RELIGIE ȘI STAT ÎN ISLAM

Pagina 293

Începuturile Israelului

Este cunoscută relatarea biblică despre „ieșirea evreilor din Egipt” și lungul lor drum spre Canaan sau Țara Sfântă. Biblia afirmă că acest eveniment ar fi avut loc cu 480 de ani înainte de construirea Templului de către regele Solomon, adică în 1440 î.Hr. (UI Regi, 6,1). Cert este însă faptul că cea dintâi mențiune a evreilor sau israeliților pe teritoriul Palestinei apare pe o stelă sau monument egiptean din timpul fiului celebrului faraon

din dinastia a XIX-a. Istoricii acceptă aproape în unanimitate

Peste câteva secole au sosit noi triburi semitice (preamoriți), iar urmarea a fost decăderea vechiului Sumer și constituirea, în jurul anului 2371 î.Hr, a Imperiului Akkadian. Dar din jurul anului 2060, locuitorii sedentari din Mesopotamia au fost nevoiți să facă față celui de-al treilea val semitic (care a durat aproape trei secole). Năvălitorii au fost numiți amoriți (adică popoarele apusene sau popoarele Amurru) fiindcă veneau dinspre Apus. O parte dintre ei (amoriții răsăriteni) s-au infiltrat în Mesopotamia, s-au deznaționalizat curând (adoptând limba akkadiană), dar au creat totuși mai multe state, cel mai important fiind Asiria (cu centrul în regiunea Mosul de azi). Amoriții vestici au fost cunoscuți mai târziu sub numele de canaaniți (cei mai importanți fiind evreii și fenicienii). Aceștia au putut evita deznaționalizarea timpurie, păstrându-și limba și obiceiurile până în antichitatea târzie. Totuși și aceste limbi au dispărut, în urma invaziei, la sfârșitul mileniului al II-lea î.Hr., celui de-al patrulea val migrator semitic, anume al arameilor, care au invadat întreaga Semilună Fertilă. La începutul primului mileniu precreștin, arameii au pus bazele unor regate precum Aram (cu capitala la Damasc), Ammon (cu capitala Rabbat-Ammon, azi Aman, lordania)

ș.a. Teritoriile tuturor acestor regate (la fel ca și nordul Israelului de azi) au fost cucerite în secolele IX-VIIL î.Hr. de asirieni. Aceeași soartă au avut-o și evreii din nord. Politica asirienilor a urmărit deportarea populațiilor cucerite în regiuni mai mărginașe ale imperiului, ceea ce a favorizat crearea în Orientul Apropiat a unei populații cosmopolite care, pentru a se înțelege, a adoptat limba aramaică (numită și babiloniană). Samaritenii menționați în Noul Testament sunt rezultatul unui asemenea schimb de populație. Aramaica a devenit, încă din secolul la IX-lea î.Hr., lingua franca în toată Semiluna Fertilă, păstrându-și acest statut până la sosirea celui de-al cincilea mare val migrator semit, anume cel al arabilor de religie musulmană (Wolfram von Soden, Sumer, Babylon und Hethiter, în „Propylăen Weltgeschichte”, vol. |,

București, 1984, p. 42; Herders Grosser Bibel-Atlas, coord. Othmar Keel și

1 Horia C. Matei, op.cit., p. 73. Această stelă consemna victoriile faraonu-

Pagina 294

faptul că în timpul acestei dinastii, „în condițiile luptei pentru hegemonie dintre Egipt și Regatul Hitit, apoi ale slăbirii celor două puteri, are loc pătrunderea în Palestina și Transiordania, dinspre regiunile siriano-arabe, a unor noi valuri semitice (moabiți, amoniți, edomiți și israeliți). Luarea în stăpânire a unor zone de deal și munte din interiorul Canaanului de către israeliții migrați dinspre sud și est nu este urmarea unei acțiuni militare unice și unitare, cum apare în tradiție, ci constituie un proces de durată, adesea o infiltrare lentă de triburi izolate; ținuturile fertile ale litoralului, ca și regiunile din jurul unor importante orașestate canaaneene, rămân încă mult timp neatinse de noii veniți”.!

