RELIGIE ȘI STAT ÎN ISLAM

Pagina 22

arabilor l-a constituit clanul. Acesta reunea urmașii unui strămoș comun pentru doar aproximativ cinci generații.

În condițiile lipsei oricăror structuri statale de dinainte de apariția Islamului în Peninsula Arabiei, nu este de mirare importanța mare pe care a'deținut-o legarea individului de clanul din care făcea parte. Acesta îi asigura protecția persoanei și a bunurilor. În același timp însă, obligațiile tribale erau foarte importante pentru fiecare individ, mai ales îndatoririle militare. Fiecare bărbat putea fi mobilizat pentru apărarea pășunilor clanului sau pentru participarea la raiduri de pradă împotriva clanurilor vecine.

Starea aceasta de permanentă beligeranță posibilă se datora faptului că turmele nu erau suficiente pentru asigurarea supraviețuirii, clanurile fiind obligate să caute alte surse de venit.

Acestea puteau fi acumulate prin diferite modalități. Mai întâi prin comercializarea, în târgurile de la marginea deșerturilor sau din oaze, a produselor activității lor păstorești: lână, carne, brânză și piei. În al doilea rând, prin atacuri îndrăznețe, dar limitate, pe teritoriile clanurilor sau ale triburilor vecine (razia — ghaywa).

O altă sursă de îmbogățire o constituia protecția acordată sedentarilor în schimbul unei anumite taxe, la care se adăuga, în sfârșit, exploatarea căilor comerciale (adică impozitarea caravanelor de negustori).?

„Controlul rutelor comerciale și încasarea profiturilor pe care le aduceau acestea a fost poate unul dintre factorii politici cei mai importanți în peninsula Arabiei de dinainte de Islam”. În conflictul pentru asigurarea acestui control nu au fost implicate doar diversele triburi arabe, ci și cele două mari puteri din spațiul oriental-mediteranean, Bizanțul și Persia. Ruta principală de comerț care lega sudul Arabiei (Yemenul, străvechea Arabia felix )

cu Semiluna fertilă din nord se afla sub sfera de influență a Iranului sasanid. Acest fapt i-a obligat pe bizantini să utilizeze calea maritimă prin Marea Roșie.+

1H. Kennedy, op. cit., p. 16.

2 H. Kennedy, op. cit., p. 21, A. Miquel, op. cit., p. 39; Henri Lammens, Islamul. Credințe și instituții (trad. loana Feodorov), București, 2003,

3 H. Kennedy, op. cit., p. 24.

4 Pe malul răsăritean al acesteia nu se mai afla nici o putere care să amenințe interesele bizantine, deoarece vechiul regat nabateean (cu capitala la Petra, azi în lordania) fusese cucerit de romani în anul 106 d.Hr.

Malul apusean era dominat de Regatul Axum (Etiopia), aliat al bizan-

Pagina 23

În acest context a început un conflict între Bizanț și Peisia.

Cu acordul celui dintâi, etiopienii au cucerit, la începutul secolului al IV-lea, Yemenul, pornind și o activitate misionară creștină (centrul noii credințe în peninsulă a fost orașul Najran, azi situat pe teritoriul de sud-vest al Arabiei Saudite, nu departe de granița cu Yemenul). Dar întărirea influenței etiopiene-bizantine în Arabia nu putea să lase Persia indiferentă. Aceasta a reușit, în anul 597, să transforme Yemenul în provincie persană.!

