RELIGIE ȘI STAT ÎN ISLAM

Pagina 323

În septembrie 1929, Guvernul de la Londra a trimis în Palestina o comisie de anchetă (condusă de Sir Walter Shaw). Aceasta a socotit că la originea ciocnirilor religioase se afla situația economică precară, apariția unei clase tot mai numeroase de arabi fără pământ, și a cerut, prin urmare, stoparea imigrărilor. Britanicii au trimis o a doua comisie de anchetă (Comisia Hope-Simpson).

Documentul emis de aceasta, Hârtia albă Passfield, din 20 octombrie 1930, a atras atenția că Palestina avea o capacitate redusă de absorbție de imigranți, fapt pentru care a cerut reducerea drastică a imigrației. Documentul a obținut aprobarea Guvernului britanic. Dar, la protestele insistente ale organizațiilor sioniste din Anglia, a fost repudiat, într-o scrisoare trimisă lui Chaim Weizmann de către premierul britanic Ramsay MacDonald în februarie 1931 (documentul de repudiere a fost considerat de arabi drept Scrisoarea neagră).!

Islamizarea și radicalizarea mișcării antisioniste

palestiniene

Scrisoarea Neagră a adus o revigorare a vechii politici britanice, inaugurată prin Hârtia Albă din 1922. Acest fapt nu putea decât să ducă la o radicalizare a discursului palestinian. În încercarea de a atrage atenția întregii lumi islamice asupra pericolului sionist, muftiul a convocat, pentru zilele de 7-17 decembrie 1931, un Congres Islamic General la Ierusalim. Au participat reprezentanți de frunte ai curentului islamist Neo-Salafiya din Egipt (a sosit însuși rectorul universității az-Azhar din Cairo), India, Indonezia, Magreb, Arabia Saudită, Nigeria, Turkestanul chinezesc, ba chiar și din Iugoslavia. Rezoluția votată de congres a avut ca temă principală Palestina: au fost condamnate sionismul și vânzarea de pământ evreilor, s-a decretat un boicot al produselor evreiești, s-a cerut înființarea unei universități islamice (care să funcționeze în paralel cu Universitatea Ebraică, inaugurată în 1925 pe Muntele Scopus din Ierusalim).

2 R. Schulze, op.cit., p. 131.

3 Thomas Philipp, Israel und die Besetzten Gebiete, în „Islam in der Gegenwart”, p. 498. Datorită crizei economice, nu puțini erau arabii doritori să vândă pământ tuturor celor care ofereau un preț bun (și în special Agenției Evreiești). Printre cei care vindeau pământ erau atât țărani, cât și latifundiari bogați care treceau prin crize de lichidități (R. Schulze,

Pagina 324

Islamizarea discursului palestinian nu i-a mulțumit însă pe toți intelectualii arabi. Aceștia nu erau de acord cu moderația mufti-ului al-Husayni și de colaborarea acestuia cu autoritățile britanice. Din această cauză, un grup de tineri intelectuali naționaliști a înființat, în 1932, un nou partid, Istialal („Partidul Independenței”), de orientare pan-arabă, dar, mai ales, pro-siriană.1 În același timp, rivalitatea dintre principalele două clanuri de notabili palestinieni a dus la apariția, în 1934, a altor două partide arabe: „Partidul Arab Palestinian”, condus de familia al-Husayni, și „Partidul Apărării Naționale” a familiei Nashashibi.

Imigrația evreiască a luat însă după 1933 amploare. De frica naziștilor, 33.000 de evrei au sosit în Palestina doar în 1933, în anul următor numărul acestora era de 42.000, el crescând în 1935 la 61.000. Evreii ajunseseră să reprezinte 30% din populația Palestinei, ceea ce a creat panică în rândurile arabilor. În noiembrie 1935, toate partidele arabe au cerut insistent oprirea imigrației evreiești, precum și stabilirea unor organisme de conducere democratice ale Palestinei. Drept răspuns, britanicii au propus, în decembrie 1935, instituirea unui Consiliu legislativ, alcătuit din 28 de membri, în care arabii urmau să dețină majoritatea. De această dată, cei care s-au opus planului constituțional au fost evreii, care se temeau de o supremație arabă în instituțiile guvernamentale ale Palestinei. La presiunea sioniștilor, britanicii au renunțat la ideea creării unor instituții guvernamentale unitare pentru întreaga Palestină.2

