RELIGIE ȘI STAT ÎN ISLAM

Pagina 11

rămânând doar simple simboluri religioase. Invazia mongolilor nemusulmani a pus, în cele din urmă, capăt acestui califat simbolic (1258).

Așadar, nu există o formă de stat sau de guvernare specifică lumii islamice. Califatul, apărut după moartea lui Muhammad, a dispărut. Statele succesorale aveau în comun faptul că erau conduse de musulmani (cu observația că la început, timp de o jumătate de secol, mongolii au fost „păgâni”), că religia islamică era dominantă și că ordinea juridică islamică (șaria) reglementa relațiile interumane. Însă nu în mod deplin. Minoritarii religioși (așanumiții dhimmi sau „zimmi”), apărați de lege, dar supuși unui regim uneori destul de umilitor, își reglementau în mod autonom problemele interne. Apoi, existau destul sfere pentru care șaria nu oferea nici o reglementare.

Astfel, stăpânirea de stat încasa veniturile din impozite care nici măcar nu erau prevăzute de șaria (de exemplu taxe vamale interne). De asemenea, nici feudalismul militar, specific lumii islamice, care a dăinuit până în epoca modernă și a influențat într-o măsură considerabilă societatea Orientului Apropiat, a fost pur și simplu ignorat de șaria (deoarece s-a dezvoltat abia după încheierea preocupărilor de sistematizare a dreptului islamic).

Tot la fel de ignorată de șaria a fost și structura claselor sociale din Orientul Mijlociu, care exista însă în Iran și Mesopotamia încă de la sfârșitul antichității și care s-a răspândită apoi, în epoca selgiukidă și ayyubidă, și în teritoriile foste bizantine.

Un alt domeniu despre care șaria nu menționează nimic este cel al politicii. Dreptul islamic dă tot atât de puține indicații suveranului cum să conducă, precum îi dă și zidarului reguli cum să construiască. Stăpânitorii islamici (califi, sultani, emiri, șahi)

au deținut prerogative destul de largi, care nu erau însă nici indicate și nici interzise de șaria. În întreaga istorie, suveranii musulmani au știut să-și extindă aceste prerogative. Este adevărat că toate hotărârile emise de ei nu puteau fi numite legi (deoarece s-a menținut teoria conform căreia Dumnezeu este singurul legiuitor). Tocmai de aceea, deciziile suveranilor musulmani s-au numit (și se mai numesc și azi) „măsuri” (ganun, un termen derivat din grecescul kanon). Sultanii otomani au îndrăznit chiar să codifice aceste „canoane politice” și să creeze un sistem juridic paralel cu șaria, dar care reglementa acele domenii ignorate de ulemale: dreptul pământului, dreptul fiscal, îndatoririle claselor sociale etc.

Pagina 12

Așadar, de-a lungul istoriei islamice, teocrația medineză, așa cum a fost ea înființată de profetul Muhammad, a căzut în desuetudine și nu a mai putut fi niciodată implementată. Secularizarea statului are și în societatea islamică rădăcini adânci. Și aceasta pur și simplu datorită necesităților practice. Încă de la începutul epocii abbaside, sfera guvernamentală s-a despărțit de cea religioasă. Ruptura era mai veche, încă din anii instituirii dinastiei umayyade. Însă suveranii abbasizi au oficializat această ruptură.

Le-au acordat ulemalelor ceea ce acestea doreau să dețină - influență, uneori chiar control asupra vieții de zi cu zi, personale, a musulmanilor de rând. lar mai târziu, în Evul Mediu, separarea dintre conducătorii politici și religioși s-a adâncit și mai mult.

Suveranii erau legitimați ca „islamici” prin menționarea lor în Khutba, la rugăciunea de vineri din moschei. În rest, în viața de zi cu zi, acționau ca niște monarhi. Și-au extins prerogativele cât de mult au putut, străduindu-se tot timpul să se elibereze de observația, controlul și uneori critica juriștilor religioși și a mujaddizilor sau conducătorilor mișcărilor de purificare islamică.