Rivalitatea bizantino-persană a avut urmări și asupra arabilor din deșertul situat la nord de peninsulă. În estul Siriei și Iordaniei de astăzi s-a format un mic regat al arabilor din tribul Ghassanizilor, tributar bizantinilor, iar în deșertul irakian un regat al arabilor din tribul Lakhmizilor, cu centrul în Hira (în regiunea Basra), tributar persanilor. Cele două mari puteri au pus capăt existenței acestor regate, între anii 602-628, temându-se de posibilitatea cristalizării unui regat arab independent.2

Dispariția ambelor regate arabe clientelare a dus la crearea unui vacuum de putere în Peninsula arabică, ceea ce a permis apariția unei noi puteri politice, care a preluat sarcina asigurării și organizării căilor comerciale ale Arabiei. Este vorba de Mecca, unde comunitatea locală constituită din tribul Quraysh a reușit ca, în jurul unui vechi sanctuar (haram), să realizeze o rețea co-

tinilor și centru prin care tranzitau produsele de bază ale regatelor din sudul Arabiei: mirul și tămâia. Monedele romane, bizantine, ba chiar și kushane, descoperite la Axum, evidențiază rolul jucat de Etiopia antică în comerțul internațional. Pe de altă parte, strâmtoarea Aden (care face legătura dintre Marea Roșie și Oceanul Indian) se afla pe teritoriu Yemenit. Aici existaseră în vechime regate deosebit de înfloritoare (de pildă, regina din Saba e amintită chiar și în Vechiul Testament, datorită relațiilor ei comerciale cu regele Solomon). Dar spre sfârșitul epocii antice, atât regatul Sabaean, cât și celelalte „regate ale tămâii” (aflate tot pe teritoriul de azi al Yemenului: Main, Qataban, Hadhramaut) au cunoscut un proces de decădere și fărâmițare feudală (Past Worlds. The Times Atlas of Archeology, Londra, 1989, p. 184-185).

1 Grunebaum, op. cit., p. 30-31; Samuel Hugh Moffet, op.cit., p. 272-280.

2 H. Kennedy, op. cit., p. 17.

* „Termen arab însemnând interzis sau sacru și aplicat sanctuarelor din orașele sfinte ale Islamului precum și teritoriilor sacre care le înconjoară. Astfel, întregul teritoriu înconjurând Mecca este sacru, în sensul că accesul lui este interzis nemusulmanilor și că este oprit a săvârși acolo anumite acte, îndeosebi de a purta arme, de a vâna sau de a ucide animale, de a smulge ierburi și spini. Acela al Medinei este de asemenea

Pagina 24

mercială și diplomatică, așa-numitul Commonwealth 1neccan, permițând caravanelor să călătorească spre Siria, Irak sau Yemen în deplină siguranță.

În cadrul societății tribale din Arabia preislamică, sanctuarul (haram) deținea un rol deosebit de important. Datorită deselor tensiuni intertribale, era necesar să existe anumite teritorii neutre, unde membrii diferitelor clanuri dușmane puteau să se întâlnească fără a-și pune în pericol siguranța vieții și a bunurilor lor.

Cel mai potrivit loc neutru îl putea constitui sanctuarul religios.

Acesta se afla, de obicei, la granița dintre triburi și era întemeiat de un om cunoscut și renumit pentru sfințenia sa, fapt pentru care era acceptat ca judecător și arbitru în rezolvarea diferitelor dispute intertribale. Caracterul religios al sanctuarului se răsfrângea și asupra locului din jur, unde membrii triburilor rivale se puteau întâlni în deplină siguranță.

Astfel de sanctuare erau numeroase în Arabia. Urmașii „omului sfânt” erau datori să mențină sanctuarul, precum și ordinea și siguranța în interiorul zonei neutre. Ba chiar puteau să folosească renumele sanctuarului pentru a-și spori influența asupra triburilor vecine. lar când linia descendenților se stingea, sanctuarul era preluat de un alt clan.!

Astfel s-a întâmplat și la Mecca (de fapt Makka). Această localitate a fost menționată încă din secolul Il d.Hr., sub numele de Makoraba (sanctuar). Aici exista Ka ba (cub), un edificiu cubic fără acoperiș, având încastrat într-un unghi o celebră Piatră Neagră, socotită de origine cerească.2 La începutul secolului VI, funcția de

sacru, cu toate că aceleași interdicții nu sunt riguros respectate (...) Fosta esplanadă a Templului din Ierusalim este numită al-Haram al-Sarif (augustul haram!'), dar această expresie nu pare să dateze dintr-o epocă foarte veche” (Dominique Sourdel, Janine Sourdel-Thomine, Civilizația Islamului clasic, trad. Eugen Filotti, vol. III, București, 1975, p. 125).