Deși erau unite prin credința lor monoteistă, cele 12 triburi evreiești „au trăit autonom și au sfârșit prin a cădea sub lovitura populațiilor canaaneene pe care nu le înfrânseră”, dar și a năvălitorilor filisteni, de la care provine și denumirea de Palestina? În aceste condiții, cele 12 triburi au găsit forme noi de conducere:

mai întâi s-au supus unor lideri harismatici — „judecători”, iar mai apoi au adoptat forma monarhică. Cei mai importanți regi au fost David (1004-965 - acesta a repurtat victorii atât asupra filistenilor, asupra canaaniților băștinași, de la care a cucerit Ierusalimul, ba chiar și asupra arameilor din Transiordania, teritoriu pe care l-a anexat regatului evreu) și Solomon (965-928; în timpul domniei sale, Israelul a devenit cel mai important stat

lui împotriva dușmanilor Egiptului: „Principii se aruncă la pământ și strigă: Milă! Nimeni nu mai ridică al său cap (...) Deznădejde domnește în Libia; Hatti a fost pacificat; Canaanul a fost jefuit, împreună cu tot răul; Așkelon a fost deportat; Geser a fost cucerit; lenoam a devenit ca cei care nu există; Israelul este pustiit, sămânța sa nu mai există; Hurru a devenit ca o văduvă pentru Egipt; toate țările au fost împăciuite unele cu altele; toți cei care fuseseră neliniștiți au fost legați de către regele din Egiptul de Sus și Egiptul de Jos” (Herders groBer Bibel-Atlas, Freiburg,

1 Horia C. Matei, op.cit., p. 73.

Josy Eisenberg, O istorie a evreilor, trad. din franceză de Jean Roșu, București, 1993, p. 26. Invazia filistenilor în Palestina a făcut parte din marea migrație a „popoarelor mării” care, în jurul anului 1200 î.Hr., au distrus Regatul Hetit din Asia Mică și au pustiit Fenicia și Palestina, amenințând direct Egiptul (salvat însă de către faraonul Ramses III în anul 1190). O parte dintre aceste „popoare ale mării”, anume filistenii, de origine etnică discutabilă, s-au așezat în Palestina, organizându-se într-o ligă a cinci orașe de pe malul Mediteranei: Gaza, Gath, Askalon, Ajdod și Ekron (H.C. Matei, op.cit., p. 74).

Ip

Pagina 295

dintre Egipt și Mesopotamia, cuprinzând o mare parte din Iordania și Siria de azi). Însă după moartea sa, regatul evreilor s-a scindat în „Regatul de nord” (Israel, cuprinzând Galileea și Samaria de mai târziu) și cel de sud (Iudeea). Primul a fost cucerit în 721 de către asirieni. O parte din populație a fost deportată în Mesopotamia, iar o altă parte s-a contopit cu noii coloniști aduși de autorități. Regatul din Sud - Iudeea - și-a menținut independența, până a fost, în cele din urmă, cucerit de regele babilonian Nabucodonosor II (597). Iudeii au fost deportați în Mesopotamia („captivitatea babilonică”), de unde au reușit să se reîntoarcă abia în 539, după cucerirea întregului Orient Apropiat de către Cirus, Marele Rege al Persiei antice.

Începuturile iudaismului

Acesta le-a acordat evreilor permisiunea de a reconstrui templul din Ierusalim („al doilea templu”) și de a se organiza sub forma unei teocrații. Ierusalimul și mica provincie din jur alcătuia o „comunitate cultică”, aflată sub conducerea templului, așa cum existau și numeroase alte provincii teocratice autonome din Imperiul persan. Însă faptul că această „comunitate cultică”

era, din punct de vedere administrativ, parte a provinciei Samaria, le-au creat iudeilor probleme destul de mari, în speciai datorită dușmăniei celorlalte populații semitice din Palestina.!

Situația s-a îmbunătățit în timpul domniei împăratului persan Artaxerxe 1 (464-424). De la Curte au fost trimiși în ludeea Ezdra și Neemia, cu o misiune religioasă, respectiv politică.

