RELIGIE ȘI STAT ÎN ISLAM

Pagina 283

lociu nu erau dispuse să cedeze o parte din prerogativele statului național suveran în favoarea unui conducător spiritual musulman, ale cărui competențe nu puteau fi conturate cu exactitate.

Scopul principal al politicienilor de frunte din Orientul Mijlociu devenise obținerea deplinei suveranități naționale (al-hakimiya al-milliya), adică independența totală față de puterile coloniale.

Acest scop îl urmăreau atât politicienii „de tip european” (care adoptaseră discursul ideologiilor „moderne” europene și seculare), cât și cei din curentul islamist. Între cele două partide au apărut însă disensiuni. Cei dintâi considerau că un „secularism islamic” putea fi mai eficient în realizarea interesului național.

Drept urmare, ei au militat cu consecvență pentru marginalizarea „discursului islamic”, pentru restrângerea valorilor religioase-islamice în sfera privată a familiei. Această strategie a avut succes în Turcia, Iran și Afganistan. Am amintit deja mai sus de procesul de turcizare și laicizare a discursului salafitic din noua republică a lui Kemal Atatiirk, proces aprobat de numeroși islamiști arabi, care au încercat, prin urmare, să se integreze în elita politică a noilor state naționale.

Pe de altă parte, partida contrară a fost și ea destul de puternică. Mulți au considerat că laicizarea și naționalizarea discursului islamic, prin adoptarea modelelor occidentale, aducea după sine secularizarea și pierderea propriei identități. Din acest motiv și-au radicalizat discursul public, lepădând în mod ostentativ chiar și vestimentația europeană. Unul din principalii reprezentanți ai acestui curent a fost și Rashid Reza, care și-a promovat ideile în revista sa din Cairo, al-Manar („Farul”).!

În centrul preocupărilor lui Rashid Reza se afla mai nou tocmai problema relației dintre politică și religie în islam (fiind provocat de lucrarea lui ar-Raziq). Împotriva acestuia din urmă, Rashid considera că societatea musulmană avea nevoie de un calif, în datoria căruia trebuia să se afle apărarea comunității musulmane și acțiunea de emitere a normelor legislative, în conformitate cu cerințele epocii, prin practicarea îjtihad-ului. Sarcina legislativă ar fi trebuit să o împartă cu un consiliu de învățați musulmani formați în școli teologice noi (ulemalele tradiționale nefiind capabile să exercite o îndatorire atât de importantă).?

1 R. Schulze, op.cit., p. 98-100. Totuși, în această revistă au fost publicate și numeroase articole favorabile politicii laiciste din Turcia (Ibidem, p.

Pagina 284

Fiind adeptul unor astfel de idei, Rashid Reza a fost mai apropiat în concepții de doctrina de guvernare saudită decât de cea laicistă-turcească. Acest fapt a facilitat compromisul realizat cu guvernarea saudită la Congresul de la Mecca din iunie-iulie 1926. În revista al-Manar au început să fie publicate lucrări ale învățaților wahhabiți, dar și restituite intelectualității islamice lucrările lui Ibn Taymiyyah. În timpul congresului meccan din 1926 a avut loc sciziunea definitivă dintre cele două grupări islamiste: cea pro-saudită și cea pro-republicană, laicistă. Majoritară a fost cea din urmă, astfel că Rashid Reza a fost acuzat de trădare și învinuit de a fi fost cumpărat de Ibn Sa'ud.!

Criza economică mondială din 1928-1932 și radicalizarea discursului islamic

Marea criză economică de la sfârșitul deceniului al treilea al secolului XX a survenit pe neașteptate. Lumea arabă, a cărei economie tocmai se stabilizase după război, nu a putut lua nici o măsură preventivă. Prețurile materiilor prime au scăzut în mod drastic, iar urmările asupra bursei au fost devastatoare. Exportul de grâu al Tunisiei s-a redus între 1932-33 la jumătate (totuși exportul de vinuri a crescut cu 33%). Veniturile exporturilor totale ale Algeriei s-au redus la jumătate între anii 1929-1935; veniturile încasate de statul irakian din tranzitul produselor economice s-au diminuat de la 7 milioane dinari (1924) la 1,6 milioane. Decăderea economică poate fi observată și din tabelul alăturat, în care este prezentată evoluția exporturilor în principalele țări ale lumii islamice.?

