Pagina 33
cunoaștere chiar și a celor mai elementare noțiuni de dogmă creștină.! Însă mult mai important de reținut este faptul că în Coran se menționează faptul că Hristos a prezis sosirea în lume a profetului Muhammad, dar că respectivul verset biblic a fost falsificat ulterior de către creștini».2
1 „Și dacă va zice Allah: «O, Isus, fiu al Mariei! L.e-ai spus tu oamenilor:
<Luați-mă pe mine și pe mama mea drept uumnezei în locul lui Allah?», el îi va răspunde: «Mărire Ție! Eu nu aș fi putut să spun ceea ce nu aveam dreptul să spun! Dacă aș fi spus, ai ști, căci Tu doară știi ce este în sufletul meu, pe când eu nu știu ce este în sufletul Tău! Doară Tu ești Știutorul celor neștiute! Eu nu le-am spus decât ceea ce mi-ai poruncit: Adorați-L, pe Allah, Domnul meu și Domnul vostru! Și am fost martor împotriva lor atâta vreme cât m-am aflat printre ei. Și după ce m-ai luat la Tine (prin ridicarea la cer - n. editorilor), ai fost doar Tu Privighetor peste ei, căci Tu ești martorul tuturor lucrurilor»“ (Coran, 5,116-117). Se poate remarca faptul că creștinii sunt învinuiți de a-L considera pe Hristos în afara lui Dumnezeu.
„Și adu-ți aminte când Isus, fiul Mariei, a zis: «O, fii ai lui Israel! Eu sunt trimisul lui Allah la voi, întărind Tora de dinainte de mine și vestind un Trimis ce va veni după mine și al cărui nume este Ahmad!»”
(Coran, 61,6). Acest din urmă nume - Ahmad - este un cognomen al lui Muhammad, după cum arată și comentatorii textului coranic, editat în 1998 („atât numele lui Muhammad, cât și numele Ahmad provin de la aceeași rădăcina hmd care exprimă sensul de laudă, preamărire, slavă. Ele au sensul comun de lăudat, mărit, slăvit, dar în Coran apar ca nume proprii, desemnând aceeași persoană: profetul Islamului” - Coran, ed. citată, p. 1966, nota 1). După părerea lui Montgomery Watt (op.cit., p. 119), termenul ahmadu, din original, a avut inițial sens adjectival; înțelegerea lui ca nume propriu survenind la aproximativ 100 de ani de la moartea profetului, când învățații musulmani au remarcat asemănarea versetului coranic cu mai multe versete biblice din Evanghelia lui Ioan: „Și Eu voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veac (...) Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăța toate și vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu” (loan, 14,16 și 26).
Învățații musulmani au pretins că ucenicii lui Hristos au falsificat Scriptura. După cum arată și Virgil Cândea, „apropierea ușor de făcut, între cele două texte - Coran LXI,6 și Ioan 14,26 - în care lisus anunță venirea după EI a Sfântului Duh (în Evanghelie), a lui Mahomed (în Coran) a dat loc unei bogate literaturi (...). Autorii musulmani care afirmă că textul evanghelic a fost corupt pretind că inițial în loc de Ilapoxânrog [Parakletos-Mângâietorul] era scris Ilepikivrog [Perikliitos)
(ilustru, în arabă Ahmad, preaslăvitul, unul din numele lui Mahomed)”
(nota nr. 536 la lucrarea lui Dimitrie Cantemir, Sistemul sau Întocmirea
[SI
Pagina 34
„Se poate constata în mod general că polemica împotriva evreilor a fost specifică și condiționată de realitate, deoarece musulmanii din Medina se aflau în contact direct cu evreii. Polemica îndreptată împotriva creștinilor a avut loc în condiția inexistenței unor contacte directe cu aceștia și a avut ca obiect unele forme populare ale credinței creștine, dar care erau fără îndoială răspândite la Medina. Deși aceste forme de credință erau de natură eretică, totuși critica din Coran a putut fi mai apoi îndreptată și împotriva Ortodoxiei creștine, în timpul expansiunii ulterioare a Islamului (...). Scopul principal al polemicii nu a fost convertirea iudeilor sau a creștinilor, ci s-a dorit mai degrabă evitarea posibilității convingerii unor musulmani despre adevărul credințelor creștine și iudaice”.