Potrivit politicii oficiale a Curții ahemenide, de toleranță religioasă, Ezdra urma să revigoreze viața religioasă a poporului iudeu, aflat la granița cu Egiptul (care se răsculase în mai multe rânduri)? Programul restabilirii purității morale a poporului iudeu, se baza pe patru principii: „puritatea etnică, conformarea față de cult, respectarea legilor cu caracter social și a cultului, în primul rând a Sabatului” 3 „Ezdra a fost cel dintâi care a convo-

1 Hans Joachim Kraus, Israel, în „Propylăen Weltgeschichte”, vol. II, p.

320; Joseph Blenkinsopp, A History of Prophecy in Israel, Philadelphia,

2 Jerusalemer Bibel-Lexikon, p. 64 și 226; Josy Eisenberg, op. cit., p. 49. Herder Bibel-Atlas, (ed. James B. Pritchard), ed. III, Freiburg i. Breisgau, 1989, p. 146-137; A. Lemaire, Istoria poporului evreu, Timișoara, 1994, p. 105;

Hans Joachim Kraus, op. cit., p. 324-327.

3]. Eisenberg, op.cit., p. 51. „Ezdra a rămas celebru pentru atitudinea sa

Pagina 296

cat Marele Conciliu al bătrânilor, din care se va dezvolta ulterior Sanhedrin-ul (Sinedriul); Ezdra a proclamat Tora! drept legea lui Israel. Această lege religioasă, care acoperea toate aspectele vieții de zi cu zi, a devenit obligatorie pentru întregul popor. Aceia care se supuneau Legii lui Dumnezeu mărturiseau că aparțin de Eretz Israel și apartenența la congregația Templului din Ierusalim - indiferent dacă se reîntorseseră în patrie sau rămăseseră în Diaspora. Țara Făgăduinței și Ierusalimul au devenit centrul religios pentru toți iudeii. Obligativitatea Legii, guvernarea preoților, scribilor și învățătorilor Torei, precum și credința monoteistă de nezdruncinat au format caracterul iudaismului. Se poate spune că istoria iudaismului a început cu Ezdra” 2

Misiunea lui Neemia a fost de natură politică, probabil tot legată de situația de la granița Egiptului. Pe de o parte, Neemia a rezolvat probleme sociale profunde (inegalitatea dintre bogați și săraci - a emis în acest scop o scutire fiscală). Pe de altă parte, a întărit granița cu Egiptul, prin ridicarea zidurilor Ierusalimului.

În acest scop, provincia ludeea a fost desprinsă de regiunea Samaria. Desigur, vecinii semiți din Palestina și Transiordania s-au opus acestor măsuri, astfel că „cei ce lucrau la zid și cei ce cărau, cu o mână lucrau, iar cu cealaltă țineau lancea. Fiecare din cei ce zideau erau încinși peste coapsele lor cu sabia și așa lucrau” (Neemia, 5,17). Printre cei care au încercat să-i împiedice pe iudei în construcția zidurilor Ierusalimului au fost și arabi (Neemia 2,19), care începuseră să se infiltreze pe teritoriul Palestinei în timpul robiei evreilor din Mesopotamia3

Palestina a fost cucerită de Alexandru cel Mare aproape fără luptă. După moartea acestuia, micul principat teocratic al Ierusalimului a făcut parte, alături de întreaga Palestină, din Egiptul

extrem de energică față de problema căsătoriilor mixte care se înmulțiseră la lerusalim. E] a formulat o pretenție nemaiauzită: ruperea căsătoriilor, alungarea femeilor străine și a copiilor acestora” (Ibidem, p.

1 Tora „înseamnă etimologic învățătură. Este învățătura pe care Dumnezeu o dă oamenilor. Cu timpul, a primit diverse înțelesuri. În sens restrâns, ea indică primele cinci cărți ale Bibliei, Pentateuhul. În sens larg, prin Tora se înțelege ansamblul Legii și comentariile sale. Studierea Talmudului înseamnă studierea Torei” (J. Eisenberg, op.cit., p. 123, n.56).

2 Werner Keller, Diaspora. The Post-Biblical History of the Jews, New York,

3]. Eisenberg, op.cit., p. 51; Herder Bibel-Atlas, p. 64.

Pagina 297

ptolemeic. Autonomia cultică a continuat să fie respectată, lerusalimul fiind condus de un Mare Arhiereu. Totodată, o parte însemnată dintre iudei s-au stabilit în Alexandria, unde a fost tradus, în jurul anului 200, Vechiul Testament („Septuaginta”) în limba greacă.

