RELIGIE ȘI STAT ÎN ISLAM

Pagina 313

1884 au apărut mai multe asociații numite Iubitorii Sionului (adică ai Palestinei). Aceste asociații au început să organizeze emigrări ale evreilor din Europa răsăriteană în Palestina, fără ca autoritățile otomane să împiedice noile așezări.!

Mișcarea sionistă a dobândit caracter politic datorită activității evreului budapestan Theodor Herzl (1860-1904). În 1896 a publicat lucrarea Statul evreiesc, în care fixa bazele ideologice ale sionismului politic. Herzl a considerat că evreii constituie o națiune distinctă, dar fără o patrie care să le ofere mediul de dezvoltare a unei culturi autentice. Tocmai de aceea, a considerat necesară înființarea unui stat propriu evreiesc (nedefinind nici un spațiu geografic).

Ideea Sionului era vie în mintea evreilor, astfel că, în urma apariției lucrării lui Herzl a fost organizat un așa-zis Congres sionist la Basel (Elveția), în 1897. Cei 200 de delegați au considerat că Palestina constituia patria națiunii evreiești. Drept urmare, a fost înființată Organizația Mondială Sionistă. După 1897, conducătorii acesteia s-au întrunit în Congresele sioniste anuale, revendicând înființarea unui stat israelian în Palestina.?

Marile Puteri au privit cu reticență ideea, respinsă categoric și de sultanul Abdul Hamid II (în timp ce papa Pius X a declarat că nu se opune mișcării sioniste, dar nici nu o sprijină, mai mulți politicieni de frunte europeni au încercat să-i determine pe evrei să-și înființeze statul în Uganda, nu în Palestina). Organizația a putut trimite însă două transporturi de evrei în Palestina, în urma

1 Prima „colonie” nouă a fost înființată în anul 1878, de evrei ierusalimiteni. Următoarele au fost în 1882, constituite din mici grupuri de evrei emigranți din Rusia, România și Yemen. „Înainte ca sionismul să fi fost organizat, Palestina număra 50.000 de evrei, 19 colonii agricole (unde lucrau 10% evrei) exploatând 18.000 de ha de terenuri achiziționate din inițiativă particulară” (Josy Eisenberg, op.cit., p. 305). A se vedea și Werner Keller, op.cit., p. 423-428.

2 „Inspirat de idealul revitalizării culturii naționale iudaice și de o politică democratică într-o societate egalitaristă și socialistă, sionismul reprezenta transformarea unei comunități religioase într-o națiune închegată pe baza unei istorii și culturi comune și a revendicării unui cămin teritorial. Dezvoltarea naționalismului iudaic s-a desfășurat astfel în paralel cu apariția mișcărilor naționaliste din Balcani și din Orientul Mijlociu, la sfârșitul secolului al XIX-lea. Totuși, cazul iudaic a fost mai complicat, deoarece evreii au dorit să-și stabilească un cămin național pe un teritoriu în care constituiau o mică minoritate în mijlocul populației arabo-palestiniene” (Ira M. Lapidus, op.cit., p. 659).

Pagina 314

cărora numărul evreilor a crescut la 85.000, constituind 12% din populația Palestinei)!

Sprijinul acordat de britanici sioniștilor

Declarația ministrului de externe Arthur Balfour

Organizația sionistă a dobândit o importanță mai mare abia în timpul primului război mondial. Înainte de intrarea Statelor Unite în conflagrație (aprilie 1917), Guvernul britanic s-a temut că Germania s-ar fi putut decide să sprijine oficial pretențiile sioniste, pentru a atrage simpatia evreilor din SUA și Rusia. De aceea, Marea Britanie s-a decis să devanseze Germania, luând legătura cu Chaim Weizmann. Acesta, originar din Rusia și absolvent al Universităților din Berlin și Fribourg (Elveția), era în acea perioadă conducător al Organizației Sioniste din Londra.

Weizmann a știut să atragă simpatiile Guvernului englez, accentuând faptul că prezența evreilor în Palestina ar putea reprezenta în viitor un beneficiu pentru menținerea influenței britanice în zona Canalului Suez.?