Greva generală arabă și înființarea Comitetului arab suprem

În aceste condiții, arabii au pornit revolta deschisă. La baza mișcărilor de protest s-au aflat grupările islamiste ale curentului Neo-Salafiya și elitele arabe urbane. Încă din 1935, apăruseră celule islamiste în mai multe orașe palestiniene. Ele erau conduse de șeicul 'Izz ad-Din al-Qassam, care a decretat războiul sfânt împotriva sionismului. Înainte de a începe însă ostilitățile, serviciile secrete britanice au reușit lichidarea lui și a principalilor săi adepți, la 20 noiembrie 19353

Cât privește elitele arabe urbane, acestea au intenționat copierea modelului sirian al grevei generale (în urma unei greve

2 Encyclopaedia Britannica CD 98. Multimedia edition, articolul „Palestine.

History. From 1900 to 1948. The British mandate”.

3 Thomas Philipp, op.cit., p. 499.

Pagina 325

generale care a avut loc în februarie-martie 1936, naționaliștii sirieni au reușit să impună autorităților franceze multe din doleanțele lor).!

Evenimentele au fost precipitate de un atac terorist înfăptuit de un arab înarmat. În ziua de 15 aprilie 1936, acesta a urcat într-un autobuz evreiesc, i-a lut pe pasageri ostatici și a ucis o persoană. Drept răzbunare, armata evreiască Haganah a ucis doi țărani arabi. Odată conflictul început, arabii au declarat, la 19 aprilie, grevă generală pe termen nelimitat, revendicarea principală fiind stoparea emigrărilor și a vânzărilor de pământ.

Mișcările spontane i-au determinat pe conducătorii arabi să acționeze în comun. La 25 aprilie a fost înființat Comitetul Superior Arab, care a inclus toate partidele și facțiunile arabe (musulmane și creștine) și care a fost condus de mufti-ul al-Husayni.

Greva generală s-a transformat într-o rebeliune deschisă, îndreptată împotriva comunităților evreiești și a infrastructurii britanice.

Armata a reacționat în forță. Au fost uciși 1000 de arabi și 80 de evrei. La cererea conducătorilor din Arabia Saudită, Irak și Transiordania, Comitetul Superior Arab a pus capăt ostilităților, decretând sistarea grevei generale (octombrie 1936).2

Comisia lordului Peel și Marea Revoltă arabă

În vara anului 1937, Guvernul de la Londra a trimis o nouă comisie de anchetă în Palestina, condusă de lordul Peel. Aceasta și-a dat seama de imposibilitatea administrării de către britanici a Palestinei, cerând înființarea a două state în Palestina, despărțite de un coridor britanic (de la Ierusalim la țărmul mării). Era pentru prima oară când britanicii acceptau crearea unui stat evreiesc în Palestina. Acesta urma să dețină un teritoriu mult mai mare decât ar fi fost suficient pentru evreii care locuiau deja în Palestina. Totodată, lordul Peel a propus și transferuri de populație, cele două stat urmând să devină „pure din punct de vedere etnic” 3 Comitetul Superior Arab a respins ideea împărțirii Palestinei, în timp ce conducătorii evreilor (inclusiv Congresul Mondial Sionist, din 1937) au considerat că teritoriul lor era prea mici

1R. Schulze, op.cit., p. 132.

2 W. Cleveland, op.cit., p. 240.

3 Encyclopaedia Britannica CD 98. Multimedia edition, articolul „Palestine.

History. From 1900 to 1948. The Arab Revolt”.

+W. Cleveland, op.cit., p. 241.