În aceste condiții a scăzut și consumul (de exemplu, în Turcia, deși prețurile au scăzut în medie cu 17%, consumul s-a diminuat cu peste 30%). Afectată a fost în special clasa mijlocie, care începuse să se integreze destul de bine în societatea colonială, de tip occidental. Criza economică i-a împins însă pe mulți funcționari și angajați în sectorul serviciilor spre marginea societății. Cele dintâi cartiere mărginașe - bidonvilles - au apărut în Orientul Mijlociu tocmai la începutul anilor 1930, ca urmare a crizei economice. Locuitorii acestora trăiau însă drama profundă

1 R. Schulze, op.cit., p. 97. Schulze atrage atenția asupra faptului că doctrina lui Ibn Taymiyyah fost redescoperită în aceeași perioadă și de orientaliștii europeni, în special de Henri Laoust (Ibidem, p. 364, nota 31).

Pagina 285

a dezrădăcinării. Părăsiseră societatea tradițională, rurală (fiind încurajați la aceasta și de intelectualii din curentul salafiya, care

valuta de export

1000Lire

1000Lire

Indonezia/ Zahăr 254 51(1937)

mil florini

Algeria/ Cereale 18.756 8.285

1000Lire

1000Lire

Lire

considerau tradiția drept cauza principală a eșecului modernizării lumii islamice), dar se vedeau privați de foloasele aduse de societatea urbană, modernă). Nefiind dispuși să considere acest fenomen drept un eșec personal, profesional, au fost tentați să considere ordinea colonială-europeană la fel de „falsă, neislamică”, ca și „ordinea tradițională”. Fiind „cu un picior ancorați încă în tradiție, iar cu cel de-al doilea picior în societatea urbană, modernă”, dezrădăcinații mahalalelor orășenești erau în căutarea unui nou cod social și a unor forme noi de organizare, care să le confere siguranță.! „Năzuiau după o societate alcătuită din comunități mici, în care fiecare să-și aibă locul său bine stabilit, în care oamenii să se preocupe și intereseze unii de ceilalți și în care să poată găsi protecție. Și, deoarece Occidentul și elitele occidentalizate erau considerate (nu fără motiv) responsabile pentru evoluția negativă, căutarea unui program pentru înlăturarea acestei situații s-a orientat spre rădăcini, adică spre islam. Prin urmare, este de la sine înțeles faptul că statul islamic și societatea islamică adevărată a devenit exact idealul spre care năzuiau oamenii”.2

Pagina 286

Hasan al-Banna și „Frăția Musulmană”

Și într-adevăr, în Egipt, în aceste mahalale au apărut, începând din 1928, mici asociații care aveau la bază doctrina egalitaristă propovăduită de islam. În cadrul acestor organizații sociale a fost promovat un nou discurs islamic, mai puțin teoretic și mult mai mult ancorat în viața concretă, trăită de cei care sufereau de sindromul dezrădăcinării. Întemeietorii acestor organizații nu erau intelectualii islamiști adepți ai curentului salafiya (deoarece aceștia se integraseră bine în societatea modernă, ale cărei valori le susțineau sau combăteau, în funcție de opinia lor politică). Din contră, erau intelectuali tineri care trăiau eșecul neintegrării. Un exemplu elocvent în acest sens l-a constituit Hasan al-Banna (1906-1949), care a reușit să unească numeroasele organizații islamice izolate, înființând „Comunitatea Fraților musulmani” - Jan'îyat al-ikhivan al-muslimin (numită și „Frăția musulmană”).

Aceasta este una dintre cele mai importante organizații islamiste militante, existentă și astăzi. Fără îndoială, Hasan al-Banna este unul dintre cei mai importanți teoreticieni ai mișcării islamiste. Și totuși... O altă mare personalitate islamistă a fost Sayyid Qutb (1906-1966). Acesta din urmă, deși din aceeași generație cu Hasan al-Banna, și-a propovăduit doctrina abia după cel de-al doilea război mondial, fiind un „convertit la doctrina islamistă”.

