RELIGIE ȘI STAT ÎN ISLAM

Pagina 263

put un caracter artificial, fiindcă cele trei provincii nu constituiau o unitate politică.! Ele erau caracterizate de o diversitate etnică și religioasă. Regiunile de la sud de Bagdad și răsărit de fluviul Eufrat erau locuite în marea majoritate de populație șiită?; sudvestul noului Irak, precum și regiunea din jurul Bagdadului avea o populație amestecată, șiită-sunnită. Centrul țării (de la Bagdad la Mosul) era locuit doar de populație sunnită; în timp ce nordul și estul provinciei Mosul (în special zona orașelor Arbil, Kirkuk și Sulaymaniyyah) avea o majoritate kurdă și o minoritate creștină (urmașii semiților aramei din Antichitate, neislamizați și nearabizați).+

2 Populația șiită din Irak datează încă de la începutul islamului. Precum am amintit la începutul lucrării, proto-șiiții au găsit aderenți în special în orașul Kufa. După martiriul imamului Husayn, din 680, Kerbala a devenit cel mai mare oraș sfânt al lumii șiite. Mai la sud, orașul Najaf a devenit principalul centru intelectual al teologilor șiiți.

Deși la început numai o minoritate, totuși șiismul a devenit în epoca

otomană religia dominantă în Irakul de sud. Trebuie reamintit faptul

că regiunea Basra a făcut multă vreme parte din Imperiul safavid persan, fiind cucerit de otomani abia în a doua jumătate a secolului al

XVI-lea. Șiismul a fost astfel și o formă de protest la adresa autorități-

lor, fie ele cele provinciale-otomane, fie tribale (au existat chiar triburi

în care membrii erau șiiți, în timp ce conducătorii erau sunniți). Așadar, religia distinctă le-a permis șiiților din Irak să se izoleze de comunitatea politică dominantă. Această atitudine a fost accentuată și mai

mult de lipsa liderilor clericali din societatea beduinilor, fapt care a

dus la apariția unei nepăsări față de practicarea rugăciunii și a postu-

lui (Yann Richard, Shi'ite Islam. Polity, Ideology and Creed, Oxford, 1995,

Privind cu atenție harta, se poate observa că regiunea arabă sunnită

din Irak a făcut parte la începutul epocii islamului din provincia Jazira

(adică Insula dintre cele două fluvii; Irakul desemna doar sudul statu-

lui irakian de azi). Ori, după primul război mondial, vechea Jaziră a

fost împărțită între Siria și statul irakian. Așadar, sunniții irakieni sunt

mai degrabă apropiați de sunniții sirieni decât de șiiții din sudul

Irakului sau de kurzii din nord-est.

Din cei 40.000 de locuitori ai Mosulului, 1/6 erau creștini, majoritatea

caldeeni. Orașul Kirkuk avea, între cei 15.000 locuitori, o treime creștini.

În Bagdad creștinii erau foarte puțini (6.000 din 200.000; în schimb,

evreii erau în număr de 40.000). (Baedekers Palăstina und Syrien, p. 361-364).

Precum am arătat într-un alt capitol al lucrării, Biserica nestoriană a fost aproape distrusă în urma persecuțiilor lui Tamerlan. Totuși, în regiu-

=

Pagina 264

Din totalul populației Irakului, arabii constituie 70-75%, restul fiind kurzi (18-20%), turcmeni (2-3%) și creștini (aproximativ 3,5%). În timp ce kurzii sunt sunniți și turcii șiiți, arabii sunt împărțiți într-o majoritate șiită (50-55% din populația țării; după alte surse aproape 60%) și o minoritate sunnită (aproximativ 25% din irakieni).

Irakul a fost deosebit de important pentru britanici, datorită petrolului din regiunile de sud (în zona kurdă din nord, petrolul a fost descoperit abia în 1927). În 1917 britanicii au ocupat cea mai mare parte a țării, pe care au guvernat-o ca pe o colonie, provocând revolta atât a sunniților, cât și a șiiților din sud2 Rezistența acestora din urmă a fost deosebit de puternică, astfel că britanicii au expulzat o serie de ayatollahi în Iran În urma confruntărilor armate, au pierit 10.000 de irakieni și 450 de soldați britanici. Costurile campaniei au fost deosebit de mari. Acest fapt a determinat Guvernul de la Londra să accepte existența unui stat irakian cvasi-independent și să așeze responsabilitatea administrării țării în mâinile unui guvern irakian, condus de notabili sunniți. Totodată, la 23 august 1921, l-au înscăunat pe Faysal, alungat din Damasc de francezi cu doar un an în urmă, rege al

nile kurde din Irak, Iran și Turcia s-a menținut o importantă enclavă nestoriană. În 1551, numeroși nestorieni au acceptat primatul papal, unindu-se cu Biserica Catolică (au fost numiți apoi caldeeni, în timp ce nestorienii neuniți au dobândit numele de asirieni). Biserica caldeeană a avut un patriarh la Mosul (mutat apoi la Bagdad) și patru arhiepiscopii (dintre care trei în Irak, la Basra, Kirkuk și Sehna, și una în Iran).