Pagina 326

În orice caz, rezultatul comisiei Peel i-a determinat pe arabi să pornească revolta organizată. Administratorul britanic din Galileea a fost asasinat. Britanicii au instaurat legea marțială și au dizolvat Comitetul Superior Arab. Conducerea politică arabă a fost arestată, ori s-a refugiat în Siria (Amin al-Husayni s-a refugiat la Beirut). Acțiunile trupelor paramilitare arabe (care însumau aproximativ 5000 de luptători) au continuat, până când britanicii au adus în Palestina 20.000 de soldați, care, alături de armatele evreiești Haganah și Irgun, au luptat împotriva răsculaților arabi.

Ordinea a putut fi restabilită abia în martie 1939. Victime ale revoltei au fost 3000 de arabi, 2000 de evrei și 600 de britanici.

Economia Palestinei era devastată. Populația arabă nu mai avea conducere politică. De aceea, englezii au convocat la Londra, în februarie 1939, o conferință anglo-arabo-evreiască. În urma dezbaterilor, Guvernul de la Londra a emis, la 17 mai 1939, așanumita Hârtie albă: „Guvernul Majestății Sale declară fără echivoc că nu face parte din politica sa transformarea Palestinei într-un stat evreu”. S-a permis ca în următorii cinci ani să poată imigra în Palestina doar 75.000 de evrei. Palestina urma să-și dobândească independența în următorii zece ani.

Arabii au primit cu neîncredere documentul, în timp ce mișcarea sionistă mondială l-a condamnat ferm, mai ales pe fondul discriminării evreilor în Germania nazistă. Totuși, după începutul războiului, sioniștii i-au sprijinit pe britanici, în conformitate cu declarația lui Ben-Gurion: „Vom lupta în acest război alături de Marea Britanie ca și când nu ar exista Hârtia albă, și vom lupta cu Hârtia albă, ca și când nu ar fi război”.

Războiul mondial și înființarea statului Israel

Palestina în timpul celui de-al doilea război mondial

Holocaustul din anii războiului a dus la o creștere a simpatiei opiniei publice americane față de mișcarea sionistă. În 1942, organizațiile evreiești din SUA (care în perioada interbelică au fost mai puțin receptive la ideile sioniste) au adoptat o rezoluție prin care proclamau înființarea unui stat evreu în Palestina. Datorită influenței deținute de evrei în viața economică din SUA, administrația americană a devenit deosebit de receptivă la cerin-

1]. Eisenberg, op.cit., p. 323, nota 55.

Pagina 327

țele sioniste, astfel că în anii următori a susținut cu fervoare înființarea statului Israel.

Pe de altă parte, în Palestina evreii s-au aliat în mod provizoriu cu britanicii. S-au pregătit împreună cu aceștia împotriva unei eventuale ofensive a generalului Rommel. Totodată, 27.000 de voluntari evrei palestinieni s-au înrolat în Brigada evreiască, participând la campania din Italia. Astfel, la sfârșitul războiului, comunitatea evreiască din Palestina număra mulți veterani, instruiți în tehnicile de luptă moderne, dotați cu arme și cunoscători ai infrastructurii militare britanice din Palestina. Totodată, 23.000 de arabi palestinieni s-au înrolat în Legiunea arabă a armatei britanice.

În același timp, organizațiile sioniste au luptat și împotriva Hârtiei Albe. Au fost organizate transporturi ilegale de evrei din Europa de Est spre Palestina. Însă două din vapoarele cu transporturi ilegale de evrei au fost scufundate (vasul Patria în noiembrie 1940 și vasul Struma în februarie 1942). Britanicii, ori de câte ori le descopereau, îi internau pe cei transportați ilegal în lagăre organizate în Cipru.

În tot acest timp, populația arabă din Palestina a rămas fără reprezentare politică, deoarece conducătorii Coritatului Superior Arab se aflau în exil la Damasc (întoarcerea lor fiind împiedicată de administrația britanică). Al-Husayni a trecut prin Siria, Irak, Iran, Berlin, militând tot timpul împotriva creării unui stat evreu în Palestina. Acest fapt va avea destul de serioase repercusiuni asupra sorții viitoare a populației palestiniene arabe.!