Compararea biografiilor celor două personalități poate facilita mult înțelegerea originilor și cauzelor mișcării islamiste militante.

Hasan al Banna s-a născut în sătucul Damanhur din Egiptul de sud, într-o familie mic-burgheză (tatăl său a fost ceasornicar). A participat la mișcările naționaliste din anul 1919. A studiat la vestita facultate umanistă Dar al-'ulum a Universității din Cairo, după absolvirea căreia a sperat să obțină un post de profesor în capitală. Nu a reușit. S-a angajat astfel la școala dintr-un oraș de provincie, la Ismaiiliya pe malul Canalului Suez. „Nereușindu-i integrarea, a rămas ancorat în discursul islamic și și-a politizat situația mizerabilă, devenind membru fondator al organizației Frăția musulmană, înființată în martie 1928 la Isma'iliya”.

În ceea ce-l privește pe Sayyid Qutb, acesta s-a născut într-un sat din Egiptul de nord (în apropierea orașului Asyut. A studiat tot la Cairo, ca și Hasan al-Banna. Spre deosebire de acesta, a reușit să se integreze în societatea modernă, devenind membru al

1 R. Schulze, op.cit., p. 124-125. Înscrierea organizației la tribunal a survenit abia un an mai târziu, la 11 aprilie 1929.

Pagina 287

unor importante cercuri literare din capitala Egiptului. După terminarea studiilor a obținut un post de funcționar, apoi de inspector, în Ministerul Culturii din Cairo. Desigur că în tot acest timp a fost un admirator al Occidentului, simțind un dispreț adânc față de „cultura înapoiată” de la țară, față de superstițiile și autoritatea patronală a latifundiarului din satul natal. Interesat de literatura engleză, a plecat după cel de-al doilea război mondial în SUA, de unde s-a reîntors profund schimbat, reconvertit la valorile islamice.!

Așadar, deși colegi de generație, Hasan al-Banna și Sayyid Qutb sunt reprezentanții a două faze diferite în evoluția mișcărilor islamiste. Aceeași deosebire se poate stabili și între al-Banna și Rashid Reza. În timpul studiilor celui dintâi la Cairo, cel de-al doilea era, fără îndoială, cel mai mare reprezentant al curentului islamist din epoca sa. În revista „Al-Manar” erau prezentate cititorilor lucrări clasice ale mujaddizilor (reformatorilor musulmani religioși) din Evul Mediu. Cu toate acestea, în autobiografia redactată în 1946, al-Banna nu a făcut nici măcar o singură referire la Rashid Reza, accentuând faptul că în anii studenției sale nu a găsit nici o instituție islamică la Cairo.

Într-adevăr, discursul de tipul salafiya nu mai atingea sufletul și mintea tinerilor dezrădăcinați din anii crizei economice.

Integrarea în modernitate, pe baza valorilor islamice, promovată cu atâta consecvență de ideologii curentului salafiya, constituia pentru al-Banna doar o iluzie. Tocmai de aceea, întemeietorii frățiilor musulmane din anii 1928-1930 militau pentru retragerea din lumea modernă, pentru respingerea valorilor acesteia, ca fiind neislamice, și pentru reîntoarcerea la valorile islamice autentice. Acest nou discurs islamic a fost numit de istorici fie prin termenul Neo-salafiya2 fie prin acela de Neo-fundamentalism islamic3 Tinerii intelectuali se împotriveau atât eșecului generației anterioare, susținătoare a curentului salafiya, cât și împotriva instituțiilor islamice tradiționale (susținute de ulemale - o mare parte dintre întemeietorii unor astfel de grupări fie au părăsit de

1 Yvonne Y. Haddad, Sayyid Qutb: Ideologue of Islamic Revival, în „Voices of Resurgent Islam”, p. 68-69.

2 R. Schulze, op.cit., p. 126.

3 R. Peters, op.cit., p. 126. A. Meier folosește termenul Islamism (A. Meier, op.cit., p. 73-76). Pentru a accentua, pe de o parte, fazele diferite din evoluția mișcărilor islamiste militante (al-Banna și Sayyid Qutb), voi folosi în prezenta lucrare terminologia propusă de R. Schulze.