Macabeii și ultimul regat iudeu

Însă tot în jurul anului 200, Palestina a fost cucerită de regii seleucizi (din Siria și Mesopotamia). În 167, regele Antioh IV Epifanes a încercat să pună capăt regimului iudaic, autonom și teocratic din lerusalim. Orașul a fost incendiat. În incinta templului a fost ridicat un altar și o statuie a lui Zeus Olimpianul, iar în vecinătatea lui a fost construită o fortăreață pentru armata de ocupație siriană. Prescripțiile religiei iudaice (arderile de tot, circumciziunea, sabatul) au fost interzise sub pedeapsa capitală

Dar reacția poporului de rând nu a întârziat să apară. Sub conducerea preotului Matatia Hașmoneul, apoi a fiului acestuia, luda Macabeul (makkab = ciocan), a început o adevărată luptă de gherilă împotriva armatei lui Antioh IV. După decesul acestuia, Seleucizii au fost nevoiți să recunoască din nou autonomia comunității cultice iudaice, sub conducerea Marelui Arhiereu și a Sinedriului. Însă în acel moment, țelul răsculaților iudei era chiar restaurarea statului evreu independent. Și într-adevăr, după mai multe războaie, lonatan, fratele lui Iuda (ucis în luptă în anul 160 î.Hr.) a fost recunoscut, în anul 152, drept Mare Arhiereu și prinț al iudeilor. Regatul evreiesc a fost astfel reînființat sub conducerea dinastiei Hașmoneilor. Numai că statul cuprindea doar ludeea (adică regiunea din jurul Ierusalimului), iar populația era formată doar într-o mică proporție din evrei (ceilalți locuitori fiind greci, sirieni și arabi). Însă în următoarele decenii, regii Hașmonei au reușit, prin diplomație și războaie (implicându-se în luptele dinastice din Siria Seleucidă), să mărească teritoriul statului lor. Au cucerit Samaria și Galileea, apoi părți din sudul Libanului și Siriei de azi, precum și întregul țărm iordanian al Mării Moarte. Iar printr-o politică de convertiri forțate, au iudaizat cea mai mare parte a populației, astfel că, în preajma nașterii lui lisus Hristos, minoritățile neiudaice din Palestina (samaritenii și nabateenii arabi) reprezentau doar aproximativ 20% din întreaga populație (totuși, atunci doar un sfert din evrei locuiau în Palestina, ceilalți formând diaspora din regiunile romane ale

Pagina 298

Mediteranei și din Imperiul parților). Așadar, deși a fost unul dintre numeroasele popoare canaanite aramaizate, evreii și-au menținut totuși naționalitatea, aceasta datorită religiei lor mozaice. În cazul evreilor, religia s-a contopit practic cu naționalitatea, astiel că adoptarea credinței mozaice de către populațiile semitice din Palestina antică (dar și din celelalte regiuni ale Orientului, unde existau comunități ale diasporei iudaice) a însemnat totodată iudaizarea lor.1

Regatul Hașmonean a dăinuit până în anul 63 î.Hr, când Pompei a cucerit Ierusalimul. Palestina a devenit de facto o provincie romană. Între anii 63-40 î.Hr., a fost guvernată de proconsulul Siriei (deși la Ierusalim Hașmoneii au continuat să-și exercite funcția de mari arhierei, comunitatea iudaică păstrându-și autonomia cultică). În anul 40 î.Hr. parții iranieni au cucerit Palestina. Susținându-i pe invadatori, Hașmoneii au reușit din nou să conducă Palestina în calitate de regi și mari arhierei. Contraofensiva romană, condusă de Irod, i-a scos pe Hașmonei de pe scena istoriei. Irod, un idumeu (popor semitic din sudul Palestinei, înrudit cu iudeii) a fost recunoscut de Senatul roman drept rege al Iudeii (37-4 î.Hr.). Împăratul August i-a retrocedat teritoriile din sudul Siriei și Libanului, precum și din Transiordania, teritorii scoase de sub jurisdicția conducătorilor templului de către Pompei.