Războiul civil palestinian din anii 1945-1948

Datorită acțiunilor britanicilor de împiedicare a imigrărilor evreiești în Palestina, au apărut și organizații extremiste, de apărare a drepturilor evreiești. Pe lângă armata Irgun (condusă de Menachem Begin, viitor premier israelian, din Blocul Likud) a apărut o nouă forță paramilitară - Lehi. Ambele au desfășurat atentate teroriste îndreptate împotriva trupelor britanice și a populației arabe, ducând practic o politică de purificare etnică (pentru a pregăti viitorul stat israelian). Punctul culminant al acestor acțiuni teroriste l-a reprezentat asasinarea ministrului de Stat britanic pentru Orientul Mijlociu, lordul Moyne (1944).

1 Encyclopaedia Britannica CD 98. Multimedia edition, articolul „Palestine.

History. From 1900 to 1948. World War II”.

Pagina 328

Conducerea politică a comunității evreiești din Palestina s-a alăturat acestor campanii de luptă doar după încheierea războiului. Dorind evacuarea trupelor britanice, Agenția ebraică a desfășurat, prin intermediul armatei Haganah, mai multe acțiuni de sabotaj (în coordonare cu acțiunile teroriste ale armatelor I rgun și Lehi). Faza culminantă al acestor acțiuni teroriste a fost explozia de la hotelul King David din Ierusalim, în care se afla sediul guvernanților și al armatei britanice. 91 de britanici au decedat.!

Autoritățile britanice s-au văzut în imposibilitatea administrării Palestinei. În februarie 1947, ministrul de Externe britanic, Ernst Bevin, a recunoscut, în fața ONU, această realitate și a depus mandatul asupra Palestinei pe seama ONU.

Adunarea Generală a organizației a creat Comitetul Special al Națiunilor Unite pentru Palestina (UNSCOP), alcătuit din reprezentați a 11 națiuni. Acest comitet și-a început activitatea în Palestina, în vara anului 1947. Opt membri ai comisiei au propus, în septembrie 1947, înființarea a două state distincte pe teritoriul Palestinei, în timp ce ceilalți trei membri au promovat crearea unei federații arabo-israeliene. La 29 noiembrie 1947, Adunarea generală ONU a aprobat prima propunere (cu 33 voturi pentru, inclusiv SUA și URSS, 13 contra și 10 abțineri). Teritoriul mandatului britanic al Palestinei a fost divizat între două state. Statul evreu (cu 600.000 de locuitori) a primit un teritoriu de 15.100 km2, iar statul arab (cu 1.350.000 locuitori) doar 11.600 km2. Orașul Ierusalim a dobândit un statut special, internațional.

În toate aceste discuții, arabii palestinieni nu au fost reprezentați în nici un fel (fiind practic lipsiți de conducere și de posibilitatea de organizare). Celelalte state arabe, în special Egipt, Irak și Siria, au refuzat să accepte modelul propus pentru împărțirea Palestinei.

Însă nici britanicii nu au acceptat soluția propusă de ONU.

Încă din septembrie 1947, ambasadorul britanic la ONU a declarat că mandatul britanic va putea fi considerat încheiat doar la 15 mai 1948. Așadar, trupele britanice au rămas în Palestina.

De această situație ambiguă au încercat să profite ambele părți din Palestina. Astfel a început un război civil între comunitățile arabă și evreiască. Desigur că cea dintâi nu se apropia nici pe departe de organizarea trupelor evreiești, mai ales ale celor

Pagina 329

trei armate. Războiul civil a devenit, în aceste condiții, un adevărat război de purificare etnică. După masacrarea de către armata Irgun a 250 de locuitori arabi dintr-un sat de lângă Ierusalim (Dayr Yassin), populația arabă a fost cuprinsă de panică. 400.000 de țărani arabi și-au părăsit casele, fugind din calea trupelor evreiești. Iar în aprilie 1948, armata Haganah a permis punerea în practică a așa-numitul Plan D, care autoriza formarea de campanii pentru cucerirea satelor și orașelor arabe și de alungare a populației autohtone, pregătind spațiul pentru constituirea statului Israel.