Pagina 288

bună voie instituțiile de învățământ religios, fie au fost exmatriculați din acestea).

Între 1927-1935 au apărut astfel de frății musulmane în aproape toate orașele Orientului Apropiat și ale Africii de Nord.

Ele au avut doar caracter cultural, fiind evitată politizarea (organizarea partinică) și sindicalizarea. Scopul lor era apropierea celor dezrădăcinați, prin organizarea unor întâlniri în moschei, cluburi, asociații sportive, și stațiuni de asistență socială. Prin urmare, se dorea integrarea celor neintegrați în societatea modernă, considerată neislamică, într-o adevărată rețea, care a cuprins, rând pe rând, micile frății din toate localitățile egiptene, iar după 1932, și din afara Egiptului.!

La jumătatea anilor '30, neo-salafiya a reușit să se constituie într-o adevărată opoziție îndreptată împotriva clasei politice naționaliste și liberale. La fel ca și grupările extremiste din Europa, și conducătorii Frăției Musulmane militau pentru crearea unui stat puternic și autocrat. Dar, spre deosebire de europeni, programul islamiștilor egipteni cuprindea și următoarele puncte?

- Regenerarea socială și politică a Egiptului, printr-o restaurare a ordinii islamice (nizam al-islam), ceea ce însemna reimplementarea legii șariei;

* Dreptul islamic al șariei nu trebuia adoptat în litera, ci în spiritul său, astfel ca musulmanii să poată beneficia de avantajele avansului tehnologic al secolului XX, fără a avea sentimentul săvârșirii unui compromis față de valorile islamice;

* Susținerea necesității de reforme sociale și economice, în conformitate cu valorile islamice: reformă agrară, înlăturarea capitalului străin, proiecte sociale pentru ajutorarea celor săraci.

Într-adevăr, numeroase asociații islamice, devenite filiale ale organizației, au început să pună în practică unele din aceste măsuri: au înființat școli pentru săraci (în care erau predate atât elemente islamice, cât și discipline reale), ateliere meșteșugărești, firme de construcții (pentru crearea de locuri de muncă).

Sare în evidență în primul rând susținerea implementării unei ordini islamice. Prin aceasta, programul Frăției Musulmane înceta să mai fie strict cultural, căci se viza și sfera politicului. Un prim pas spre politizarea mișcării a fost făcut în 1936, când Frăția a publicat celebrul Program în 50 de puncte, în care milita pentru

2 W. Cleveland, op.cit., p. 187.

Pagina 289

înlăturarea democrației pluripartite, pentru reformarea dreptului pe baza principiilor șariei, pentru întărirea armatei, organizarea de asociații de tineret, pentru segregarea sexuală etc.!

Tot în 1936, Hasan al-Banna a trimis regelui egiptean un proiect de reformare a statului, în care propunea, printre altele:

înlăturarea partidelor și orientarea forțelor politice ale națiunii în direcția unui front unic; întărirea armatei și ridicarea numărului asociațiilor de tineri; regenerarea morală a tineretului pe baza jihadului; întărirea legăturii între dife..iele regiuni islamice, în special între regiunile arabe, pentru a se realiza un prim pas în rezolvarea problemei califatului; accentuarea spiritului islamic în funcțiile publice; controlul comportamentului personal al funcționarilor și înlăturarea distincției dintre sfera privată și cea publică.2

În anii următori, Hasan al-Banna a reușit să intre în legătură cu cercurile culturale ale țării (inclusiv cu ulemalele de la Universitatea Azhar), urmarea fiind transformarea Frăției musulmane în partid politic (mai 1938). „Conducătorul general” Hasan al-Banna a definit islamul drept „cult și conducere politică, rugăciune și luptă, supunere și stăpânire, Carte (Coranul) și sabie;

nici un element din cele două nu poate fi despărțit de celălalt”.