Într-adevăr, ținând cont de aceste sugestii, armatele britanice au ocupat Palestina încă în 1917, iar ministrul britanic de externe, Arthur Balfour, a emis, la 2 noiembrie 1917, următoarea declarație: „Dragă Lord Rothschild, am marea plăcere de a vă adresa, din partea guvernului Majestății Sale, următoarea declarație, în semn de simpatie cu aspirațiile evreiești sioniste; această declarație a fost supusă cabinetului și aprobată de acesta. Guvernul Majestății Sale privește favorabil stabilirea în Palestina a unui Cămin Național pentru poporul evreu și va depune toate eforturile pentru a ușura realizarea acestui obiectiv, înțelegând foarte clar să nu facă nimic care să aducă atingere drepturilor civile și religioase ale comunităților neevreiești din Palestina, ca și drepturilor și statutului politic de care evreii se bucură în alte țări”.2

1 Josy Eisenberg, op.cit., p. 306-309. Transporturile purtau numele de Alia.

Prima Aliya, care a durat între 1881-1904, a adus pe teritoriul Palestinei 25.000 de evrei de orientare liberală din Europa de Est. Cea de-a doua Aliya a adus, între 1904-1914, 35.000 de evrei, de orientare stângistă și centristă, în special din Rusia și Polonia (Douglas Bokovoy/ Michael Wolffsohn, Israel. Staat Israel, în „Politisches Lexikon Nahost/Nordafrika”, p. 101).

2 W. Cleveland, op.cit., p. 226.

3 Josy Eisenberg, op.cit., p. 321-322. Eisenberg comentează astfel declarația: „Așa cum se observă, e vorba de apărarea drepturilor arabilor, sta-

Pagina 315

Acest document, intrat în istorie drept Declarația lui Balfour, a stat la baza viitorului conflict dintre evrei și palestinieni, datorită caracterului său ambiguu și contradictoriu.!

Organizațiile politice ale arabilor și evreilor din timpul Administrației britanice

Încercările de organizare unitară a statului palestinian

La începutul anului 1919, Feysal, la acea dată încă rege la Damasc, s-a întâlnit la Paris cu Weizmann, pentru a stabili proiectul unei relații de bună vecinătate între „regatul arab din Orientul Mijlociu” și „Palestina”. S-au delimitat frontierele, s-au stabilit etapele imigrării evreilor și s-au asigurat drepturi pentru țăranii arabi din Palestina. Acordul urma să intre în vigoare doar cu condiția respectării promisiunilor făcute arabilor de către brita-

tutul Locurilor Sfinte și dorința evreilor din Europa de a nu se pune în discuție cetățenia lor” (Ibidem, p. 322, nota 52).

1 H. Brăker, op.cit., p. 86/91. Elocventă este și afirmația lui Josy Eisenberg;: „Diplomația britanică se afla astfel în fața a trei parteneri de tratative: Franța, care dorea foarte mult să-și asigure controlul asupra Locurilor Sfinte; naționalismul arab, născut în secolul al XIX-lea, dar pe care Anglia se străduia să-l încurajeze cu scopul de a grăbi destrămarea Imperiului otoman; în sfârșit, sioniștii, ai căror conducători, Weizmann și Solokov, stabiliseră solide legături cu cercurile politice engleze și pe care Marea Britanie căuta de asemenea să-i împace. Ea spera într-adevăr să obțină concursul iudaismului american pentru antrenarea Statelor Unite în primul război mondial. În urma unei diplomații secrete și subtile, englezii au fost puși în situația să ia față de cei trei parteneri de tratative angajamente care se băteau cap în cap.

Șerifului de la Mecca, personaj care nu reprezenta o adevărată forță politică, «ci o autoritate morală și un element de dezbinare», i-au promis constituirea unui vast imperiu arab, în care interesele britanice în Mesopotamia erau rezervate, iar soarta Siriei era menționată în termeni sibilinici, lăsând loc, pentru Siria, și mai ales, Palestina, care nu era numită, la diverse interpretări. Cu Franța, a încheiat în 1916 acordurile Sykes-Picot, care prevedeau protectorate engleze și franceze, zone de influență pentru cele două țări și internaționalizarea Palestinei, în afară de orașul Haifa și orașul Akko. Aceste acorduri nu au fost niciodată respectate, dar au avut ca rezultat mandatul francez asupra Siriei și britanic asupra Palestinei. Ele n-au dat nici două parale pe promisiunile făcute arabilor. În sfârșit, evreilor Marea Britanie le-a acordat o declarație de intenții, adresată Lordului Rothschild, Declarația Balfour” (]. Eisenberg, op.cit., p. 321).

Pagina 316

nici (adică tocmai constituirea mult visatului regat arab independent din Orient). După cum se știe, britanicii nu și-au respectat promisiunile, permițând francezilor să invadeze Siria și să-l alunge pe Feisal (iulie 1920).!