Palestina în epoca romană

După moartea lui Irod, Palestina a fost împărțită între cei trei fii ai săi: Arhelau, Irod Antipa și Filip. Arhelau a primit Iudeea, Samaria și Idumeea (deci Palestina centrală și de sud), Irod Antipa a dobândit Galileea (nordul Palestinei) și Pereea (în Transiordania), iar Filip teritorii din Siria de sud. Arhelau a fost înlăturat, la cererea supușilor, după 10 ani de domnie. Atunci a fost înființată provincia romană Iudeea, condusă de prefecți (ultimul a fost Pilat din Pont, înlăturat din funcție, în anul 36, datorită masacrării samaritenilor). Irod Antipa a fost expulzat de Caligula în anul 39. Filip a guvernat în liniște teritoriile până la moartea sa, survenită în anul 36. I-a urmat pe tron Irod Agrippa L, care a reușit să reunifice pentru scurt timp (până în anul 44), cu sprijin roman, întreaga Palestină. În anul 44 a fost restaurată provincia romană ludeea, condusă de procuratori. Dar în anul 66 a

Pagina 299

început primul mare război iudaic, încheiat cu victoria romanilor și distrugerea templului din lerusalim (anul 70) și cu distrugerea ultimei redute a rezistenței iudaice, la Massada (anul 73).

Rangul provinciei romane ludeea a crescut (ea fiind condusă de acum înainte de un legatus Augusti). În Ierusalim a fost instalată o garnizoană romană. Capitala provinciei Iudeea a continuat să fie Cezareea Palestinei, ridicată acum la autoritatea de colonie romană. În Samaria a fost construit un nou centru urban - Neapolis (azi Nablus). După distrugerea templului, centrul spiritual al iudeilor s-a mutat la labne (la 24 km. sud de Tel-Aviv și 6 km de țărmul Mediteranei), unde fariseul Johannan ben Zakkai a înființat academia rabinică.! Preoțimea iudaică a dispărut. Scriptura a ajuns centrul vieții religioase iudaice. Și, prin urmare, autoritatea în popor a trecut de la sacerdoți la învățătorii legii, adică la rabini (desăvârșindu-se un proces început încă din epoca elenistică)2 Aceștia erau cercetători, păstrători și învățători ai legii și deci conducători spirituali ai comunității? „Fariseii au pus la

1 Encuclopaedia Britannica CD 98. Multimedia edition, articolele „Palestine.

From Alexander the Great to AD 70. The Herodian House and the Roman Procurators” și „Roman Palestine”.

2 Încă din epoca Hașmoneilor, preoțimii iudaice din lerusalim (saducheii)

i s-au opus așa-numiții soferim sau scribi (din clasa de mijloc). Aceștia interpretau Tora pe baza tradițiilor orale. Din această clasă de scribi s-a format ulterior partida fariseilor (Encyclopaedia Britannica CD 98.

Multimedia edition, articolul „Judaism. The Greek Period. Social, political and religious divisions”). Fariseii reinterpretau scripturile în conformitate cu necesitățile vieții zilnice. Ei erau împărțiți în mai multe școli, cele mai importante fiind înființate de Hillel și Shammai.

Hillel, originar din Palestina, a dat, în sec. I î.Hr., un nou impuls interpretării liberale a legilor. Școala lui Shemmai a susținut un punct de vedere mult mai intransigent, cerând „urmarea strictă a legii mozaice în cele mai mici amănunte de viață. Clerul saducheilor critica aceste excese, conducându-se după legea scrisă, mult mai simplă”, respingând tradiția orală (]. Eisenberg, op.cit., p. 61-62, n. 23-24). Deși rolul deținut de saduchei în Sinedriul (tribunalul) templului a fost inițial mult mai mare, totuși fariseii au reușit să-și mențină o popularitate mai mare în rândul poporului. Cu zece ani înainte de distrugerea templului, fariseii i-au înlăturat cu totul pe saduchei din viața publică. În timpul războiului antiroman și-au păstrat neutralitatea, fapt pentru care romanii le-au permis să înființeze academia rabinică din labne (Encyclopaedia Britannica CD 98. Multimedia edition, articolul „Judaism.

The Greek Period. Social, political and religious divisions”).

