RELIGIE ȘI STAT ÎN ISLAM

Pagina 303

îl depuseseră deja. În 425 au fost opriți de la practicarea avocaturii, iar în 439 au fost eliberați din funcțiile publice. S-a interzis evreilor să-i dezmoștenească pe copiii care aderaseră la creștinism. Totodată, evreii au avut de înfruntat diferite pogromuri, unele inițiate chiar de clerici creștini.!

După cum am amintit deja, tot în 425, la moartea patriarhului evreu Gamaliel VI, s-a interzis alegerea unui succesor. „De atunci, evreii nu mai au organizare centrală. În 429, redevența pe care toate comunitățile din diaspora o trimiteau patriarhatului e transferată statului.”2

Legislația antiiudaică a fost cuprinsă și în codurile juridice ale lui Teodosie II și Justinian. Acesta din urmă a inițiat măsuri restrictive și în ceea ce privește practicarea cultului iudaic. Le-a interzis evreilor să celebreze Pessahul dacă sărbătoarea lor cădea înaintea Paștilor creștine. De asemenea, s-a interzis evreilor să citească, în timpul slujbelor lor din sinagogi, fragmente din Talmud, precum și să rostească anumite rugăciuni, uzitate și în cultul creștin (au fost numiți chiar și inspectori imperiali care să participe la cultul iudaic din sinagogi și să vegheze pentru respectarea acestor interdicții). De asemenea, s-a dispus ca, în tribunal, mărturia unui evreu împotriva unui creștin să fie lipsită de orice valoare juridică.*

Răspândirea creștinismului în Palestina

Datorită împăraților romani și bizantini creștini, Palestina a devenit, în secolele IV-VII, o provincie locuită preponderent de creștini. Deși religia creștină a apărut tocmai în Palestina, totuși ea s-a răspândit aici abia în secolul IV. Astfel, marele istoric al misiunilor creștine, Adolf von Harnack, enumera Palestina în grupa regiunilor slab creștinate la începutul domniei lui Constantin cel Mare.

2]. Eisenberg, op.cit., p. 119.

4 Adolf von Harnack, Die Mission und Ausbreitung des Christentums în den ersten drei Jahrhunderten, Leipzig, 31924, vol. II, p. 951. Harnack a stabilit în acest sens patru categorii de regiuni: a) Regiunile în care creștinii reprezentau, la începutul secolului IV, aproximativ jumătate din populație: Asia Mică, exceptând provinciile slab populate din centru și sud, Tracia (Turcia europeană de azi), Armenia, Cipru și Edessa (zona de frontieră dintre Turcia și Siria); b) regiuni cu o populație creștină sem-

Pagina 304

Puținii creștini iudei, din epoca apostolică, s-au refugiat, la începutul primului război iudaic, în Transiordania, unde au constituit o comunitate aparte până la sfârșitul antichității (disprețuiți atât de creștinii grecizați, cât și de evrei). La sfârșitul secolului I, creștinismul era răspândit doar în câteva orașe grecești din Palestina, și nu printre autohtoni, ci în rândurile coloniștilor sosiți după înfrângerea iudeilor, în anul 70. Cea mai numeroasă comunitate creștină se afla în capitala provinciei, Cezareea Palestinei (episcopul din localitate a devenit, în jurul anului 200, mitropolit al Palestinei). În Ierusalim?, numărul creștinilor era mult mai mic, deși orașul devenise din secolul III un important loc de pelerinaj. Cel mai venerat loc creștin din oraș era desigur Mormântul Domnului, aflat însă la subsolul unui templu păgân, al al zeiței Venus.5 Alte locuri sfinte în Ierusalim erau Muntele Măslinilor și Grădina Ghetsimani.