2 Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, vol. III, București, 1988, p. 71. „Polul religios al Islamului spre care se întorc toți musulmanii pentru rugăciune, Ka'ba se prezintă ca un monument de formă cubică, situat la Mecca, în centrul unei moschei dreptunghiulare cu galerii și considerat ca locuință a lui Dumnezeu pe pământ. Acest sanctuar, pe care Avraam l-ar fi întemeiat altădată, era în epoca preislamică înțesat cu idoli, care au dispărut la ivirea Islamului. În colțul de est se află, încorporată zidului, Piatra neagră, veche piatră sacră venerată de păgâni, căreia șiiții îi atribuie o valoare cu totul deosebită.

Pagina 25

îngrijitor al acestuia a fost preluată de un anume Qusayy, iar tribul său Quraysh a devenit noua „familia sfântă”, reușind să-i sporească renumele. Nepoții lui Qusayy au reușit, prin diplomație, să stabilească relații comerciale cu triburi îndepărtate, ba chiar și cu Etiopia, Siria și sudul Mesopotamiei. Potențialul agricol al regiunii Mecca era deosebit de scăzut, astfel că vitală pentru tribul Quraysh era organizarea unor caravane spre regiunile mai îndepărtate. În timpul războaielor dintre Bizanț și Persia, tribul Quraysh a reușit să-și mențină neutralitatea, iar după dispariția regatelor arabe clientelare din nord, commonvealth-ul 1neccan a devenit cea mai importantă organizație comercială din Arabia.

Dintre numeroasele clanuri ale quraișiților trebuie să amintim două dintre ele, datorită importanței lor în comunitatea meccană și, mai târziu, în cea islamică, anume clanul lui Abd Șams (cunoscut mai ales datorită fiului său Umayya) și clanul lui Hașim (ambii strănepoți ai lui Qusayy). Hașim a jucat la început un rol mai mare în comunitate, datorită faptului că el a primit sarcina de a se îngriji de sanctuar. După moartea acestuia (prin 578), clanul lui Hașim a decăzut din punct de vedere social, odată cu ascensiunea clanului fratelui acestuia, Abd Șams. Plecați aproape tot timpul cu caravanele în Siria, Abd Șams și fiul său Umayya au reușit să-și sporească averea (cumpărând chiar și domenii în Siria). În acest mod, umayyazii au devenit oligarhia din Mecca, preluând și conducerea tribului qurayșit.!

În fața zidului de nord-vest se găsește un zid scund semicircular, numit hijr, în spatele căruia se situează mormântul Agarei și al fiului ei Ismail. Drumul pavat care o înconjoară și care servește la îndeplinirea „Ocolului ritual!” cu ocazia pelerinajului este mărginit de o serie de arcade, lângă care o mică cupolă numită „stațiunea lui Avraam”, cuprinde piatra pe care Avraam s-ar fi urcat pentru a construi sanctuarul. Nu departe se ridică de asemenea edificiul care acoperă izvorul Zamzam. În epoca medievală, ca și azi, Ka'ba era în mod normal acoperită cu un văl de mătase (kismwa) pe care era brodată o inscripție reproducând cuvintele profesiunii de credință” (D. Sourdel, ]. Sourdel- Thomine, op.cit., III, p. 149-150). A se vedea și H. Lammens, op.cit.,

1 H. Kennedy, op. cit., p. 26-29; W. Montgomery Watt, Alford T. Welch, Der Islam. Mohammed und die Friihzeit — Islamisches Recht - Religiăses

Pagina 26

2. ACTIVITATEA POLITICĂ ȘI RELIGIOASĂ

A LUI MUHAMMAD

Propovăduirea lui Muhammad la Mecca

Viitorul profet al religiei islamice s-a născut în anul 570, în clanul mai sărac hașemit. Frați cu tatăl său au fost și Abu Talib (părintele lui Ali, primul dintre imamii șiiți) și al-Abbas (strămoșul dinastiei abbaside de mai târziu). Muhammad a rămas orfan de mic copil. Tatăl său murise înainte ca el să se nască, iar mama sa a murit când băiatul avea doar șase ani. De aceea a fost crescut de unchiul său Abu Talib (devenit conducătorul clanului).