Astfel, sultanatele și emiratele islamice au fost adevărate state secularizate, organizate de fapt pe baza feudalismului propriu lumii musulmane, chiar dacă șaria a continuat să reglementeze

Relația delicată și complexă dintre suveranii musulmani și ulemale a fost complicată și mai mult după pătrunderea influențelor occidentale. Falimentul economic al Orientului Apropiat (din a doua jumătate a secolului al XIX-lea) a adus societatea islamică într-o poziție de defensivă. Atât ulemalele tradiționale, cât și noile elite intelectuale din lumea islamică s-au opus secularismului occidental. Nu au respins însă total modernismul, dar au refuzat să accepte că modernitatea ar fi un apanaj exclusiv al occidentalilor. De asemenea, au respins și concepția evolutivă a apusenilor (potrivit căreia modernitatea poate fi atinsă doar în urma unei evoluții, parcurgând pe rând mai multe trepte de dezvoltare). Neputând accepta clișeele occidentale referitoare la „islamul retrograd”, noile elite musulmane din Orientul Apropiat și Mijlociu și-au îndreptat privirile spre teocrația islamică medineză. Au respins, prin aceasta, ordinea politică existentă în lumea islamică în Evul Mediu. Au denunțat atât despotismul suveranilor islamici, cât și osificarea religioasă produsă de ule-

u

Pagina 13

malele tradiționaliste. Au militat, în schimb, pentru trăirea unui islam viu și flexibil, după modelul „strămoșilor evlavioși”. Au încercat ca prin intermediul acestui islam autentic să rezolve și problemele sociale, respingând ideologia socialistă atee.

Totuși, chiar de la apariția lor, elitele islamice „clasiciste”

(devenite apoi islamiste și fundamentaliste) au constituit o MiNOritate în sânul societății musulmane. Ideologia islamistă nu a fost îmbrățișată decât de cei care, din diverse motive, nu s-au putut integra în societatea modernă. Nu este de mirare că islamiștii resping cu totul modelul societății occidentale, dar mai ales procesul de secularizare care afectează într-o măsură tot mai mare lumea musulmană. Și, prin urmare, intenția lor nu poate fi alta decât derularea inversă a acestui proces, chiar prin aplicarea forței (dacă este necesar), pentru a se stabili un regim așa-zis teocratic, dar de fapt totalitar, constituit după parola „Islamul e religie și stat”.

Însă această parolă este, precum am arătat mai sus, un postulat ideologic și nu descrierea unei realități. Islamiștii sunt conștienți de aceasta. De aceea ei nu doresc să revină la realitățile islamice de dinainte de instaurarea hegemoniei occidentale, ci la teocrația medineză, pe care o consideră singura formă de guvernământ islamică. Pentru părintele islamismului contemporan, Sayyed Qutb, executat la Cairo în 1966, toate stăpânirile și formele de guvernare de după anul 661 sunt neislamice, nelegitime și chiar păgâne. Împreună cu întreaga lume, și societatea islamică de azi s-ar afla în starea de jahiliyyah (adică de „ignoranță”), așa cum se aflase întreaga lume înainte de revelația lui Muhammad:

„Astăzi ne aflăm într-o jahiliyyah similară, sau chiar mai întunecată, decât cea în care s-au aflat contemporanii Islamului timpuriu. Tot ceea ce ne înconjoară este jahilivyah: viziunile oamenilor, credințele, obiceiurile și tradițiile lor, apoi sursele cunoașterii lor, arta, literatură, legile și regulile, ba chiar ceea ce considerăm noi a fi educație islamică, izvoare islamice, filosofie și gândire islamică - toate acestea sunt produse ale jahiliyyah.” 1

Dar, susținând aceasta, fundamentaliștii islamiști nu fac altceva decât să renege 1400 de ani de bogată istorie islamică. Așa-

1 Citatul a fost prelut după Yvonne Y. Haddad, Sayyid Qutb: Ideologue of Islamic Revival, în „Voices of Resurgent Islam” (ed. John L. Esposito), New York/ Oxford, 1983, p. 85.

Pagina 14

dar, oricât de tare ar dori să-și facă auzit glasul, nu vor putea niciodată reprezenta în mod legitim societatea și nici religia islamică. Vor continua să rămână o minoritate, tot la fel cum minoritari au fost și diferiții mujaddizi care au apărut aproape ciclic de-a lungul istoriei islamice, au propovăduit necesitatea reîntoarcerii la Coran și Sunna și au atras atenția asupra caracterului autentic și unic al experienței coranice, în contrast cu viața islamică obișnuită, decadentă și pervertită, trăită de musulmani zi de zi.! La fel ca acei mujaddizi din trecut, și islamiștii de astăzi se opun autorității guvernamentale a statului islamic secular. Doar că situația este azi mai complicată, deoarece societatea islamică nu mai trăiește în casa sa proprie și autarhică (Dar al-Islam), ci într-o lume globalizată, aflată într-o continuă schimbare. Și astfel, mujaddizii de astăzi se văd nevoiți să se opună nu doar propriilor lor conducători, ci și celor care i-au „corupt” pe aceștia - „imperialiștii occidentali”.