Pe toate aceste locuri, împăratul Constantin cel Mare și mama sa Elena au ridicat bazilici somptuoase. Totuși, „încercarea lui Constantin și a urmașilor săi de a împământeni cu adevărat creștinismul în Palestina nu a dat roade. Deși numeroase biserici și capele împodobeau locurile sfinte (...), deși cete de călugări se stabileau în Palestina și pelerinii soseau cu miile; nu s-a ajuns la o încreștinare adevărată (...) Regiunile rurale înconjurătoare erau evreiești”, iar majoritatea populației din centrele urbane rămăse-

nificativă, deținătoare a unui rol important în viața politică a orașelor:

Antiohia și Siria de nord, Egiptul, Italia centrală și porțiuni din Italia de sud, Africa Proconsularis (Tunisia și Algeria de est), coastele Greciei și ale Galiei de sud; c) regiuni slab încreștinate: Palestina, Fenicia (Libanul), Mesopotamia, Grecia centrală, provinciile sud-dunărene, Italia de nord-est, regiunile străbătute de marile drumuri comerciale din Gallia, Germania și Raetia, Mauritania (Maroc și Algeria de vest), Spania; d) regiuni deloc încreștinate: vechile orașe filistene (fâșia Gaza din Palestina), Italia de nord-vest, Galia centrală și de nord, Belgica, Germania, Raetia.

2 Orașul a fost numit chiar și de către creștini Aelia, numele de Ierusalim ieșind cu totul din uz; a fost reintrodus doar în secolul IV (Ibidem, p.

638).

3 Ibidem, p. 640; Karl Baus, Von der Urgemeinde zur friihchristlicher Grofkirche, în „Handbuch der Kirchengeschichte” (coord. Hubert Jedin), XXX,

1 Karl Baus, Eugen Ewig, Die Kirche von Nikaia bis Chalkedon, în „Handbuch der Kirchengeschichte”, vol. II, p. 10-11.

Pagina 305

se păgână.! Creștinismul s-a impus în Palestina abia la sfârșitul secolului al IV-lea și începutul celui următor, după stabilirea aici a numeroși călugări.?

Într-adevăr călugării au avut un rol deosebit de important în convertirea atât a populației sedentare, cât și a triburilor de nomazi arabi care începuseră să se infiltreze tot mai mult în Palestina de sud. Astfel, în jurul anului 425, călugărul Eutimie a reușit să convertească un trib întreg de arabi nomazi. Și, mai mult decât atât, l-a convins pe episcopul Juvenalie al Ierusalimului să-i hirotonească pe conducătorul acelui trib întru episcop pentru arabii nomazi, cu reședința în Parembolai (adică în „lagărul de beduini”).

În secolul V au fost înființate alte episcopii de acest fel pentru beduinii arabi, astfel că la sinodul IV ecumenic de la Calcedon, din 451, au participat 20 de episcopi arabi (desigur, nu toți din Palestina, ci și din Transiordania și din teritoriile de la sud de Marea Moartă).5

Într-adevăr, Biserica a fost nevoită să țină seama de schimbările demografice și sociale care aveau loc în teritoriul Orientului Apropiat. Triburile de beduini arabi continuau să se infiltreze în Siria și Palestina. În același timp, procesul de ruralizare era tot mai accentuat, datorată unor mari epidemii (în 541 a pierit aproape o treime din populația urbană a provinciilor bizantine orientale) sau cutremure (în urma acestora, orașe înfloritoare de pe coasta Mediteranei au suferit distrugeri de pe urma cărora nu au mai reușit să-și revină). Spre sfârșitul secolului VI, Orientul Apropiat bizantin (deci și Palestina) își pierduse aspectul clasic din antichitate, experimentând unele schimbări profunde în

1 Adolf von Harnack, op.cit., p. 643-645.

2 Karl Baus, Eugen Ewig, Die Kirche..., p. 193-194. Primele mari mănăstiri sau „lavre” din Palestina datează din secolul IV, anume de la Faran (nord-est de Ierusalim), Duha (lângă Ierihon) și Suka, la sud de Betleem.