Palestina a continuat să fie administrată de trupele britanice.

Abia după ce Conferința de la San Remo (aprilie 1920) a acordat britanicilor dreptul de mandat asupra Palestinei, a fost instaurată o administrație civilă. În 1922, Liga Națiunilor a reconfirmat mandatul, aprobând atât declarația Balfour, cât și introducerea limbii ebraice (ivrit) ca limbă oficială (alături de arabă) în Palestina.

În fruntea administrației civile din Palestina, britanicii au numit un evreu, Sir Herbert Samuel.? Acesta a considerat de datoria sa să sprijine imigrația evreiască, interpretând termenul de Cămin național drept stat evreiesc3 Arabii au protestat însă violent, în special datorită faptului că, în 1919, a debutat a treia Aliya. În aprilie 1920 au izbucnit revolte arabe în Ierusalim, în urma cărora și-au pierdut viața 5 evrei și 4 arabi, iar 200 de evrei și 21 arabi au fost răniți. În mai 1921 revoltele arabe s-au extins și în alte orașe palestiniene. La Jaffa au murit 47 de evrei și 48 de arabi și au fost răniți 140 de evrei și 73 de arabi. În toamna anului 1921, o delegație de notabili palestinieni au vizitat Londra, cerând repudierea Declarației Balfour.

Speriați de protestele arabe, britanicii au emis așa-numita Hârtie albă, din 1922. Documentul stipula că evreii nu-și puteau impune naționalitatea lor asupra întregii regiuni. Totuși, se recunoștea dreptul evreilor de a considera Palestina drept patrie a lor.

1 Josy Eisenberg, op.cit., p. 322.

2 Sir Herbert Samuel (1870-1963) a fost primul evreu membru al Guvernului britanic (1909-1910). A fost ales în Camera Comunelor în 1902 (ca deputat liberal al unui district din estul Londrei). Timp de cinci ani a fost guvernator al Palestinei. După întoarcerea sa în Anglia (1925), a condus Comisia regală a industriei cărbunelui. În 1929 a fost ales din nou în Camera Comunelor, iar între 1931-1932 a făcut din nou parte din Guvernul britanic. Între 1931-1935 a condus Partidul Liberal, pe care l-a reprezentat mai târziu, după înnobilarea sa, în Camera Lorzilor (1944-1955). Între 1931-1959 a condus Institutul Regal de Filosofie (Encyclopaedia Britannica CD 98. Multimedia edition, articolul „Samuel of Mount Carmel and of Toxteth, Herbert Louis Samuel, 1st Viscount”).

3 W. Cleveland, op.cit., p. 227.

+ Encyclopaedia Britannica CD 98. Multimedia edition, articolul „Palestine.

History. From 1900 to 1948. World War 1 and after”.

Pagina 317

Totodată. Transiordania urma însă să rămână teritoriu exclusiv arab, fapt care i-a nemulțumit pe evrei.!

Reacția palestinienilor s-a văzut curând. Au refuzat să participe, alături de evrei, la instituțiile administrative, înființate de britanici. Întrucât constituția emisă de aceștia în anul 1922 prevedea înființarea unui corp legislativ al Palestinei, alcătuit din arabi. (musulmani și creștini) și evrei, arabii au condiționat participarea lor de denunțarea declarației Balfour.

Eșuând planul constituțional, Sir Samuel a numit, din pro- „prie inițiativă, un consiliu provizoriu de guvernare, alcătuit din 10 arabi și doi evrei. Însă cei 10 arabi numiți au refuzat să-și preia funcțiile.

În aceste condiții, Palestina a fost guvernată doar de administratorul șef și de un mic corp funcționăresc britanic. În loc să fie alcătuit un stat unitar, Palestina a fost divizată. Comunitățile arabe și evreiești au conviețuit paralel, fără să aibă legături unele cu altele.

Organizațiile politice ale națiunii arabe din Palestina

În alte regiuni din Orient Apropiat, populația din Palestina era alcătuită din țărani. Clasa de mijloc, formată din medici, avocați, jurnaliști, meșteșugari și funcționari guvernamentali, era slab reprezentată. Conducerea o dețineau așa-numiții notabili, al căror prestigiu se baza pe latifundii, precum și pe funcțiile religioase și politice deținute pe plan comunal. Acești notabili au dus o politică de opoziție moderată față de britanici, acceptând totuși să colaboreze cu aceștia. Asigurau deci o funcție de intermediere între populația palestiniană arabă și noile autorități.