La vârsta de 25 de ani, Muhammad a devenit împuternicit al afacerilor unei văduve bogate din tribul Qurayș, Khadîdja, care mai târziu (în anul 595) i-a devenit soție. Aceasta i-a adus siguranța materială, precum și mai mulți copii, cel mai vestit fiind fetița Fatima.

Pe la 40 de ani, Muhammad a avut cea dintâi vedenie. Primii convertiți au fost soția sa și Ali b. (fiul lui) Abu Talib.!

Muhammad a fost un profet social al comunității sale. Îi atenționa pe oameni (mai ales pe conducătorii umayyazi ai Meccăi) despre Judecata de Apoi, cerându-le să-și îndrepte viața după porunca lui Dumnezeu cel Unul (Allah). La început conducerea tribului nu i-a acordat atenție mare, aderenții lui Muhammad provenind mai ales din rândurile clanurilor sărace, precum și dintre beduinii din jurul Meccăi. Însă cererea lui Muhammad ca sanctuarul să fie curățit de idoli punea în pericol interesele comerciale ale qurayșiților, știut fiind faptul că întregul conmonwealth meccan se baza pe prestigiul sanctuarului din localitate.

Ca urmare a conflictului cu conducerea orașului, Muhammad a decis, în anul 615, ca 83 de familii din cercul său de aderenți să se refugieze în Etiopia. Muhammad a rămas însă în Mecca.?

Nu se poate afirma că Muhammad a dorit să preia puterea politică a orașului natal. Totuși, din moment ce se considera mesagerul lui Dumnezeu, propovăduirea sa nu putea fi lipsită de conotații politice. Este de la sine înțeles că administrația din Mecca a refuzat să-l recunoască pe Muhammad drept trimis al

1W. Montgomery Watt, Alford T. Welch, Der Islam, p. 51-68.

2 Grunebaum, op. cit., p. 37-38; H. Lammens, op.cit., p. 37-40.

Pagina 27

lui Dumnezeu, căci atunci ar fi trebuit să-i recunoască și calitatea de conducător al comunității.! Nu se putea concepe în rândurile oligarhiei meccane faptul că Dumnezeu se putea revela unei persoane provenind dintr-un clan lipsit de importanță. Ba mai mult, numeroși erau cei care credeau că Muhammad era posedat de diavol.

Însă mesajul lui constituia un sistem de idei foarte bine pus la punct, ceea ce-i și asigura superioritatea în conflictul cu oligarhia meccană (mai ales datorită pretenției unei origini divine a acestei propovăduiri). Iată principalele idei ale propovăduirii lui Muhammad:2

* Monoteismul absolut. Vechea divinitate cunoscută în Arabia sub numele Al-Lâh (Allah, Dumnezeul) este singurul Dumnezeu, dar nu este'un Dumnezeu impersonal, ci unul personal, înzestrat cu trăsături umane (stă pe tron, creează cu mâinile, privește);

« Totul își datorează existența lui Dumnezeu, de aceea tot ce există trebuie să 1 se supună Lui (cuvântul Islam provine dintr-o formă verbală a rădăcinii sl, anume aslama, „a se supune”, iar cuvântul musulman înseamnă „cel ce se supune”). Deși Allah este un Dumnezeu personal, totuși el este ascuns, nefiind accesibil simțurilor umane;

* Dar Dumnezeu se revelează, se descoperă pe sine. El, Muhammad, este mesagerul uman sau profetul lui Dumnezeu;

el dobândește de la Allah cunoașterea, astfel că ceilalți oameni trebuie să respecte adevărurile spuse de profet. Revelația i se dă direct de Dumnezeu, prin intermediul arhanghelului Gavriil.