3 W. Keller, op.cit. p. 61.

Pagina 300

punct o adevărată infrastructură religioasă și intelectuală. Ei întreprind o acțiune însemnată de păstrare a tradițiilor și de învățământ. Se reunesc sinoduri, care elaborează o legislație bogată. Apare un conducător de tip nou: președintele Sanhedrinului (Sinedriului), numit Nassi (principe). În secolul al II-lea, romanii îi vor recunoaște autoritatea. Îl vor numi Patriarhul; el e conducătorul evreilor”!

În anul 132, împăratul Hadrian a decis să ridice o colonie romană pe vechiul loc al Ierusalimului, Aelia Capitolina. Totodată, din „considerente umanitare” a interzis circumciziile. Iudeii s-au revoltat din nou, sub conducerea lui Bar Kohba. Potrivit istoricilor romani, în Palestina s-a instaurat pacea cu mare dificultate. A fost necesară distrugerea a 1000 localități evreiești și masacrarea a peste o jumătate de milion de iudei. Populația evreiască a dispărut aproape cu totul din ludeea. Romanii au schimbat numele provinciei, oficializând denumirea Palestina (Syria Palaestina). Evreilor li s-a interzis să mai intre în vechiul lerusalim.? Măsura a fost parțial abrogată două secole mai târziu, când s-a acceptat ca într-o singură zi din an (9 Av) evreii să poată efectua pelerinajul la Zidul Plângerii din lerusalim (zidul de vest și unica rămășiță a vechiului templu reconstruit de Irod în anul

Din punct de vedere etnic, Palestina se asemăna cu un mozaic, format din evrei, păgâni și creștini (evreii reprezentând aproximativ jumătate din populație).+ Centrul vieții evreiești s-a mutat în Galileea, unde tradiția cărturărească iudaică a continuat să se dezvolte. A rezultat codul numit Mișna (adică „Repetarea”

sau „ÎInstrucția”), redactat la începutul secolului al III-lea. Mișna codifică obiceiul de drept și toate tradițiile orale, „ordonează, unifică și fixează legislația religiosă (...). Datorită acestei opere, adevărată sumă a mai multor secole de reflecții, discuții și co-

DN

1]. Eisenberg, op.cit., p. 79. Drept prim patriarh a fost recunoscut Gamaliel II, un stră-stră-nepot al lui Hillel (W. Keller, op.cit., p. 62).

> Encyclopaedia Britannica CD 98. Multimedia edition, articolul „Roman Palestine”.

3 Maurice Konopnicki, Eliezer ben Rafael, Ierusalimul, București, 2002, p.

15. Ziua de 9 Av a devenit zi de doliu pentru evrei, ei comemorând distrugerea primului templu, de către Nabucodonosor, și celui de-al doilea, de către Titus.

1]. Bisenberg, op.cit., p. 83.

Pagina 301

mentarii, principiile fundamentale ale iudaismului în materie de religie și morală sunt clar și temeinic definite.! S-a trasat o direcție care va duce la Talmud”, cunoscut în două versiuni: Talmudul palestinian (datând aprox. din anii 350 și 400, opera academiilor rabinice din Cezareea Palestinei și Tiberias din Galileea) și Talmudul babilonian (mult mai extins decât cel palestinian, redactat de academiile rabinice din Mesopotamia, aproximativ un secol și jumătate mai târziu).

Mesopotamia devenise, din secolul al III-lea, al doilea mare centru cărturăresc iudaic. Mesopotamia se afla între granițele Imperiului parților și apoi al sasanizilor. În regiunea fluviilor Tigru și Eufrat au apărut mai multe orașe locuite preponderent

1 Mișna cuprinde șase mari capitole, privitoare la agricultură, sărbători, viața de familie, codul civil, legile dietei și legile curăției. Ele conțin principalele definiții și scopuri ale fariseilor și rabinilor privitoare la viața religioasă (Encyclopaedia Britannica CD 98. Multimedia edition, articolul „Judaism. The age of the tannaim. The making of Mishna”).