Puși în fața pericolului sionist, arabii s-au organizat mai întâi în asociații musulmano-creștine. Acestea au apărut în mai multe orașe palestiniene în anii 1918-1919. La sfârșitul anului 1919, ele au organizat Congresul arab palestinian, care s-a întrunit apoi în fiecare an. La început, membrii acestui Congres au fost adepți ai unei federalizări a Siriei Mari. De aceea au și trimis reprezentanți la Congresul Arab de la Damasc, din martie 1920, care l-au ales pe Faysal rege al Arabiei. Dar în a doua jumătate a anului 1920, când era evidentă deja divizarea Orientului Apropiat între britanici și francezi, palestinienii s-au disociat de mișcarea siriană, astfel că la cel de-al treilea Congres Arab Palestinian, din decem-

Pagina 318

brie 1920, a fost înființat Organul executiv arab, care s-a erijat ca un guvern al națiunii arabe din Palestina. Președinte al acestui organism a fost ales Musa Kazim al-Husayni, fost primar al lerusalimului.!

Însă autoritățile britanice au refuzat să recunoască legalitatea acestui organism (care a fost dizolvat în 1934, după moartea lui Musa Kazim al-Husayni). Nemulțumit de colaborarea strânsă dintre arabii musulmani și creștini (în lupta lor împotriva sionismului și a imigrărilor evreiești), Sir Herbert Samuel a încercat și reușit să profite de disensiunile din sânul societății palestiniene.

Astfel, pe de o parte, i-a numit pe reprezentanții a două clanuri rivale importante în principalele posturi din administrația ierusalimitană: încă din 1920, Raghib Nashashibi a fost numit primar al Ierusalimului, iar în anul următor, principalul rival al acestuia, Hajj Amin al-Husayni a fost instalat în funcția de muftiu al lerusalimului și a întregii Palestine.

Pe de altă parte, Sir Herbert Samuel a avut grijă ca instituțiile arabe palestiniene să aibă caracter strict islamic, cu excluderea creștinilor. De aceea a înființat un Consiliu suprem musulman, în fruntea căruia a fost ales mufti-ul al-Husayni. Acest Consiliu suprem a devenit practic autoritatea executivă centrală a arabilor palestinieni; el supraveghea curțile de justiție ale șariei, apoi sistemul de învățământ și fundațiile religioase (waqf) islamice. Cu sprijin britanic, al-Husayni a reușit să transforme autoritatea sa religioasă în cea mai importantă organizație politică arabă din Palestina? Totodată, al-Husayni a fost preocupat și de recunoașterea sa de către ceilalți conducători arabi. A participat la Con-

2 W. Cleveland, op.ciț., p. 231-232. Al-Husayni (1895-1974) a fost originar din Ierusalim. A studiat la Universitatea al-Azhar din Cairo și la Academia Militară din Istanbul. În timpul primului război mondial a devenit ofițer în armata otomană, luptând pe frontul din Anatolia.

Imediat după război a pornit o campanie împotriva mișcării sioniste.

Totuși a fost apreciat de autoritățile britanice datorită faptului că a evitat extremismele. Totuși, această atitudine a dus la o înstrăinare a sa de mișcările militante palestiniene. În cele din urmă și-a pierdut influența asupra palestinienilor și, prin urmare, a devenit inutil pentru britanici. În timpul celui de-al doilea război mondial a locuit în Germania, iar după 1945 s-a refugiat în Egipt, unde a rămas până la moarte (Encyclopaedia Britannica CD 98. Multimedia edition, articolul Al-Husayni, Amin”).

Pagina 319

gresul de la Mecca, din vara anului 1926, ca „reprezentant oficial al Palestinei”! .

Astfel, creștinii arabi au pierdut treptat orice influență în cadrul mișcării de rezistență antisionistă. Prin urmare, nu au participat la revoltele din anul 1929 de la Zidul Plângerii (a se vedea mai jos). Cu toate acestea, creștinii arabi ortodocși, aflați sub oblăduirea patriarhului greco-ortodox din Ierusalim, s-au considerat în continuare parte a poporului palestinian, contribuind chiar la crearea unei identități palestiniene.?

Organizațiile politice ale comunităților evreiești

Spre deosebire de arabi, evreii au fost mult mai bine organizați, și aceasta încă de la început. Organizația Mondială Sionistă a înființat, în 1921, un Consiliu executiv sionist al Palestinei, devenit în 1929 Agenția evreiască, un adevărat guvern pentru toate comunitățile evreiești, care reprezenta interesele evreilor nu doar în fața autorităților britanice și a celor arabe palestiniene, ci și la Liga Națiunilor. Președintele Organizației Mondiale Sioniste și a Agenției evreiești, Chaim Weizmann, a rămas la Londra, în timp ce conducătorul filialei palestiniene a devenit David Ben Gurion.?