Textul sfânt, Qur 'ân-ul (Coranul, derivat de la gara a , „a citi, a recita”) este cuvântul sau logosul lui Dumnezeu;

* Omul este creatura lui Allah. Fiecare persoană umană trebuie să-și accepte condiția de creatură și să înțeleagă faptul că între el și Allah este o mare diferență, deoarece omul e creat, iar Dumnezeu e „cel care creează”;

* Lipsa păcatului strămoșesc. Fiind creatură, omul este dator la recunoștință nelimitată față de Dumnezeu. Lipsa acestei recunoștințe constituie sâmburele necredinței. Căderea omului a constat în nesupunere și de aceea el a și fost alungat din rai. Dar păcatul nu aparține ființei umane, căci acesta a păcătuit datorită

1 M. Eliade, Istoria credințelor, II, p. 76.

2 T. Nagel, Geschichte der islamischen Theologie von Mohammed bis zur Gegenwart, Miinchen, 1994, p. 25-31, 40; Grunebaum, op. cit., p. 40.

Pagina 28

necunoașterii. Lipsa de călăuzire l-a adus pe om pe o cale greșită.

Căderea este astfel urmarea unei dezvoltări greșite în istoria umanității, iar cel care l-a împins pe om la păcat a fost îngerul Satana. După ce Dumnezeu l-a făcut pe om (desemnându-l drept reprezentantul Său pe pământ), Dumnezeu i-a poruncit lui Satana să i se închine, dar Satana a refuzat. Atunci a fost blestemat, iar Satana s-a răzbunat pe Dumnezeu, întinzându-le curse oamenilor;

- După ce omul a fost alungat din rai, Dumnezeu i-a promis că-i va trimite Călăuzirea dreaptă (Irshad) și că aceia care vor urma această Călăuzire nu vor mai avea motive să se teamă, căci vor ajunge din nou în grădina Edenului;

« Dacă omul urmează călăuzirea dată de Dumnezeu, „mântuirea” îi este asigurată. Acceptarea condiției de creatură implică remodelarea întregii gândiri a omului, remodelare care trebuie să se reflecte și în viața de zi cu zi. Astfel, omul trebuie să renunțe la mândrie, să fie modest, înfrânat, să-i ajute pe ceilalți. Cu alte cuvinte, acceptarea suveranității lui Dumnezeu trebuie să conducă la o modificare totală a modului de viață, la săvârșirea de acțiuni drepte față de Dumnezeu. Se accentuează faptul că omul trebuie să trăiască în comunitate, să-și încordeze forțele (jihad)

pentru propovăduirea lui Dumnezeu și pentru urmarea poruncilor Lui. Deci „războiul sfânt - jihad-ul” este „încordarea tuturor forțelor pentru slujirea lui Dumnezeu în lume”. Omul a fost creat de Dumnezeu cu rațiune. Dar el trebuie să-și folosească rațiunea într-un singur scop: pentru a-și înfrâna poftele și a accepta condiția sa reală (războiul sau jihadul interior). Omul trebuie să fie activ în lume. De aceea, Muhammad nu a acceptat monahismul sau retragerea din lume. Totuși a recunoscut și un anumit rol al contemplației, dar numai în direcția acceptării condiției umane de creatură a lui Dumnezeu (din acest motiv, nu îi este permis omului să încerce să cerceteze pe Dumnezeu, nu are voie să facă speculații filosofice cu privire la ființa lui Dumnezeu);

* Omul este înzestrat cu liberul arbitru. Totodată, el este singur responsabil pentru alegerea sa, neexistând mijlocitori spirituali (preoți, călugări care să-i ofere ajutoare, precum este harul Bisericii în creștinism). Omul însuși trebuie să acționeze drept, conform Călăuzirii dată de profet;

- Raiul și iadul sunt răsplată sau pedeapsă pentru faptele din timpul vieții.