La 14 mai 1948, steagul britanic a fost coborât de pe catarg în portul Haifa și ultimul detașament englez a părăsit Palestina. Nu a avut loc nici un transfer de suveranitate, deoarece nu exista nici un guvern local. Doar la câteva ore de la plecarea britanicilor, Ben-Gurion a declarat oficial constituirea Statului Israel.

În cei 28 de ani în care au deținut mandatul asupra Palestinei, Imperiul Britanic a eșuat în crearea unor instituții politice care să poată constitui un nou centru de putere. În schimb, britanicii i-au lăsat pe evrei și pe palestinieni să se lupte pentru obținerea supremației. Printr-o politică ambiguă, au favorizat de fapt comunitatea evreiască.!

Primul război arabo-israelian (1948)

La 15 mai 1948, armatele Egiptului, Siriei, Libanului, Transiordaniei și Irakului au invadat teritoriul israelian. Considerându-i pe palestinieni fără lider, conducătorii acestor state au socotit că era în obligația lor să apere comunitatea arabă din Palestina.?

Însă armatele arabe au fost lipsite de coordonarea necesară (o excepție constituind-o doar armata iordaniană). Pe de altă parte, chiar și numărul combatanților arabi a fost mai mic decât cel al soldaților evrei (21.500 față de 30.000). În aceste condiții, prima fază a războiului (15 mai-11 iunie 1948) s-a încheiat cu o victorie parțială a evreilor. Victoria a fost decisă în cea de-a doua fază (9-18 iulie), când atacul israelian i-a luat prin surprindere pe arabi. Teritoriul israelian a fost mărit la 20.700 km?. Egiptul a

2 Dezbaterile care au avut loc în sânul comunității statelor arabe, cu prilejul primului război arabo-israelian, vor fi prezentate în detaliu într-un alt volum.

Pagina 330

ocupat Fâșia Gaza (380 km2), iar Iordania așa-numita West-Bank (Cisiordania), cu o suprafață de 5700 km?. În urma luptelor, 750.000 de palestinieni au luat statutul de refugiați (fiind internați în lagăre, situate în statele arabe vecine). Pe teritoriul statului Israel au mai rămas doar 160.000 de arabi.!

Pagina 332

LUCRĂRI CONSULTATE

Herders Grosser Bibel-Atlas, coord. Othmar Keel și Max Biichler, ed. III;

Freiburg i. Br., 1989;

Hamid Algar, Religious forces in 18. and 19. century Iran, în „The Cambridge History of Iran”, vol. VII („From Nadir Shah to the Islamic Republic”), Cambridge, 1991, p. 705-731;

Idem, Religious forces in Hwentieth-century Iran, în „The Cambridge History of Iran”, vol. VII („From Nadir Shah to the Islamic Republic”), 1991, p. 732-764;

Franz Altheim, Das alte Iran, în „Propylăen Weltgeschichte”, vol. II, Berlin/Frankfurt a.M., 1961, p. 135-236;

Said Amir Arjomand, The Shadow of God and the Hidden Imam. Religion, Politifal Order, and Societal Change in Shi ite Iran from the Beginning to

Idem, Religion and Constitutionalism in Western History and in Modern Iran and Pakistan, în „The political dimensions of Religion” (ed. S. A.

Idem, Millerian beleifs, hierocratic authorihy and revolution in Shi'ite Iran, în „The political dimensions of Religion” (ed. S. A. Arjomand), New

B. S. Amoretti, Religion in the Timurid and Safavid Periods, în „The Cambridge History of Iran”, vol. VI („The Timurid and Safavid Periods”,

Nadia Anghelescu, Limbaj și cultură în civilizația arabă, București, 1986;

Eadem, Introducere în islam, București, 1993;

Jean-Louis Bacque-Grammnont, Apogeul Imperiului otoman: evenimentele (1512-1606), în „Istoria Imperiului otoman” (coord. Robert Mantran),

Baedeker's Palăstina und Syrien, Lepizig, 51904;