Constituția din Medina. Statul comunitar teocratic
Meccanii nu puteau lăsa înfrângerea de la Badr nerăzbunată.
De aceea, în anul 625, o armată condusă de Abu Sufyan (fiul lui Umayya și bunicul primului calif umayyad, Mu'awiya) s-a îndreptat spre Medina, iar în bătălia care a avut loc la Uhud, Muhammad a fost rănit, iar musulmanii au suferit o înfrângere.
Cu toate acestea, Muhammad a reușit să găsească o explicație teologică pentru înfrângere: unii musulmani căzuseră în neascultarea poruncilor lui Dumnezeu, Care le-a mai acordat păgânilor timp pentru ca în final vina acestora să fie și mai mare. Cel de-al doilea trib evreiesc din Medina a fost exilat în oaza Khaybar (la nord de oraș).?
În următorii doi ani, viața politică a Arabiei s-a polarizat din ce în ce mai mult între Mecca și Medina, ambele comunități încercând să-i atragă pe neutri de partea lor. În anul 627 a avut loc asediul Medinei, realizat de meccanii conduși tot de Abu Sufyan.
La sfaturile unui sclav persan, Muhammad a săpat un șanț în jurul Medinei, ceea ce a oprit cavaleria meccană. Acest „război al șanțului” (sau „al tranșeei”) s-a încheiat cu înfrângerea asediatorilor. A urmat înlăturarea și celui de-al treilea trib evreiesc din Medina. Orașul a devenit o unima islamică unitară, statul islamic teocratic prin excelență (cuvântul „stat” este inexistent în arabă, în locul său fiind folosit tocmai acest termen umina. În secolele
Religiei Muhammedane, București, 1987, p. 633).
! W. Montgomery Watt, Alford T. Welch, Der Islam, p. 130.
Pagina 35
următoare a început să se folosească și termenul politic daula, dar el semnifică regim sau guvernare).
După înlăturarea celui de-al treilea trib evreiesc din Medina, a fost desăvârșită așa-numita „constituție a Medinei”. Comunitatea islamică a fost denumită umma wâhida min diin an-nâs (= „0 singură comunitate, deosebită de ceilalți oameni”). Îndatoririle membrilor comunității au fost stabilite cu exactitate. S-a ținut cont chiar și de cei care nu erau musulmani, căci în Medina au rămas și un număr mic de evrei. Aceștia au fost integrați într-un anumit fel în comunitate, așa cum reiese și din termenul folosit pentru ei: ma” al-muslimîn (= comunitatea lângă/ împreună cu musulmani). Aderarea la credința islamică aducea după sine și integrarea cu drepturi depline în comunitate, însă minorităților religioase li s-a asigurat autonomie cultică și organizatorică.
Se vădește acum că Muhammad nu mai era, în concepția sa și a comunității, doar un simplu învățător sau propovăduitor de teorii, ci o persoană trimisă de Dumnezeu să le arate oamenilor credința adevărată și, mai ales, să organizeze o nouă formă de viață comunitară care, bazată pe credința în Dumnezeu, să-i călăuzească pe credincioși spre rai, printr-o serie de porunci și interdicții juridice descoperite de Dumnezeu profetului său.
La început, propovăduirea lui Muhammad a avut caracter individualist, cerând indivizilor acțiuni drepte înaintea feței lui Dumnezeu. La Medina, Muhammad a îndeplinit funcția de conducător al comunității, iar accentuarea rolului acesteia a devenit centrul propovăduirii sale. Fiind conștient, pe de o parte, că în cadrul comunității, indivizii se lovesc de diferite probleme sufletești, iar pe de altă parte, că individul nu are nici un mijlocitor care să-l ajute pe calea spre rai, Muhammad a însărcinat comunitatea să preia această îndatorire. Cum? Prin oferirea unor reguli și legi după care indivizii să-și croiască viața.?