Pagina 29

Muhammad la Medina.

Constituirea teocrației islamice

Împotriva lui Muhammad și a' clanului său, conducerea tribului Qurayș a pornit un boicot, însă Muhammad a primit protecție din partea lui Abu Talib. Dar după moartea acestuia, în 619, poziția lui Muhammad s-a deteriorat, fiindu-i retrasă protecția.

În aceste condiții, Muhammad a căutat sprijin în afara orașului său. Cu ocazia sărbătorilor anuale de la Mecca (ocazie care aduna aici numeroși pelerini), Muhammad a început tratative secrete cu locuitorii din Yathrib (oraș care, în epoca islamică, a dobândit numele Madinat an-nabi — Orașul Profetului; termenul Medina însemnând în limba aramaică „jurisdicție, unitate judecătorească, oraș”).!

Situația politică din Medina și rolul de arbitru

al lui Muhammad

Populația acestui oraș era alcătuită din două triburi arabe ri-, vale, precum și din trei triburi evreiești sau arabe iudaizate. Conflictele între cele două triburi arabe au atins punctul culminant în anul 617, când, după o bătălie fără învingător și învins, s-a instaurat o pace provizorie, cauzată mai mult de epuizarea celor două părți. Populația din Medina avea nevoie de o stabilitate politică, iar comunitatea musulmană, având în centru propovăduirea și persoana lui Muhammad, părea soluția cea mai potrivită?

Populația din Medina l-au invitat așadar pe Muhammad să se stabilească în orașul lor, acest fapt însemnând și recunoașterea lui ca profet sau trimis al lui Dumnezeu. După doi ani de tratative (620-622), Muhammad și-a trimis rând pe rând adepții la Medina, el părăsind ultimul orașul său natal, în compania lui Abu Bakr (cel care-l va și urma la conducerea comunității islamice).

S-au strămutat aproximativ 70 membri ai comunității islamice, ei fiind cunoscuți mai apoi sub numele de muhajirun (adică emigranți). Susținătorii lor din Medina au primit mai târziu numele de ansar (partizani, sprijinitori).3

Mutarea lui Muhammad la Medina reprezintă un pas decisiv pentru soarta Islamului. Prin colaborarea muhajirun-ilor cu ansar-ii s-au pus bazele statului teocratic islamic. Nu este de

1 Grunebaum, op. cit., p. 40-41.

3H. Kennedy, op. cit., p. 33.

+ M. Eliade, Istoria credințelor, III, p. 80.

Pagina 30

mirare că anul Hegirei (hijra = rupere din comunitatea tribală) a fost considerat mai târziu (după 638) drept primul an al cronologiei islamice.

Totuși, nu întreaga populație din Medina adoptase Islamul.

Mai erau destule căpetenii care îl priveau cu neîncredere pe Muhammad. Mai existau, de asemenea, și cele trei triburi evreiești. Cu toate acestea, prin înțelegerea dintre profetul islamic și locuitorii din Yathrib, a luat ființă o nouă comunitate (umma), deosebită de societatea păgână din vecinătate. Relațiile din cadrul acestei umma transcendeau legăturile tribale, iar în cadrul unui conflict exterior, umma acționa asemenea unui trib unit.

Rolul lui Muhammad era acela de arbitru al disputelor din cadrul comunității. Puterea profetului nu era absolută, ea era recunoscută mai ales în problemele religioase. Cu alte cuvinte, Muhammad era recunoscut drept un „om sfânt”, iar Medina începea să fie considerată tot mai mult drept un nou sanctuar sau centru religios.

Dar această comunitate musulmană avea în primul rând nevoie de independență economică. De aceea au fost întreprinse raiduri împotriva caravanelor de negustori meccani. Însă oligarhia qurayșită din Mecca a luat măsuri de apărare. În anul 624 a trimis o armată de 500-600 de oameni împotriva Medinei. Dar, datorită disciplinei, cei 300 de musulmani din Medina i-au învins pe meccani la Badr.?