Baedeker's Allianz Taschenbiicher. Jerusalem, Stuttgart/ Freiburg, 21985;

F. R. C. Bagley, New light on the Iranian constitutional movement, în „Qajar Iran. Political, Social and Cultural Change. 1800-1925”, Costa Mesa

W. Barthold, Turkestan down to the Mongol Invasion, New Delhi, 31992;

W. Baum, D. Winkler, Die Apostolische Kirche des Ostens. Geschichte der sogenannten Nestorianer (= „Einfiihrung in das Orientalische Christentum. 1”, Klagenfurt, 2000;

Karl Baus, Eugen Ewig, Die Christianisierung der Reichsbevălkerung, în „Handbuch der Kirchengeschichte”, ed. Hubert Jedin, Digitale Bibliothek, Band 35, Directmedia, Berlin, 2000;

Karl Baus, Eugen Ewig, Die Kirche von Nikaia bis Chalkedon, în „Handbuch der Kirchengeschichte”, ed. Hubert Jedin, Digitale Bibliothek, Band 35, Directmedia, Berlin, 2000;

Pagina 333

Karl Baus, Von der Urgemeinde zur friihchristlicher GroBkirche, în „Handbuch der Kirchengeschichte” ed. Hubert Jedin, Digitale Bibliothek, Band 35, Directmedia, Berlin, 2000;

A. Bausani, Religioni under the Mongols, în „The Cambridge History of Iran”, vol. V („The Saljuq and Mongol Periods”), Cambridge, 1968,

Hans Georg-Beck, Der Ansturm des Islani, în „Handbuch der Kirchengeschichte”, ed. Hubert Jedin, Digitale Bibliothek, Band 35, Directmedia, Berlin, 2000;

Irene Beldiceanu, Începuturile: Osman și Orkhan, în „Istoria Imperiului otoman” (coord. Robert Mantran), București, 2001, p. 15-23;

Joseph Blenkinsopp, A History of Prophecy in Israel, Philadelphia, 1973;

Douglas Bokovoy/ Michael Wolffsohn, Israel. Staat Israel, în „Politisches Lexikon Nahost/ Nordafrika”, Miinchen, 21994, p. 100-120;

C. E. Bosworth, The Tahirids and Saffavids, în „The Cambridge History of Iran”, vol. IV; Cambridge, 1975;

Gh. Brătianu, Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană, ed. II-a revăzută, trad. Michaela Spinei, București, 1999;

Idem, Sfatul domnesc și Adunarea stărilor în Principatele Române, București, 1995;

Idem, Adunările de stări în Europa și în Țările Române în Evul Mediu, București, 1996;

Burchard Brențjes, Civilizația veche a Iranului, București, 1976;

Carl Brockelmann, Geschichte der islamischen Vălker und Staaten, Hildesheim - New York, 1977;

Heribert Busse, Iran under the Buyids, în „The Cambridge History of fran”, vol. IV; Cambridge, 1975;

Dimitrie Cantemir, Sistemul sau Întocmirea Religiei Muhammedane, trad, studiu introductiv, note și comentarii deVirgil Cândea, București, 1987;

Florentina Căzan, Cruciadele, București, 1990;

William L. Cleveland, A History of the Modern Middle East, Boulder, Oxford, 1994;

Andre Clot, Civilizația arabă în vremea celor 1001 de nopți (trad. Maria Berza), București, 1989;

Coranul cel Sfânt. Traducerea sensurilor și comentarii, lucrare realizată și tiparită de „Asociația Studenților Musulmani din România”, Timișoara, 1998;

Ovidiu Drimba, Istoria culturii și civilizației, vol. Il, București, 1987;

Paul Dumont, Perioada Tanzimat-elor (1839-1878), în „Istoria Imperiului otoman” (coord. Robert Mantran), București, 2001, p. 390-423;

Paul Dumont și E. Georgeon, Moartea unui imperiu, în „Istoria Imperiului otoman”, (coord. Robert Mantran), București, 200, p. 488-546;

Khalid Duran, Islam und politischer Extremismus. Einfiihrung und Dokumentation, Hamburg, 1985;