În concluzie, deși sintagma Islamul este religie și stat nu și-a dovedit valabilitatea în istoria islamică, totuși ea agită destul de multe spirite. Și aceasta datorită paradoxului șariei care, prin caracterul său universalist, tinde să reglementeze până în cel mai mic detaliu toate aspectele vieții cotidiene, dar nu abordează deloc sfera politicului (siyasat) și nici modul „guvernării” (daula)

sau al „exercitării puterii” (sultaniya). Șaria dispune cum ar trebui să fie organizată societatea, nu însă și de către cine, lăsând deschisă această problemă, care a pricinuit destule frământări de-a lungul istoriei (privitor la această chestiune, șiiții au un răspuns, susținând că singurul conducător legitim este Imamul Ascuns).

Integralismul fundamentalist islamic nu este așadar un fenomen modern, rezultat al „ciocnirii dintre civilizații”, ci poate fi considerat unul normal și firesc din perspectiva istoriei islamice. În același timp, fundamentaliștii constituie un grup minoritar, care nu caracterizează întreaga lume și religie musulmană.

Aceasta însă nu face fenomenul islamist mai puțin periculos.

Lumea occidentală, dar și cea islamică (ba chiar întreaga lume, indiferent de ideologia promovată) este nevoită să facă față provocării acestor mujaddizi moderni, care, la fel ca și în trecut, sunt dispuși să-și sacrifice chiar și viața în scopul implementării ordinii

1 John O. Voli, Renewal and Reform in Islamic History, în „Voices of Resurgent Islam”, p. 33 și 35.

Pagina 15

islamice, numită de Ibn Taymiyyah, în jurul anului 1300, „ordinea politică a șariei”. Important este însă ca societatea occidentală să evite generalizarea și să nu demonizeze o întreagă civilizație, să părăsească clișeele și ideile preconcepute, deoarece altfel chiar riscă să-i transforme pe fundamentaliștii islamici în reprezentanții legitimi ai lumii musulmane. lar în acest caz, urmarea nu va fi alta decât nedoritul „conflict între civilizații”.

Autorul

Pagina 16

Partea 1

DAR AL-ISLAM - CASA ISLAMULUI

LUMEA MUSULMANĂ DE SINE STĂTĂTOARE (SECOLELE VII-XVIII)

Pagina 18

A. TEOCRAȚIA ISLAMICĂ ÎNFIINȚATĂ

DE MUHAMMAD

Anno Domini 622, Semiluna Fertilă, locul de naștere al civilizației umane, era împărțită între două mari imperii, cel bizantin și cel iranian-sasanid. Rivalitatea dintre ele era veche de secole, fiind o moștenire de la cele două imperii predecesoare, roman și part. Conflictele au izbucnit din nou în anul 605. Armata iraniană a pătruns până sub zidurile Constantinopolului, aducând Imperiul bizantin în pragul unui colaps (mai ales că în anii precedenți, avarii și slavii trecuseră Dunărea, cucerind Peninsula Balcanică).

Datorită gravității situației, noul împărat Heraclie (610-641) a întocmit chiar planul de a muta capitala imperiului la Cartagina, dar, în urma protestelor Bisericii și ale populației orașului de pe Bosfor, a renunțat.!

În anul 613 a început cea de-a doua campanie persană.

Anatolia centrală a fost din nou ocupată, la fel ca și Siria și Palestina. Biserica Sf. Mormânt din lerusalim și alte lăcașuri sfinte creștine au fost incendiate, iar Sf. Cruce a fost răpită și dusă ca pradă de război la Ctesifon (fiind dăruită de șahinșah soției sale creștine, care a instalat-o cu mare pompă în catedrala din capitala Iranului).2 După masacrarea a 90.000 de persoane? armatele persane au cucerit, în anul 619 și Egiptul, grânarul Imperiului bizantin. Întregul Orient Apropiat se afla sub ocupație persană. Iar campaniile de pradă ale avarilor și slavilor puneau în pericol chiar supraviețuirea statului bizantin.

Împăratul Heraclie a găsit însă resursele interne care să asigure dăinuirea Bizanțului pentru încă opt secole. Formarea unei armate naționale de proprietari liberi (stratioți)t i-a permis lui

1 G. Ostrogorsky, Geschichte des Byzantinischen Staates, Miinchen, +1975,

2 Samuel Hugh Moffett, A History of Christianity in Asia, vol. IL, New

3 „The Encyclopaedia Britannica”, ed. XI, vol. XX, Londra, 1911, p. 622.