Islamul —religia pură și adevărată, falsificată

de evrei și creștini

Această victorie i-a consolidat poziția lui Muhammad în sânul comunității din Medina. A folosit prilejul pentru a diminua influența opozanților. Pericolul cel mai mare era constituit de triburile evreiești, deoarece refuzau să-i accepte calitatea de trimis al lui Dumnezeu.

La Mecca, Muhammad s-a considerat în primul rând un trimis al lui Dumnezeu ca să-i avertizeze pe oameni și să ofere călăuzirea dreaptă amintită mai sus. La Medina, el a început să se considere ultimul dintr-un șir de profeți, continuator al profeților Avraam, Moise, lisus: „Muhammad nu este tată nici unui dintre bărbații voștri, ci el este Trimisul lui Allah și încheietorul profeților” (Coran 33,40).3 Tocmai de aceea, la început, Muhammad și-a

1 H. Kennedy, op. cit., p. 34.

2 Grunebaum, op. cit., p. 42; H. Lammens, op.cit., p. 42.

3 Citatele coranice sunt preluate după Coranul cel Sfânt. Traducerea sensu-

Pagina 31

îndreptat rugăciunile spre Ierusalim. Evreii însă au respins pretențiile lui Muhammad. Iar victoria de la Badr i-a oferit posibilitatea să expulzeze din Medina unul dintre cele trei triburi evreiești. Rugăciunile au început să fie îndreptate spre Mecca.

Tot în această perioadă a apărut ideea că evreii și creștinii au falsificat mesajul profeților lor (Moise și lisus), părăsind monoteismul. Din această perspectivă, sarcina lui Muhammad consta în readucerea umanității la adevăr, prin îndreptarea greșelilor în care căzuseră evreii și creștinii. Prin direcționarea rugăciunii spre Mecca, Muhammad și-a legat propovăduirea sa de Avraam, care, împreună cu fiul său Ismail, ar fi construit la Mecca cel dintâi sanctuar. Personalitatea lui Avraam a devenit foarte importantă pentru comunitatea musulmană. Strămoșul comun al arabilor și evreilor crezuse într-un singur Dumnezeu, el fusese un căutător al lui Dumnezeu. Mai târziu, arabii au părăsit monoteismul, închinându-se la idoli. Evreii de după Moise au falsificat învățătura, ucigându-i pe alți profeți și neacceptându-L, nici pe lisus. Ucenicii acestuia au falsificat la rândul lor învățătura „profetului lor”, divinizându-l. lar rolul lui Muhammad, ultimul profet, consta în readucerea omenirii la credința cea adevărată, căutată și recunoscută în vechime de strămoșul arabilor. Astfel, direcționarea rugăciunii musulmanilor spre Mecca a fost de fapt o desăvârșire sau încheiere a arabizării revelației, Islamul devenind o religie a arabilor. Prin arabi, Dumnezeu a permis lumii să cunoască adevărata religie?

Istoricii creștini au atras atenția asupra modului superficial și limitat în care Muhammad a cunoscut creștinismul. Călătorind în tinerețe în Siria, profetul islamic a avut prilejul să cunoască în special călugări creștini, în cea mai mare parte monofiziți și nestorieni. Impresia produsă de aceștia a fost bună, căci se spune în Coran: „Vei găsi că iudeii și cei care îi fac asociați Lui Allah sunt cei mai îndârjiți în dușmănia lor față de cei care cred, după cum vei găsi că cei mai prietenoși față de cei ce cred sunt aceia care spun «Noi suntem creștini». Și asta pentru că printre ei se află preoți și călugări și pentru că ei nu sunt semeți” (5, 82).

rilor si comentarii, lucrare realizată și tiparită de „Asociația Studenților Musulmani din România”, Timișoara, 1998.

1 W. Montgomery Watt, Alford T. Welch, Der Islam, p. 118-130.

2 Grunebaum, op. cit., p. 44.