Noi mănăstiri au fost înființate în secolul V, cea mai vestită fiind a călugărilor Eutimie (+ 473) și Teoctist, de la Wadi Mukellik, la vest de Qumran (Ibidem, p. 370-373). Dar cele mai mari mănăstiri au fost înființate în secolul VI de către Teodosie (+ 529), la est de Betleem, și Sf. Sava (+ 532), pe malul vestic al Mării Moarte (Hans-Georg Beck, Die friihbyzantinische Kirche, în „Handbuch der Kirchengeschichte”, vol.

3 Karl Baus, Eugen Ewig, Die Kirche..., p. 193-194; Hans-Georg Beck,

Pagina 306

domeniul economic și social.! Cu alte cuvinte, societatea se orientaliza tot mai mult, atât în ceea ce privește structura demografică, cât și modul de viață? În aceste condiții, călugării au început opera de traducere a cărților de învățătură creștină în dialectul palestinian al limbii aramaice.3

Tot marilor lavre sau mănăstiri din Palestina s-a datorat și menținerea credinței oficiale ortodoxe și respingerea monofizitismului. Această din urmă credințăt a fost adoptată de majoritatea populației creștine din Siria și Egipt, în semn de protest împotriva politicii bisericești oficiale a împăraților de la Constantinopol.5 Locuitorii din Palestina au rămas singurii susținători ai cauzei ortodoxe în Orientul Apropiat.6

O mare preocupare a episcopilor de la Ierusalim a fost eliberarea lor de sub jurisdicția mitropoliților din Cezareea Palestinei.

În cele din urmă, episcopul Juvenalie a reușit ca, în 451, să dobândească nu doar titlul de mitropolit, ci pe acela de patriarh al Palestinei.7 De acum înainte, conducătorii bisericești de la Ierusalim au deținut locul al cincilea pe scara ierarhică a Bisericii creștine (după patriarhii din Roma, Constantinopol, Alexandria și Antiohia).

1 Hugh Kennedy, The Prophet and the Age of Caliphates. The Islamic Near East from the sixth to the eleventh century, p. 2-3.

? Și arhitectura din centrele urbane a cunoscut o orientalizare tot mai pronunțată. Pe străzile cu colonade ale orașelor elenistico-romane s-a început amenajarea de prăvălii. „Transformarea de la bulevardul antic la sug-ul oriental era deja începută când au sosit cuceritorii arabi”

(Lorenz Kern, Auf dem Wege Gottes. Die Ausbreitung des Islam, pe site-ul http:/ /www.uni-tuebingen.de/ orientsem/ damkorn1.htm.

3 Adolf von Harnack, op.cit., p. 654.

41 Monofizitismul afirma că în persoana lui Hristos a existat doar o singură fire, cea dumnezeiască, în timp ce ortodocșii afirmă că lisus Hristos a avut două firi, dumnezeiască și omenească, cele două fiind neamestecate și neschimbate, neîmpărțite și nedespărțite. Nestorienii (care s-au răspândit în special pe teritoriul Imperiului persan) afirmau că lisus a avut doar o singură fire, cea umană. Dezbinarea dintre ortodocși și nestorieni a avut loc la sinodul III ecumenic de la Efes, din anul 431, iar dintre ortodocși și monofiziți, la sinodul IV ecumenic de la Calcedon, din anul 451.

5 Creștinii monofiziți i-au primit pe cuceritorii arabi drept eliberatori.

* Hans-Georg Beck, op.cit., p. 65.

7 Eugen Ewig, Der organisatorische Aufbau der Reichskirche, în „Handbuch...”,

Pagina 307

Palestina după cucerirea islamică

Rolul important pe care îl dețineau patriarhii ierusalimiteni în societatea din Palestina reiese și din faptul că Ierusalimul a putut fi ocupat de arabii musulmani doar după ce acest oraș a fost predat de patriarhul Sofronie, în anul 638.