Deci, mai întâi, pentru a ajunge în rai, omul trebuie să-și accepte condiția de creatură a lui Dumnezeu și să-și modeleze viața „după această convingere. Dar pentru a realiza această modelare, individul este dator să se supună regulilor comunității, să se
1 Grunebaum, op. cit., p. 45-47.
2 Muhammad a emis norme sociale în următoarele domenii: asigurarea vieții și a proprietății, căsătorie, familie, moștenire, milostivire, apoi o serie de precizări privind organizarea cultului (Montgomery Watt,
Pagina 36
supună legilor, să se supună conduitei islamice de viață. În acest mod, Islamul convertește supunerea omului față de Dumnezeu (dedusă din remodelarea întregii vieți după acceptarea condiției de creatură) în supunerea față de legile comunității. Prin legi, viețile musulmanilor sunt modelate dinspre exterior. Omul e dator să urmeze riturile și legile. Atunci va fi vizibil din afară dacă cineva este sau nu este cu adevărat musulman, dacă are sau nu are credință adevărată.!
Conform acestei învățături (propovăduite de Muhammad după ce locuitorii din Medina au ajuns să alcătuiască ummna unitară), „mântuirea“ omului se află în responsabilitatea comunității. S-ar putea crede că este o contrazicere a primelor mesaje ale lui Muhammad (caracterizate de individualism). Dar această problemă a fost rezolvată prin modificarea conceptului de „comunitate”, aceasta fiind considerată acum „comunitatea credincioșilor deciși să îndeplinească voia lui Dumnezeu pe pământ”.
Sau, cum se precizează în Coran 3,104 și 110: „Să se facă din voi o comunitate care să cheme la tot ceea ce este bun, să poruncească tot ceea ce este drept și să oprească de la ceea ce este nedrept! (.. )
Sunteți cea mai bună comunitate care s-a ivit pentru oameni”
Întreaga comunitate islamică încearcă împreună, în cel mai bun mod, să îndeplinească legile lui Dumnezeu pe pământ.
Aici este noutatea adusă de Islam, în pofida faptului că întregul Coran cuprinde numeroase istorisiri biblice: importanța statului teocratic pentru asigurarea refacerii comuniunii omului cu Dumnezeu. În creștinism, lisus, Fiul lui Dumnezeu, a coborât pe pământ să aducă oamenilor salvarea-mântuirea prin suprema jertfă de pe Cruce. Misterul pascal se află în centrul propovăduirii creștine. Misiunea lui Hristos a avut un caracter spiritual, El făcând tot mereu distincția între Împărăția Sa și cea a cezarilor.
Nicăieri în Noul Testament nu se spune cum trebuie să fie organizat statul (abia mai târziu, după încheierea persecuțiilor, vor încerca creștinii să modeleze statul ideal creștin, încercări care au dat însă greș, soldându-se cu instaurarea statului secular din epoca modernă). În schimb, Muhammad a creat statul ideal musulman, umma, statul teocratic, ai cărui locuitori erau datori să se integreze și să-i respecte normele. De aici importanța deosebit de mare pe care o deține jurisprudența în teologia islamică. Din moment ce omului nu îi este permis să cerceteze ființa lui Dum-
Pagina 37
nezeu, modelarea societății potrivit preceptelor islamice devine preocuparea esențială a teologilor musulmani.
Polarizarea Arabiei între Mecca și Medina.
Includerea Meccăi în teocrația islamică
La un an după victoria din „bătălia șanțului”, deci în 628, Muhammad a condiționat încheierea unei alianțe cu Medina de convertirea la Islam. Peninsula Arabiei era împărțită acum între două poluri: aliații meccanilor, pe de o parte, și cei ai Medinei (adică umma islamică), pe de altă parte. Asediul Medinei și „bătălia șanțului” au demonstrat faptul că nici una din părți nu putea să atingă o victorie deplină. Meccanii și-au dat seama că poziția lui Muhammad în Medina era de nezdruncinat. Pe de altă parte, Muhammad era conștient de faptul că fără energia, talentul și experiența meccanilor, Islamul nu avea șansa să depășească poziția unui cult local medinez. Era necesară realizarea unui compromis.