4 Fiind originar din zona de frontieră cu Imperiul sasanid, Heraclie a preluat și a adaptat modul persan de organizare a armatei (apărut în urma reformelor lui Chosroe I), instituind constituția themelor. La fel ca și în Iran, micii proprietari de pământ au fost așezați la baza armatei

Pagina 19

Heraclie să pornească lupta împotriva vecinului răsăritean. În a doua zi de Paști, la 5 aprilie 622, după Liturghia solemnă, trupele bizantine au părăsit capitala, pornind contraofensiva. Luptele au durat aproximativ opt ani, cu succese de ambele părți. lranienii au reușit din nou, în anul 626, să ajungă cu armatele la Bosfor, în timp ce aliații lor, avarii, asediau capitala Bizanțului dinspre mare. Dar euforia din tabăra șahinșahului Chosroe II a fost de scurtă durată, deoarece, în anul următor, bizantinii, care aveau ca aliate popoarele caucaziene, dar și pe chazarii de la nord de Marea Neagră, au intrat pe teritoriul persan. Bătălia decisivă s-a dat în anul 627 la Ninive, iar în primăvara următoare bizantinii se aflau triumfători sub zidurile capitalei persane, Ctesifon. În 630 Heraclie a recucerit lerusalimul (unde a readus Sf. Cruce), intrând apoi în Egipt.

Bătrânul basileu a revenit triumfător în palatul său de pe malurile Bosforului. Liniștea sa nu avea însă să dureze mult. Și aceasta pentru că, într-o parte de lume lipsită de importanță până atunci, Peninsula Arabiei, se petreceau evenimente care urmau să schimbe soarta omenirii. Aproximativ în același an în care Heraclie a urcat pe tronul basileilor bizantini, adică 610, într-un mic orășel-oază din vestul Arabiei, Mecca, o persoană cu statut social mărunt, pe nume Muhammad, afirma despre sine că este noul profet al lui Dumnezeu. 12 ani mai târziu, la 15 iunie 622, deci la două luni după debutul marii contraofensive bizantine împotriva iranienilor, același Muhammad părăsea în întunericul nopții Mecca, refugiindu-se la Medina. Acest eveniment va fi considerat ulterior (în 638) drept începutul cronologiei arabe și islamice. Iar în ianuarie 630, cu două luni înainte ca Heraclie să

bizantine. Heraclie a desființat marea proprietate funciară, care și așa era decimată de pe urma incursiunilor perșilor și avaro-slavilor, creând o nouă pătură socială, cea a micilor proprietari de pământ. Loturile de pământ le-au fost acordate acestora, în schimbul obligației de a lua parte, ori de câte ori erau convocați de către împărat, la campaniile militare, aducând însă caii și armele necesare (G. Ostrogorsky, p. 67-68 și 102). În pofida deosebirilor, modelul persan în procesul de constituire a themelor este evident, stratioții putând fi comparați într-un fel cu dehqan-ii iranieni. „Bizanțul și Imperiul sasanid, dușmani neîmpacați timp de secole, au înțeles și în acest domeniu să învețe unii de la alții”

(E. Altheim, Das alte Iran, în „Propylăen Weltgeschichte”, 1962, II, p.

1 G. Ostrogorsky, op.cit., p. 70-73.

Pagina 20

readucă Sfânta Cruce în Ierusalim (21 martie) și să recucerească Egiptul, Muhammad a reușit, la rândul său, să cucerească Mecca, să înlăture idolii din Ka'ba și să integreze patria sa meccană în comunitatea (umma) islamică și teocratică de la Medina. Patru ani mai târziu, în 634, pe teritoriile Palestinei, Siriei și Mesopotamiei s-au revărsat cete după cete de nomazi arabi care, în decurs de doar șapte ani, profitând de slăbirea celor două mari imperii rivale, au supus întreaga Semilună fertilă. Imperiul bizantin a pierdut provinciile negrecești, păstrând în Asia doar Anatolia. În schimb, Imperiul iranian a dispărut cu totul.

1. COMMONWEALTH-UL ARAB (MECCAN)

PÂNĂ ÎN EPOCA ISLAMICĂ

Cucerirea arabă a constituit un adevărat șoc pentru lumea civilizată din acea epocă, mai ales datorită faptului că noii cuceritori și stăpâni ai Orientului Mijlociu nu proveneau din regiuni îndepărtate. Peninsula Arabiei nu era străină lumii antice. Însă nimeni nu-și putea imagina, în jurul anului 600, că locuitorii ei vor putea juca vreodată un rol politic.