Invazia arabă a început în Palestina și Siria de sud, având drept scop, după cum am amintit la începutul acestei lucrări, unificarea tuturor arabilor și integrarea lor în umma islamică. În iulie 634 a avut loc o primă mare victorie arabă în Palestina de sud, iar apoi, în august 636 victoria decisivă de pe valea Yarmuk (un afluent estic al Iordanului). Întreaga Palestină a fost ocupată de arabi, exceptând orașele Ierusalim și Cezareea. Modificarea structurii populației, care începuse încă din epoca bizantină, a continuat. S-au așezat în Palestina, la fel ca și în toată Siria, membrii a celor două grupe de triburi arabe (de sud, numite Yaman și de nord, numite Qais). Disputele militare dintre aceste două grupări arabe erau încă destul de sângeroase la mijlocul secolului XIX. Populația aramaică din Palestina s-a arabizat destul de repede, ceea ce nu a însemnat islamizarea totală.!

Provincia a fost împărțită în două districte (jund): Iordan (al-Urdunn), care cuprindea Galileea și Transiordania, și Palestina (Filistin), care cuprindea Palestina centrală și de sud (cu capitala la Lydda, apoi la Ram Allah, nou centru construit de arabi)?

Orașele Ierusalim și Cezareea au rezistat asediului arabilor până în 638, respectiv 640. lerusalimul a fost predat de însuși patriarhul Sofronie, care a condiționat predarea de o întâlnire personală cu califul Umar (a fost singura călătorie a acestuia în afara Arabiei). Întâlnirea dintre cei doi a fost descrisă de un episcop creștin. Potrivit acestuia, califul i-ar fi cerut patriarhului sfatul în privința locului construirii unei moschei pentru garnizoana arabă. Patriarhul i-a indicat Muntele Templului, loc pe care se aflau ruinele templului lui Jupiter (creștinii refuzaseră să construiască o biserică pe locul în care se aflaseră înainte cele două temple iudaice; în schimb au amenajat acolo rampa de gunoi a orașului). Omar însuși ar fi început să înlăture gunoiul, cu mâna sa, fiind urmat apoi de ceilalți soldați arabi.?

1 The Encyclopaedia Britannica, ed. XI, vol. XX, Londra, 1911, p.604.

2 Encyclopaedia Britannica CD 98. Multimedia edition, articolul „Palestine.

History. From the Arab Conquest to AD 1900”. Celelalte provincii din Siria au fost:

Pagina 308

Într-adevăr, pe partea sudică a Esplanadei Templului (pe locul în care se află azi moscheea Al-Aqsa) a fost construită cea dintâi moschee din Ierusalim (Moscheea lui Omar - a nu se confunda cu Cupola Stâncii, trecută în mod greșit, chiar și în multe ghiduri turistice, drept „moscheea lui Omar”). Era din lemn și avea capacitatea de 3000 de persoane.!

În urma cuceririi arabe, măsurile legislative antiiudaice au fost abrogate. În pofida protestului patriarhului Sofronie (care condiționase predarea Ierusalimului de menținerea interdicției evreilor de a intra în Ierusalim), iudeii au putut pătrunde în oraș, având dreptul de a construi chiar și sinagogi. Așadar, și pentru evrei, cucerirea arabă a fost o adevărată eliberare. În multe locuri au pactizat cu arabii, de exemplu în Cezareea, unde un evreu i-a condus pe cuceritorii arabi printr-un tunel subteran în centrul orașului.2

Umayyazii au acordat o atenție deosebită Palestinei. Islamizarea Abd al-Malik, centralizatorul califatului arab, a conținut amenajarea a ceea ce se numește astăzi Esplanada Templului.

Aceasta are o formă trapezoidală, cu următoarele dimensiuni:

486 m (latura de vest), 447 m (latura de est), 317 m (latura de nord) și 286 m (latura de sud). Ea ocupă a șasea parte din orașul vechi Ierusalim. Esplanada este mărginită înspre nord de valea Bezetha, la răsărit de valea Cedronului, iar la vest de valea Tyropoeon.

În această din urmă vale se află și celebrul zid care susține esplanada în partea de vest - Zidul Plângerii (numele oficial de azi este Western Wall). Are 18 m înălțime și este unica rămășiță de la Templul reconstruit de Irod. Cuprinde mai multe rânduri de pietre. Primele cinci rânduri conțin pietre foarte mari (de aproximativ 1,5 m), care datează din epoca regelui Irod. Urmează apoi patru rânduri din epoca romană; rândurile superioare datează din epoca islamică. La acest zid soseau evreii pentru a-și plânge soarta și pentru a înălța rugăciuni înaintea lui Dumnezeu.