Mai mulți conducători din Mecca au luat legătura cu Muhammad. Qurayșiții pierduseră războiul ideologic. Astfel au încercat să salveze ce se mai putea salva și au început tratative pentru includerea orașului Mecca în umma islamică. În ianuarie 630, armatele musulmane au „cucerit” orașul sfânt, care nu a opus decât o foarte mică rezistență. Sanctuarul a fost curățat de idoli, iar execuțiile au fost foarte puține: doar cei care părăsiseră Islamul (medinezi refugiați la Mecca), precum și unii poeți care satirizaseră profeția lui Muhammad. Majoritatea aristocraților meccani și-au păstrat funcțiile. lar mai târziu ei vor fi cei care vor conduce luptele de cucerire a întregului Orient (mulți având parte de „moarte martirică”). Medina a rămas centrul comunității islamice, însă medinezii ansar-i au fost indignați de situația favorabilă pe care au dobândit-o meccanii.!
A urmat unificarea Arabiei, realizată în cea mai mare parte prin negocieri diplomatice. Numeroase triburi au trimis soli la Muhammad, intrând în comunitatea islamică. Ba chiar și triburi arabe creștine (de la granițele cu Siria și cu Persia) au încheiat tratate de alianță cu el.
O situație mai deosebită o constituiau arabii creștini din Najran. Aceștia au reușit să dobândească, în urma unui tratat ('ahd), dreptul de a-și păstra credința, în schimbul plății unui
Pagina 38
tribut special (jizya). De fapt, creștinii și-au cumpărat astfel protecția lui Muhammad, ei dobândind statutul de dhimni, adică de „protejați tributari” 1
În 630 a avut loc prima ciocnire cu o armată bizantină de graniță. Tot în acel an a fost cucerit și principatul creștin Alat (Elath) (de la golful cu același nume), unde s-a repetat situația de la Najran.
Cei cinci stâlpi ai Islamului
În ultimii doi ani ai vieții sale, Muhammad a continuat activitatea de organizare a comunității islamice. Din această perioadă datează și stabilirea celor „cinci stâlpi ai Islamului” (arkan):2
- Mărturisirea de credință (șahada): „Nu există alt Dumnezeu decât Allah, și Muhammad este trimisul lui Allah”3;
- Rugăciunea rituală (sala?) de cinci ori pe zi (în zori, la amiază, după-amiază, la apusul soarelui, seara). Vinerea a fost fixată ca zi a rugăciunii comune. La chemarea muezinului, poporul se adună în moscheea principală a orașului. Cu fața spre o nișă decorată (mihrab) care arată direcția (qibla) spre Mecca, poporul îngenunchează și rostește rugăciunea condusă de un imam (care e doar un credincios, nu preot sacramental). Urmează predica (Khutba), rostită din amvon (iminbar). Fiecare rugăciune rituală (chiar și în celelalte zile ale săptămânii) este precedată de spălarea rituală pe față, pe picioare și pe brațe. De aceea, lângă fiecare moschee se află bazine de apă și fântânit;
- Postul (sam sau siyam) din luna sfântă a Ramadhan-ului (luna revelației).5 Vechiul calendar lunar al arabilor avea o dată
1 Grunebaum, op. cit., p. 50-51; Mihai Maxim, Țările Române și Înalta Poartă, București, 1993, p. 146.
2 A. Miquel, op.cit., p. 73-76; H. Lammens, op.cit., p. 69-79; D. Sourdel, ].
Sourdel-Thomine, op.cit., |, p. 253-264.
3 „În mod remarcabil, această mărturisire nu se găsește cuvânt cu cuvânt în Coran. Oricum, există multe versete cu acest conținut. Acest crez este recitat la fiecare chemare la rugăciune și este parte a ritualurilor efectuate de cinci ori pe zi” (LM. Abdullah, Lin creștin citește Coranul, trad. Sorin Rus și Ionela Rusu, Constanța, 2003, p. 83). Un verset coranic, asemănător mărturisirii de credință islamică este: „Dumnezeul vostru este un Dumnezeu Unic. Nu este Dumnezeu în afară de El. El este Milostiv și Îndurător -Ar-Rahman, Ar-Rahim” (Coran, 2,163).
+ „Și împlinește Rugăciunea - As-Salat - la cele două capete ale zilei și la anumite ceasuri din noapte” (Coran, 11,114).