Totodată, nici poporul arab nu putea fi considerat străin de către conducerile celor două imperii ale Orientului Antic. Triburi arabe pătrunseseră în primele secole ale erei creștine tot mai mult în teritoriile locuite de populații sedentare. Astfel, arabii erau numeroși în Mesopotamia, atât în sud, dar mai ales în zona cu întinse pășuni din nord (în al-Jazira , adică Insula formată de fluviile Tigru și Eufrat). Pe de altă parte, în Imperiul bizantin, arabii populau regiuni din Siria de nord și est, precum și din Transiordania și sudul Palestinei, constituind o minoritate importantă în orașele Damasc și Homs.!

Datorită modului lor de viață beduin-tribal, arabii au fost ignorați multă vreme de vecinii lor sedentari?, fie bizantini, fie

1 Hugh Kennedy, The Prophet and the Age of the Caliphates, Cambridge,

2 De exemplu, nu a existat nici un interes din partea conducătorilor Bisericii creștine de a traduce Biblia în limba arabă, deși existau deja traduceri pentru popoare mai îndepărtate (precum turcii din Asia Centrală). Primele traduceri în limba arabă din unele cărți ale Bibliei (Psalmii și Evangheliile) datează din secolul al VIII-lea, iar întreaga Sfântă Scriptură a putut fi citită de arabi, în limba lor, abia două secole mai târziu (Gustav Edmund von Grunebaum, Der Islam, în „Propylăen

Pagina 21

persani.! Dar tocmai această organizare tribală le-a conferit arabilor puterea de a cuceri teritorii cu o cultură străveche. Termenul arab s-ar putea traduce prin nomad. Deșertul arab a putut fi traversat și locuit doar spre sfârșitul mileniului al II-lea î.Hr., când cămila cu o singură cocoașă (dromaderul) a devenit parte integrantă în viața triburilor de nomazi semiți din stepele de la marginea lumii sedentare civilizate. Acest animal de povară al nomazilor deșertului putea transporta o greutate de 250 kg (după unii autori chiar și până la 600 kg) și putea parcurge o distanță de până la 160 km pe zi, la o temperatură maximă de 570 C, rezistând fără apă timp de opt zile? În acest fel, deșertul a fost împărțit între diferitele triburi de nomazi. Un trib îi reunea pe toți indivizii care se considerau descendenți ai unui strămoș comun, deseori mitologic.? Totuși, deși numeroase, triburile arabe aveau conștiința unității lor, revendicându-și originea doar de la unul sau doi strămoși comuni (în acest fel se explicau și deosebirile dintre triburile din nordul și sudul peninsulei).

Dat fiind faptul că triburile aveau un număr mare de membri, un rol mult mai important în viața socială și economică a

Weltgeschichte”, 1964, vol. V, p. 34). Tot la fel, nu a existat nici o preocupare de traducere a cărților creștine în limba berberilor din Africa de Nord, astfel că aceștia s-au convertit destul de repede la Islam (Karl Baus, Eugen Ewig, Die Christianisierung der Reichsbevălkerung, în „Handbuch der Kirchengeschichte”, ed. Hubert Jedin, Digitale Bibliothek, Band 35, Directmedia, Berlin, 2000, p. 1895 în versiunea electronică sau vol. II, 1, p. 214 în versiunea tipărită).

„Înainte de Mahomed, Imperiul (bizantin - n.n.) n-a avut aproape nici un fel de relații cu peninsula arabică. S-a mulțumit, pentru a proteja Siria împotriva incursiunilor nomazilor din deșert, să construiască un zid (...), din care se mai văd astăzi vestigii în deșert (...). Imperiul n-a considerat niciodată această zonă ca pe unul dintre punctele sale nevralgice, nici n-a masat în regiunile respective o parte însemnată din forțele sale militare. Se crease doar o linie de supraveghere, traversată de caravanele care transportau parfumuri și mirodenii. Imperiul persan, învecinat și el cu Arabia, procedase în același fel ca și cel roman.

În fond, nici unul dintre aceste imperii nu avea motive să se teamă de beduinii nomazi din peninsulă, care se aflau în stadiul tribal de dezvoltare” (Henri Pirenne, Mahomed și Carol cel Mare, trad. Sanda

? Grunebaum, op.cit., p. 25-26, Andr6 Miquel, Islamul și civilizația sa (trad.

Gloria D. Ceacalopol și Radu Fiorescu), vol. 1, București, 1994, p. 35-36.

=