Totodată, în 1920 a fost înființată o Adunare națională evreiască (alcătuită din 300 de deputați) și un Consiliu național — Va'ad Leumi, alcătuit din 6-14 membri. Alegerile au fost directe, egale (cu dreptul de vot asigurat și femeilor), generale și secrete, iar deputații aleși au acoperit întregul spectru politic: 35,4% orientare socialistă; 19,9% orientare civică; 19,7% orientare religioasă-tradițională, iar 25% grupări etnice (evrei din diferite țări arabe). Ur-

1 R. Schulze, op.cit., p. 130.

3 David Ben Gurion (de fapt David Gruen) s-a născut în 1886 în Plonsk, în Polonia rusească. În 1906 a sosit în Palestina, devenind fermier într-un sat din Galileea. Acolo a adoptat numele evreiesc antic de Ben Gurion. În 1907 a creat Partidul Sionist Socialist (de fapt „Lucrătorii Sionului”-Poale Zion). La începutul primului război mondial, autoritățile otomane l-au expulzat din Palestina. Ben Gurion s-a refugiat la New York, unde s-a căsătorit cu o evreică de origine rusească. După emiterea declarației Balfour, s-a înrolat în Legiunea evreiască a Armatei britanice și a luptat pentru ocuparea Palestinei. În perioada interbelică a fost unul dintre liderii evreilor din Palestina. După crearea statului Israel a fost în două rânduri premier și ministru de Război (Encyclopaedia Britannica CD 98. Multimedia edition, articolul „Ben Gurion, David”).

Pagina 320

mătoarele alegeri pentru Adunarea evreiască au avut loc în 1925,

Din punct de vedere social, comunitatea evreiască din Palestina cuprindea populație urbană (întreprinzători, meșteșugari) și rurală. Cea din urmă s-a organizat în așa-numite kibbuțuri, localități-ferme, în care proprietatea era deținută în comun. Populația urbană s-a organizat, din punct de vedere politic, în grupări civice (din care se va dezvolta ulterior Blocul Likud, de dreapta) și în Federația evreiască a Muncii — Histadrut. După cum se poate constata, pentru o mai bună coordonare pe teritoriu străin, evreii palestinieni au adoptat orientarea politică socialistă (în kibbuțuri ea fiind cvasi-comunistă). Au alcătuit chiar un fel de stat socialist, Federația muncii reprezentând atât o uniune sindicală, cât și cel mai mare angajator din comunitatea evreiască. În același timp, această organizație și-a înființat și propria forță paramilitară (Haganah - „Apărare”), însărcinată să apere comunitățile evreiești de vecinii arabi (armele au fost luate de la bazele britanice, practic cu aprobarea tacită a acestora, în pofida faptului că încă de la început, această organizație a fost scoasă în afara legii de autoritățile britanice).?

În 1930, Federația Muncii a rămas o instituție pur economică, deoarece a fost înființat Partidul Mapai (viitor al Muncii; la alegerile din 1931 a dobândit 53,1% din voturi, în timp ce grupările civice doar 30,2%). Figura centrală din conducerea acestuia a fost Davin Ben-Gurion.3

Conducerea politică și economică a comunităților evreiești din Palestina a colaborat cu autoritățile britanice, acceptând să trăiască alături de arabi. Împotriva acestei politici colaboraționiste, s-a format, în 1933, o grupare de dizidență, a sioniștilor extremiști, conduși de evreul rus Vladimir Jabotinsky (1880-1940).

Revendicarea principală a acestora a vizat înființarea unui stat evreiesc care să cuprindă nu doar Palestina, ci și Transiordania.

Gruparea și-a organizat propria forță paramilitară (Irgun), care a acționat în mod independent de armata Haganah. Din rândurile acestei grupări dizidente s-au recrutat, după 1948, doi premieri israelieni - Menachem Begin și Yitzhak Shamir.+

1 Douglas Bokovoy/ Michael Wolffsohn, op.cit., p. 102.

3 Douglas Bokovoy/ Michael Wolffsohn, op.cit., p. 102.

4 W. Cleveland, op.cit., p. 235.

Pagina 321

Imigrările evreiești și problema terenului arabil

În centrul vieții politice și sociale din Palestina epocii interbelice s-a aflat imigrarea evreiască și dobândirea de către noile comunități a unei suprafețe de pământ arabil din ce în ce mai mare. În timp ce organizațiile politice evreiești purtau tratative cu autoritățile britanice, cerând simplificarea n”ocedurilor de imigrare și dreptul de a cumpăra tot mai mult teren, notabilii arabi cereau oprirea imigrărilor și interzicerea vânzărilor de pământ.