5 „O, voi care credeți, v-a fost statornicit vouă Postul, așa cum le-a fost
Pagina 39
la doi-trei ani o lună suplimentară, pentru a acoperi diferența dintre computul solar și cele 12 luni ale anului lunar (de 354 zile).
Dar Muhammad a desființat această lună intercalară, astfel că luna de post se deplasează de la an la an, străbătând toate anotimpurile. Postul musulman înseamnă abținerea de la consumul oricărei materii (solidă și fluidă, deci și apă) și de la actul sexual în intervalul dintre răsăritul și apusul soarelui;
- Pelerinajul odată în viață la Mecca (hajj), în zilele 7-13 ale lunii musulmane Dhu'l-hajj. În centrul venerației se află sanctuarul Ka'ba, în incinta căruia se află piatra lui Avraam și izvorul Zamzam. Întregul teritoriu al orașului Mecca este harain, adică tabu, datorită sfințeniei sale. Aceasta înseamnă că doar musulmanii pot pătrunde înăuntru, dar numai într-un costum de sacralizare (două bucăți de stofă, fără nici o cusătură). Însuși Muhammad, în ultimul an de viață, a îndeplinit această îndatorire, călătorind personal la Mecca și stabilind ritualul pe care toți pelerinii sunt obligați să-l urmeze până astăzi!;
prescris și celor dinaintea voastră (...) (Aceste zile sunt) luna Ramadan, în care a fost trimis Coranul, drept călăuză pentru oameni, dovezi limpezi pentru drumul cel drept și Îndreptar. Și oricare dintre voi care este prezent în această lună să o țină ca Post, iar cel care este bolnav ori în călătorie (să postească) un număr (egal) de zile. Allah vă voiești ușurarea, nu vă voiește împovărarea și să împliniți acest număr și să-L preamăriți pe Allah, pentru că vă călăuzește pe calea cea bună (...). Vi s-a îngăduit în noaptea Postului împreunarea cu muierile voastre; ele vă sunt veșmânt vouă, iar voi le sunteți veșmânt lor. Allah știa că voi vă vicleniți. Acum împreunați-vă cu ele și căutați să pliniți ceea ce v-a prescris Allah! Mâncați și beți până când puteți să deosebiți firul alb de firul negru, la revărsatul zorilor! Apoi țineți Postul până noaptea și nu vă împreunați cu ele, în timp ce stați retrași în moschei” (Coran, 2, 183,
„Împliniți Pelerinajul (hajj) și 'Ulmra pentru Allah! Dacă sunteți împiedicați, aduceți ca ofrandă ceea ce puteți!” (Coran, 2, 196). Există două feluri de de pelerinaj: Hajj și 'Umra. 'Umra este un act individual și poate avea loc oricând, în funcție de posibilitățile fiecăruia. Cu această ocazie, pelerinii înconjoară Ka'ba de șapte ori și se deplasează tot de șapte ori între colinele As-Safa și Al-Marwa din Mecca. Bărbații își rad capul sau se abțin de la scurtarea părului, iar femeile își taie o mică meșă. Pelerinajul hajj este mult mai complex. Durează aproape o săptămână, în timpul căreia credincioșii se deplasează în diferite locații din jurul orașului Mecca. În tot acest timp, pelerinii lapidează satana, reprezentat de niște stele ridicate în acest scop. Nu sunt permise rasul, tunsul, tăiatul unghiilor și întreținerea de relații sexuale (cf. Comenta-
=
Pagina 40
- Pomana (sadaga, zakat). La început, sadaga a fost un fel de dare pe care trebuiau să o dea toate triburile musulmane profetului Muhammad. Abia în timpul primilor califi, după cuceririle din Orient, s-a decis că sadaqa drept un impozit de aproximativ 2,5% din întreaga avuție (fiind deci un impozit pe proprietate și nu pe venit). Darea urma să fie împărțită săracilor, orfanilor, călătorilor și celor convertiți la religia islamică!.