Dacă Zidul Plângerii este cel mai sacru loc iudaic, Esplanada constituie cel de-al treilea loc sfânt al Islamului — Hararu esh-Sharif.

Aici se află două moschei mari - Cupola Stâncii și Al-Agsa, precum și alte șase moschei de dimensiuni mai mici.3

1 Baedekers Allianz Taschenbiicher. Jerusalem, 21985, p. 89-90.

3 Fiind un loc sacru islamic, Esplanada Templului a fost multă vreme închisă accesului evreilor și creștinilor. Abia în 1858 s-a permis crești-

Pagina 309

Cupola Stâncii a fost construită de Abd al-Malik, între anii 685-691. Este o clădire octogonală, de o simetrie perfectă. Fiecare latură are dimensiunea de 19,2 m.., iar diagonala octogonului 54,8 m. Cele patru porți de intrare sunt orientate după punctele cardinale. Înălțimea cupolei este de 33 m, iar diametrul ei de 23,7 m.

În exterior, moscheea este împodobită cu marmoră (până la înălțimea de 5,5 m), apoi cu 45.000 de plăci de faianță colorată.

Cupola este acoperită de plăci de aluminiu aurit.

În interiorul moscheii se află celebra stâncă de culoare gălbuie. Aceasta are o înălțime de aproape doi metri, lungimea de 17 m, iar lățimea de 13 m. Ea este înconjurată de un grilaj de lemn sculptat. Potrivit tradiției, pe această stâncă ar fi trebuit Avraam să-l sacrifice pe fiul său Isaac (a se vedea Facere, cap. 22).

Tot aici s-a aflat și Sfânta Sfintelor (încăperea cea mai sacră) din cele două temple iudaice. Și tot de aici ar fi pornit Muhammad călătoria spre cer. Potrivit tradiției islamice, când Muhammad s-a ridicat spre cer, stânca a vrut să-l urmeze, astfel că arhanghelul Gavriil a ținut-o în loc. Prin urmare, și astăzi musulmanii venerează ceea ce consideră a fi urmele lăsate pe stâncă de degetele arhanghelului și de copita calului profetului, pe spatele căruia s-a înălțat la cer.

Fiul lui Abd al-Malik, Walid I (705-715), a construit cea de-a doua mare moschee de pe Esplanada Templului, anume Al-Aqsa.

Numele ei înseamnă „cea îndepărtată”, tradiția islamică menționând faptul că pe acest loc a fost adus Muhammad în zbor de către calul său Burak, înainte de călătoria sa la cer. Clădirea este în formă de dreptunghi, cu laturile de 80x55 m. Ea a fost distrusă ulterior de mai multe cutremure, fiind refăcută de califii abbasizi și apoi de cei fatimizi. Forma actuală a moscheii datează din anul 1033, din timpul fatimidului az-Zahir.!

Schimbările demografice începute încă din epoca bizantină au continuat în Palestina și Siria de-a lungul întregii perioade umayyade. Tot mai mulți arabi s-au infiltrat în Palestina, iar populația semitică existentă s-a arabizat și islamizat destul de rapid. Astfel, Palestina a devenit o provincie arabă și musulmană,

nilor vizitarea acestui loc sfânt, dar numai în compania a unor ofițeri de poliție otomani (“The Encyclopaedia Britannica”, ed. XI, vol. XX,

1 Baedekers Allianz Taschenbiicher. Jerusalem, 21985, p. 76-92 și 109-112.

Pagina 310

creștinii continuând însă să constituie o minoritate importantă!

(astăzi, 10-15% dintre arabii palestinieni sunt creștini?).