Până la înființarea statului Israel, au avut loc cinci valuri de emigrări: două înainte de primul război mondial (1881-1904, respectiv 1914-1914; atunci au emigrat aproximativ 60.000 de evrei din Rusia și Polonia), celelalte în perioada interbelică:

1919-1923 (35.000 de persoane, din Rusia și Polonia, de orientare stângistă); 1924-1931 (80.000 de evrei polonezi, de orientare liberală și social-democrată) și 1933-1939 (225.000; până în 1937 sosiseră 170.000 de persoane, în special din Germania nazistă). Printre acești din urmă imigranți au fost mulți bancheri și intelectuali. !

Astfel, între 1919-1936, numărul evreilor din Palestina a crescut de la 93.000 la 382.000. Creșterea populației arabe a fost mai mică: de la 700.000 la 983.000. În orice caz, populația Palestinei a crescut cu aproape o jumătate de milion de oameni, ceea ce a cauzat dificultăți economice însemnate pentru o țară cu puțin pământ arabil. lată un tabel cu situația demografică din Palestina:

Arabi Evrei

Organizația evreiască responsabilă de obținerea pământului arabil a fost Fondul Național Evreiesc. Acesta cumpăra pământ, pentru a-l împărți apoi imigranților. În 1939, evreii aveau în proprietatea lor numai 5% din suprafața Palestinei (dar 10% din pământul arabil al țării).2

1 Douglas Bokovoy/ Michael Wolffsohn, op.cit., p. 102.

Pagina 322

Conflictele armate dintre evrei și palestinieni și reacția autorităților britanice

Imigrările evreiești masive au dus la apariția unor acte de violență în 1929 și apoi la marea răscoală arabă din 1936-1939.

Ciocnirile din 1929 de la Zidul Plângerii

Dificultățile provocate de imigrările evreiești s-au vădit și mai mult în timpul crizei economice din anii 1927-1931. Prețurile produselor agricole au scăzut până la 50%: prețul tonei de grâu a scăzut de la 10,81 lire sterline (în 1929) la 6.97 lire sterline (1931), tona de ovăz s-a ieftinit de la 7,66 lire la 3,03 lire sterline. Producția de grâu s-a redus cu o treime. lar o secetă cumplită din 1932 a redus producția de măsline cu 80% și cea de porumb cu 60%. În aceste condiții, tot mai mulți țărani, arabi și evrei, s-au mutat în oraș. Așa a început „lupta pentru oraș” sau, mai bine zis, pentru controlul centrelor urbane. Primele ciocniri au avut loc la Ierusalim, având drept motiv controlul Zidului Plângerii.!

După cum am menționat mai sus, Zidul de Vest este un loc sfânt atât pentru musulmani, cât, mai ales, pentru evrei. Aceștia din urmă aveau asigurat, încă din epoca islamică, accesul liber la zid, însă nu aveau dreptul de a instala altare sau paravane care să le despartă pe femei de bărbați.

Britanicii au acceptat și au menținut în continuare situația religioasă existentă. Prin urmare, nu au permis nici ei instalarea unor paravane, deși evreii cereau cu insistență acest lucru. În cele din urmă, în 1928, evreii ortodocși au instalat totuși un paravan.

Deși autoritățile britanice l-au înlăturat imediat, totuși mufti-ul Ierusalimului și Consiliul Suprem Musulman au organizat proteste de stradă de lungă durată împotriva pericolului sionist? În august 1929, grupuri de arabi au pătruns în cartierele evreiești din Ierusalim, ucigând mai mulți evrei (au avut loc incidente asemănătoare și în Hebron și Safad). Au murit în cursul ciocnirilor 133 de evrei și 116 arabi. Alți 232 evrei și 323 arabi au fost răniți. 3

2 W. Cleveland, op.cit., p. 238.

3 Encyclopaedia Britannica CD 98. Multimedia edition, articolul „Palestine.

History. From 1900 to 1948. The British mandate”; M. Konopnicki, Eliezer Ben Rafael, op.cit., p. 25-26.