Au fost organizate formațiuni armate paramilitare, care au preluat sarcina de a supraveghea aplicarea codului social islamic în cartierele orașelor. La 3 februarie 1939 a fost înființată o „comisie constituțională” cu menirea de a controla măsura în care constituția egipteană respecta principiile de bază ale ordinii islamice. O altă comisie urma să stabilească legile care nu erau în concordanță cu șaria.3 Tot atunci, s-a decretat că:1

- Islamul este un sistem unitar și integral, bazat pe sine însuși;

= Islamul are ca fundamente Coranul și sunna;

= Islamul și ordinea islamică pot fi aplicate în orice loc, în orice epocă.

Al-Banna a intenționat redactarea unei broșuri care să expună, în cuvinte simple, doctrina Frăției musulmane. Acest fapt era însă imposibil, deoarece mișcarea nu avea o doctrină politică și

1 R. Schulze, op.cit., p. 134.

1]. Reissner, Die militant-islamischen Gruppen, p. 632.

Pagina 290

socială unitară, ci principii generale care i-au putut mobiliza pe cei dezrădăcinați din centrele urbane. Într-o lume, aflată în permanentă schimbare (și supusă dominației străine), Frăția musulmană întruchipa, pentru membrii ei, stabilitatea valorilor islamice, oferind totodată speranță pentru epoca viitoare, dar plină de incertitudini. Succesul mișcării s-a datorat faptului că promova justiția socială nu doar ca pe o chestiune de legislație, ci ca parte a unui etos social care putea fi realizat doar prin întoarcerea la valorile islamice.!

Destul de timpuriu au apărut și în rândurile membrilor Frăției disensiuni, anume între integraționiști și izolaționiști. Diferența de viziune asupra diferitelor aspecte ale vieții politice, economice și sociale este prezentată de Schulze în modul următor:

Integraționiștii Izolaționiștii

Stat Islamizarea instituțiilor existen- Noi instituții, pe baza istoriei te; Recunoașterea statului islamice; Statul ca jama'a național („comunitate")

Finanțe Bănci și asigurări islamice Lipsa totală a băncilor și asigurărilor Propr. Acceptată, motivată islamic Restrânsă sau neacceptată privată defel

Partide Partide și constituție islamică; Lipsa oricăror partide,

Naționalism islamic Desființarea democrației participative Cultură Acceptarea culturii ulemalelor Refuzul de a accepta cultura ulemalelor Șaria Menținerea distincției dintre Înlăturarea distincției dintre drept și politică, șaria fiind dreptul islamic și politică;

instanță de control. reînființarea statului pe baza sunnei.

Facțiunea integraționistă a fost cea mai numeroasă, al-Banna participând la disputele politice din Egipt. La începutul celui de-al doilea război mondial existau doar în Egipt peste 500 de filiale, cu aproximativ o jumătate de milion de membri. Organizația s-a extins și în afara Egiptului. În Maghreb a jucat un rol

i RI

Pagina 291

important în lupta pentru emancipare. În Orientul Apropiat au fost înființate următoarele filiale ale Frăției:

Siria - „Frăția musulmană siriană”, întemeiată în 1945, sub conducerea lui Mustafa as-Sibati (1915-1964);

- Palestina - 5 mai 1946, deci în timpul războiului civil dintre evrei și arabi (a se vedea mai jos). Frăția musulmană din Palestina a preluat numeroase funcții de conducere în teritoriile arabe palestiniene, necucerite încă de evrei, fapt care a dus la o înrăutățire a relațiilor bilaterale dintre Iordania și Egipt (iordanienii au considerat Frăția drept unealtă a guvernului de la Cairo);

- Jordania - noiembrie 1946. Datorită conflictului palestinian, regele Iordaniei a interzis activitatea organizației;

« Irak - 1947 - sub numele „Societatea Frăției islamice“;

+ În Arabia Sa'udită, al-Banna nu a primit aprobarea să înființeze o filială a organizației, deoarece contravenea legislației sa'udite (care interzicea dreptul la asociere).