Stâlpii sau emblemele religiei și ale comunității islamice au fost așadar fixate. În linii generale, statul teocratic islamic și-a aflat modul de organizare în acești ultimi doi ani de viață ai profetului. Comunitatea musulmană din anul morții lui Muhammad era o realizare deosebită a acestuia. După integrarea orașului Mecca în umrma, s-au alăturat și vechile triburi aliate din commonwealth. Umma și-a păstrat trăsăturile tribale, putând fi descrisă cel mai bine ca un supra-trib, ai cărui membri erau protejați de atacurile din exterior. Legea talionului rămânea în vigoare și pe mai departe, aflându-se în responsabilitatea individului.
Dar noile precepte ale ummei puneau mai mare accent pe rezolvarea pașnică a disputelor, prin acceptarea arbitrului din partea comunității.
După ce s-a întors din pelerinajul de la Mecca (din primăvara anului 632), Muhammad a planificat o expediție în Siria. În condițiile instaurării unei Pax Islamica în întreaga peninsulă a Arabiei, o veche îndeletnicire a triburilor, anume razia, devenise imposibilă, înlăturându-se, prin aceasta, o importantă sursă de venituri, necesară supraviețuirii triburilor. Potențialul războinic al arabilor trebuia îndreptat în altă direcție. Pentru a nu se dezintegra, umma trebuia să se extindă. Noul slogan trebuia să fie „extindere și supraviețuire” 2
A intervenit însă moartea bruscă a profetului, la 8 iunie 632.
Umma musulmană a fost lipsită de conducătorul harismatic.
Acum urma să se vadă cât de trainică a fost realizarea politică a profetului.
riul la Coran, ediția citată, p. 184).
1 „Dați Rugăciunea, aduceți Dania și prosternați-vă laolaltă cu cei care se prosternează (...). Milosteniile din Danie sunt numai pentru săraci, pentru sărmani, pentru cei care ostenesc pentru ele, pentru cei ale căror inimi se adună întru credință, pentru slobozirea robilor, pentru cei îndatorați greu, pentru calea lui Allah și pentru călătorul aflat pe
Pagina 41
B. TEOCRAȚIA ISLAMICĂ SUB CONDUCEREA
CALIFILOR PATRIARHALI
1. INSTITUȚIA CALIFATULUI
Existau în comunitatea islamică patru categorii de membri:
mai întâi muhajirun-ii, cei care emigraseră împreună cu profetul de la Mecca la Medina. Mai erau apoi ansar-ii care acordaseră adăpost lui Muhammad, când acesta pierduse protecția clanului său. Apoi, era oligarhia meccană, cea care l-a persecutat în orașul natal, care a purtat lupte împotriva lui și a noii patrii, Medina, și care, la sfârșit, pentru a se salva, a aderat la credința propovăduită de profet, devenind parte integrantă a ummei. În fine, mai existau diferitele triburi arabe care aderaseră încă dinainte de 630 la Islam sau care s-au aliat cu Medina, după predarea orașului Mecca.
Ansar-ii din Medina au fost nemulțumiți de la bun început de situația privilegiată în care s-au găsit meccanii după alipirea lor la umma. Cu siguranță că cei care au fost de la bun început alături de profet aveau dreptate să se îndoiască de sinceritatea convertirii vechilor dușmani. Însă conștientizau și importanța experienței și a talentului oligarhiei meccane, precum și necesitatea ca aceasta să fie pusă în slujba Islamului. Dar pretindeau, ceea ce era și firesc, ca principalul rol în conducerea ummei să fie deținut de vechii tovarăși de luptă ai profetului. De aceea, ansar-ii s-au reunit la scurt timp după moartea profetului pentru a dezbate soarta comunității. Nici nu au ajuns să finalizeze discuțiile, când muhajirun-ii și-au impus propriul lor candidat la conducerea ummei, anume Abu Bakr, cel care îl însoțea pe Muhammad în exilul la Medina, din 622.
Titlul noului conducător al ummei a fost khalifat rasul Allah (Succesor al Apostolului lui Dumnezeu), de aici forma prescurtată de calif. Dar care urma să fie rolul acestuia? Care erau puterile lui? Era el rege, judecător sau șef de trib? Semnificațiile juridice ale noului titlu au fost vagi, dar probabil că aceasta a fost și intenția. După moartea lui Muhammad era imposibil ca la conducerea comunității să urmeze o persoană la fel de harismatică.