În anul 969, fatimizii șiiți au preluat stăpânirea nu doar în Egipt, ci și în Palestina și Siria de sud. În anul 1009, califul al- Hakim a ordonat distrugerea tuturor bisericilor creștine din lerusalim, chiar și a celei aflate deasupra Sf. Mormânt. Următorul calif însă, az-Zahir, a semnat un tratat cu împăratul bizantin Constantin VIII, prin care a permis reconstrucția bisericilor (în schimbul amenajării unei moschei în Constantinopol).3

Ierusalimul a fost cucerit, în anul 1071, de către turcii selgiukizi. În 1098 fatimizii au reușit să recucerească orașul sfânt, dar au fost nevoiți să-l predea, un an mai târziu, cruciaților latini.

Aceștia au înființat, în ziua de Crăciun a anului 1100, Regatul latin de Ierusalim. Toate moscheile au fost transformate în biserici.

Saladin a recucerit cea mai mare parte din Palestina, împreună cu Ierusalimul, în anul 1187. Regii latini „de Ierusalim” și-au stabilit capitala la Acre (azi Akko, la sud de Haifa). În 1229, în urma unui tratat încheiat între împăratul romano-german Frederic II și sultanul ayyubid Malik al-Kamil, lerusalimul a intrat din nou sub stăpânire creștină, fiind însă definitiv cucerit de musulmani în anul 1244.

În anul 1250, Egiptul, Palestina și Siria de sud au intrat sub stăpânirea sultanilor mameluci, iar în 1517 sub cea a turcilor otomani. Aceștia au integrat Palestina în marele vilayet Damasc.

În 1660 au înființat un nou vilayet, la Sidon, care cuprindea pe lângă teritoriile libaneze de coastă și o mare parte din Palestina.

În secolul al XVIII-lea, doi potentați locali palestinieni au reușit să dobândească un statut de autonomie față de Poarta Otomană. Dahir al-Umar, originar din Galileea, a dominat provincia aproape o jumătate de secol, fiind numit, în 1746, arendaș al vămii din Akko (în această funcție era subordonat guvernatorului din Sidon, dar de fapt el a acumulat o putere economică atât de mare, încât a putut să devină stăpânul aproape absolut al Palestinei). Deși Poarta a încercat să-l elimine de pe scena politică, totuși, în cele din urmă, a fost nevoită, în 1774, să-l numească

1 Encyclopaedia Britannica CD 98. Multimedia edition, articolul „Palestine.

History. From the Arab Conquest to AD 1900”.

2 Andreas Rieck, Palistinenser und PLO, în „Politisches Lexikon Nahost/ Nordafrika”, p. 335.

Pagina 311

guvernator al vilayetului Sidonului și arendaș al sangeacurilor Nablus, Gaza, Ram Allah, Jaffa și Ajlun. În anul următor însă, după încheierea războiului ruso-austro-turc, otomanii au reușit să recucerească Palestina și să o împartă din nou între vilayetele Sidon și Damasc.

Dar dominația otomană directă a fost de scurtă durată. În 1775 Poarta l-a numit în funcția de guvernator de Sidon pe un mameluc de origine bosniacă, Djazzar Pașa („Măcelarul”). Acesta și-a stabilit reședința la Akko și a rămas în funcție până în 1804.

În 1785 a devenit guvernator și al Damascului, controlând astfel întreaga Sirie Mare. Poarta l-a acceptat o vreme atât de îndelungată, datorită capacității sale de a organiza o administrație eficientă, frânând astfel declinul provinciei.!