După încheierea celui de-al doilea război mondial, Frăția musulmană a susținut cu mai mare tărie introducerea ordinii islamice în noile state naționale independente. După înființarea Ligii Arabe, al-Banna a cerut ca aceasta să constituie blocul islamic. Cererea sa nu a fost acceptată. Revendicările religioase ale conducătorilor organizației i-au deranjat pe politicienii arabi ai vremii. Organizația a fost interzisă în Egipt în 1948, iar al-Banna a fost asasinat de un comando al armatei egiptene în 1949.

Membrii Frăției au participat, alături de tinerele elite naționaliste-urbane din Orientul Mijlociu, la luptele pentru înlăturarea vechii ordini sociale și politice. Nu au reușit însă să implementeze „ordinea islamică”, deoarece conducerea statelor arabe a fost preluată de naționaliștii urbani care, în lupta anti-imperialistă din primii ani ai războiului rece, au adoptat în mare măsură discursul naționalist și socialist, dar cu nuanță islamică. În primele două decenii după cel de-al doilea război mondial, islamul a constituit mijloc de legitimare al altor ideologii.

Membrii Frăției fie s-au integrat în noile structuri de putere, fie au aderat la poziția izolaționistă, fiind însă pentru aceasta aspru persecutați (zăcând ani îndelungați în închisori). Printre cei mai importanți reprezentanți ai acestor islamiști izolaționiști este și deja amintitul Sayyid Qutb. Lucrările redactate de el în temniță au dat o nouă vigoare mișcării islamiste militante, care s-a eliberat de tutela naționalismului și socialismului arab la începutul anilor 1970.

Pagina 292

7. Palestina de la mandatul britanic la crearea statului Israel. Începutul conflictului dintre evrei și palestinieni

Una din problemele cele mai delicate din Orientul Apropiat este cea a conflictului dintre evrei și palestinieni. Se poate afirma chiar că rezolvarea acestui conflict constituie cheia pacificării întregii regiuni. Tocmai din acest motiv, voi prezenta această chestiune mai amănunțit decât celelalte capitole ale lucrării.

Palestina deține, prin orașul Ierusalim, o importanță deosebită în islam. După cum am arătat la începutul acestei lucrări, musulmanii și-au îndreptat inițial rugăciunea spre Lerusalim.

Doar după hejira s-au orientat spre Mecca. Apoi, într-o celebră călătorie nocturnă, profetul islamic Muhammad a zburat de la Mecca la Ierusalim pe spinarea calului său al-Burag, de unde și-a luat zborul spre cer (anume chiar de pe locul în care se află acum moscheea numită Cupola Stâncii de pe Esplanada fostului Templu iudaic). Această moschee, împreună cu moscheea al-Aqsa, alcătuiesc al-Haram ash-sharif, cel de-al treilea loc sfânt al islamului, după orașele Mecca și Medina. Chiar și Zidul de Vest al Esplanadei, numit de către evrei Zidul Plângerii, are o semnificație islamică.

De acest zid, profetul islamic și-a legat calul al-Buraqg, astfel că acest zid se numește în limba arabă „Zidul al-Buraq”.!

Palestina de-a lungul istoriei

Arabii și evreii sunt națiuni înrudite, ambele făcând parte din familia popoarelor semitice: arabii din grupul sud-vestic (alături de etiopieni), iar evreii din grupul nord-vestic (foarte numeros în antichitate, dar din care au supraviețuit până în ziua de azi doar evreii și „asirienii” creștini, aceștia din urmă așezați în munții Kurdistanului, mai precis în zona Mosul /Irak și Orumieh/ Iran, și care vorbesc varianta modernă a limbii aramaice).2

1 Thomas Philipp, Israel und die Besetzten Gebiete, în „Islam in der Gegenwart”, p. 496.

2 Marius Sala, loana Vintilă-Rădulescu, Limbile lumii. Mică enciclopedie, București, 1981, p. 23-26, 75, 81, 220 și 231. Grupul oriental, din care făcea parte limba akkadiană, a dispărut azi.

Popoarele semitice s-au extins în întregul Orient Apropiat și Mijlociu în cinci mari valuri, pornind din Peninsula Arabiei. Cea dintâi migrație s-a petrecut în jurul anului 3000 î.Hr., când triburi de akkadieni s-au așezat în nordul Mesopotamiei (sudul provinciei rămânând sumerian).