2]. Bisenberg, op.cit., p. 84. „Între secolele II-V, Mișna a servit ca text de bază unei intense activități intelectuale în Palestina și Babilonia. S-au dezvoltat mari școli, în care fiecare articol din Mișna era obiect de interpretare și discuție: raționamentul, plecând de la Mișna și de la Biblie, putea într-adevăr să ajungă la concluzii diferite, după modul de folosire a principiilor sau alegerea priorităților. Aceste discuții erau cu atât mai dense, cu cât, din probitate intelectuală, patriarhul Juda care fusese ultima mână la redactarea Mișnei, menționase în ea opiniile adesea divergente ale primilor învățători, tanaim. Argumentarea acestor diverse opinii, fie punându-le de acord, fie hotărând între ele, a fost opera comentatorilor Mișnei, amoraim-ii.

În școlile în care au predat, nu făceau decât să interpreteze legile: explicau Biblia, răspunzând la problemele metafizice și morale pe care ea le punea. (...) Pe lângă interpretarea legilor - Halakha -, Tradiția cuprindea deci și o enormă culegere de comentarii, de parabole, de omilii:

Aggada. Mișna adunase Halakha. Comentatorii - amoraim - o predau împreună cu Aggada.

Procesele verbale ale lecțiilor predate în Palestina au fost puse în ordine și redactate în secolul IV, pentru școlile palestiniene, și, în secolul V, pentru cele din Babilonia. Ele constituiau o operă imensă, Ghemara, învățătura. Ansamblul format din Mișna (Legile) și Ghemara (comentariul legilor și Aggada) i s-a dat numele de Talmud”.

Acesta „a păstrat structurile Mișnei. El se prezintă efectiv sub forma unui lung comentariu care însoțește fiecare articol din Mișna. Nu sunt rare cazurile în care cinci rânduri ale Mișnei sunt prevăzute cu zece pagini de explicații” (]. Eisenberg, op.cit., p. 126-127).

Pagina 302

de evrei. Autoritățile iraniene le-au recunoscut un grad mare de autonomie cultică și culturală. Evreii răsăriteni erau subordonați unor autorități proprii, în fruntea cărora se afla „exilarhul”, instanța supremă de judecată în probleme civile și penale. Exilarhul era totodată și conducătorul administrației fiscale a evreilor.

În aceste condiții, academiile rabinice din Mesopotamia au luat avânt, concurându-le serios pe cele din Galileea. Cu timpul, curtea exilarhului din Răsărit a întrecut-o în fast și bogăție pe cea a patriarhului din Galileea. În cele din urmă, în 425, bizantinii au desființat funcția de „patriarh al evreilor”.

Legislația antiiudaică inițiată de împărații romani

și bizantini creștini

Desființarea funcției de patriarh al evreilor a fost doar una din măsurile legislative antiiudaice, inițiate de împărații romani și apoi bizantini creștini. Cel dintâi decret antiiudaic a fost emis la doar doi ani după edictul de la Mediolan (care a declarat creștinismul ca o religie licită). În 315 li s-a interzis evreilor să desfășoare acțiuni prozelite împotriva creștinilor sau să molesteze evrei care se convertiseră la creștinism. Două decenii mai târziu s-a interzis evreilor să-i supună circumciziei pe sclavii lor creștini sau păgâni, ori să-i forțeze să treacă la iudaism. În anul 339, căsătoriile dintre evrei și creștine au fost scoase în afara legii (sub pedeapsa capitală). S-a interzis, de asemenea, ca evreii să dețină sclavi creștini sau păgâni.

lulian Apostatul (361-363) a abrogat toate aceste măsuri legislative, acordând iudeilor dreptul deplin de cetățenie. Ba, mai mult, a dat ordin să fie reconstruit templul evreiesc în Ierusalim.

Dar după încheierea scurtei sale domnii, măsurile antiiudaice au intrat din nou în vigoare, cu mult mai multă intransigență. În timpul lui Teodosie cel Mare (379-395), creștinismul a devenit religie de stat în Imperiul roman. Împăratul a încercat însă să-i apere pe evrei de persecuțiile creștinilor, atenționând că nici o lege nu interzicea religia iudaică („Judaeorum sectam nulla lege prohibitam satis constat”).

Situația s-a modificat însă începând cu domnia lui Teodosie II, împăratul roman din Răsărit. Au fost emise decrete (în anii 423 și 439) care interziceau construcția de noi sinagogi, permițându-se doar repararea lor. S-a interzis evreilor să dețină sclavi creștini (417 și 423). În 418, evreii au fost excluși din armată, fără să li se acorde nici o compensație pentru serviciul militar pe care