După 1808, Poarta otomană a reușit în sfârșit să-și restabilească autoritatea asupra Siriei și Palestinei de azi. De-a lungul secolului XIX, au avut loc mai multe împărțiri administrativ-teritoriale, Palestina fiind integrată în vilayetele Sidon, Akko și Damasc (între 1831-1840 s-a aflat însă sub ocupație egipteană, împreună cu toată Siria și Libanul)? În 1887, provincia a fost împărțită în trei sangeacuri. Două din ele (Nablus și Akko) au fost incluse în vilayetul Beirut, iar sangeacul Ierusalim a fost supus direct autorităților centrale de la Istanbul. Acestea au fost preocupate de sedentarizarea triburilor de nomazi, de dezvoltarea agriculturii și de stabilizarea economică a provinciei.3

Pentru evrei, care erau răspândiți în număr mare atât în lumea islamică (Mesopotamia, Siria, Africa de Nord), cât și în Europa, Palestina a continuat să rămână Țara Sfântă, iar Ierusalimul orașul sfânt prin excelență. De aceea, spre Ierusalim se îndreptau în pelerinaj atât musulmani, cât și creștini și evreii. Tocmai datorită importanței pe care o deținea orașul pentru cele trei religii, otomanii au acceptat, la cererea occidentalilor, să acordare sangeacului Ierusalim statutul special amintit mai sus. Occidentalii

1 A. Raymond, Provinciile arabe (secolele XVI-XVIII), în „Istoria Imperiului Otoman” (coord. R. Mantran), p. 322-326.

? Ibrahim le-a permis creștinilor să intre în Ierusalim fără să fie nevoiți să-și răscumpere acest drept prin plata unei taxe speciale (Nicolae Iorga, Geschichte des Osmanischen Reiches. Nach Quellen dargestelit, vol. V, Gotha,

3 Encyclopaedia Britannica CD 98. Multimedia edition, articolul „Palestine.

History. From the Arab Conquest to AD 1900”.

Pagina 312

au înființat în oraș consulate (britanicii în 1838, francezii și prusacii în 1842, iar în anii următori și celelalte state europene).

Au existat însă și încercări ale evreilor de a se stabili definitiv în Ierusalim. În 1700 a sosit aici un grup de 1500 de evrei originari din Polonia. În 1777 a sosit un al doilea grup de 300 de evrei, din Polonia, Ucraina și Lituania. Otomanii nu a acceptat prezența acestora în orașul sfânt, astfel că s-au stabilit în Hebron, Safed și Tiberiada. În 1855, un bancher britanic de origine evreiască, Sir Moses Montefiore, a primit de la sultan dreptul de a cumpăra un teren în afara lerusalimului, unde a construit, în 1860, cel dintâi cartier evreiesc din afara cetății. Prin urmare, numărul iudeilor din Ierusalim s-a mărit foarte mult, ei reprezentând, în 1865, mai mult de jumătate din populația orașului. În 1914, din cei 80.000 de locuitori ai Ierusalimului, 50.000 erau evrei.!

Dar situația din Ierusalim era singulară, celelalte localități ale Palestinei fiind majoritar arabe. În 1914, din cei 690.000 de locuitori ai Palestinei, 535.000 erau musulmani, 70.000 erau creștini (în majoritate arabi) și 85.000 erau evrei.2 Nimeni nu și-ar fi putut închipui atunci (desigur, în afara câtorva evrei visători), că situația s-ar putea schimba drastic în decursul a doar două generații.

Organizația Mondială Sionistă (1897)

și intenția înființării unui stat evreiesc în Palestina

Datorită persecuțiilor suferite în statele europene (mai ales în Rusia, unde au fost organizate la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX mai multe pogromuri?), numeroși evrei au emigrat în SUA. Pe de altă parte, în anul 1882, intelectualul evreu Leo Pinsker a publicat cartea Autoemanciparea, în care considera că antisemitismul era atât de răspândit în Europa, încât niciodată evreii nu vor putea fi considerați cetățeni egali pe acest continent. Tocmai de aceea a promovat ideea constituirii unui stat evreu, în care acest popor să-și poată duce existența în pace.

Deși la început nu se susținea că acest stat trebuie să fie situat în vechea Țară Sfântă, totuși, treptat ideea a prins contur, iar în

1 Maurice Konopnicki, Eliezer Ben Rafael, Ierusalimul, trad. Gh. Țițeica,

2 Encyclopaedia Britannica CD 98. Multimedia edition, articolul „Palestine.

History. From 1900 to 1848”.

3 Pentru amănunte Werner Keller, op.cit., p. 428-432.