Asirienii au avut o soartă mai grea decât cea a caldeenilor uniți cu Roma. În timpul primului război mondial au avut de suportat atacurile armatelor turcești și ale triburilor kurde (au fost uciși zeci de mii de creștini asirieni). Majoritatea asirienilor din Turcia au fost nevoiți să-și părăsească ținuturile natale, refugiindu-se în nordul Irakului. Acolo au fost înarmați de britanici, care i-au folosit în reprimarea numeroaselor răscoale kurde și șiite. După obținerea independenței, regele irakian l-a expulzat pe patriarhul asirian, care s-a stabilit în Chicago. A putut vizita din nou Irakul abia în 1970, când a obținut aprobarea autorităților bai'thiste să înființeze patru episcopii (Arbil, Kirkuk, Basra și Bagdad). În urma pogromurilor suferite de creștinii irakieni în cursul secolului XX, majoritatea au emigrat peste Ocean sau în Siria și Liban

1 Thomas Koszinowski, Irak, în „Politisches Lexikon...”, p. 79-80.

2 Ira M. Lapidus, op.cit., p. 648.

3 Yann Richard, Shi'ite Islam, p. 112.

Pagina 265

Irakului (la festivitate a fost intonat imnul imperial britanic, în lipsa unui imn irakian).

Britanicii au emis pentru Irak și prima constituție, în 1925.

Țara a devenit o monarhie constituțională ereditară (Parlamentul urma să fie bicameral, membrii Camerei Superioare fiind numiți de rege!); Islamul a fost recunoscut drept religie oficială; au fost menținute curțile de justiție ale șariatului (atât cele sunnite, cât și cele șiite).

Regele Faysal s-a străduit să pară un adevărat conducător arab și nu o unealtă a britanicilor. A creat o armată irakiană, ca prim simbol al noului stat (după obținerea independenței totale).

Totodată, s-a preocupat de dezvoltarea sistemului de învățământ (în 1920 existau în întregul Irak doar 200 de elevi de gimnaziu; în următorii zece ani, numărul s-a înzecit).?

Faysal s-a folosit în conducerea noului său regat atât de oameni de încredere aduși din Hijaz, cât și de vechea pătură de notabili, existenți încă din epoca otomană. Astfel, elita conducătoare de la Bagdad a fost o coaliție alcătuită din latifundiari, conducători tribali, ulemale, conducători religioși șiiți și ofițeri de armată, formați la Academiile militare otomane din Istanbul și Bagdad. După cum se poate constata, structura acestor noi elite ale tânărului stat irakian erau eterogene, fapt care va avea urmări considerabile după acordarea de către britanici a independenței totale.

Britanicii, în pofida faptului că au acordat un grad însemnat de autonomie Irakului mandatat, totuși și-au păstrat un rol considerabil în conducerea noului stat. Pentru aceasta, au semnat o serie de tratate bilaterale anglo-irakiene. Tratatul din 1930 a prevăzut obținerea independenței totale a Irakului în decurs de doi ani, britanicii păstrând însă dreptul de a menține baze militare.

Totodată, irakienii au acceptat să concesioneze britanicilor exploatarea petrolului până în anul 2000. În acest fel a fost înființată Iraq Petroleum Company.

Viața politică în Irakul independent

După cucerirea independenței, Faysal și elitele conducătoare au pornit persecuții împotriva „dușmanilor interni”, a kurzilor,

1 Ph. Rondot, op.cit., p. 43.

2 W. Cleveland, op.cit., p. 193.

3 Ira M. Lapidus, op.cit., p. 648.

4 W. Cleveland, op.cit., p. 194.

Pagina 266

asirienilor și șiiților. Kuzzii s-au revoltat de patru ori între 1931- 1936. Nestorienii au suferit nenumărate pogromuri, numeroase sate fiind arse. Patriarhul a fost ținut sub arest la domiciliu în Bagdad, în cele din urmă fiind expulzat. În vara anului 1933, o grupare numeroasă de asirieni a încercat să se refugieze în Siria.

Francezii i-au împiedicat la început, astfel că trupele irakiene i-au măcelărit pur și simplu pe asirienii aflați între granițe (au murit cu acest prilej aproximativ 3000 de creștini).

În septembrie 1933 regele Faysal a murit în urma unui atac de cord („zice-se afectat din cauza crizei asiriene”). A fost urmat de fiul său Ghazi, în vârstă de 21 de ani și fără experiență în administrarea statului, dar preocupat de automobile de curse, din pricina cărora a și murit în 1939. A fost urmat de minorul Faysal II, aflat sub tutela unchiului său, regele iordanian Abdullah 1

În condițiile absenței unei conduceri regale eficiente, guvernele irakiene au fost dominate de ofițeri de armată, membri ai comunității sunnite. Aceștia s-au integrat perfect în societatea irakiană, intrând în alianțe cu pătura de notabili. Au acumulat latifundii uriașe și au devenit mari întreprinzători. În loc să reformeze societatea irakiană și să pregătească noi instituții democratice (după modelul turcesc), înalții ofițeri ai armatei irakiene au acceptat și au asigurat menținerea ordinii existente. Mai mult, între diverși ofițeri și notabili s-au creat alianțe, bazate pe interese. Au apărut partide rivale, dar fără vreo bază ideologică, ci doar ca alianțe dintre potentați locali și ofițeri rivali. Astfel, viața politică din primul deceniu de existență a Irakului independent a fost caracterizată de numeroase lovituri de stat, conduse de diverși ofițeri și care au adus la putere mereu alte grupări rivale de notabili? Instabilitatea politică s-a menținut până în 1958, când,

1 Ph. Rondot, op.cit., p. 44.

2 La 1 aprilie 1941, patru colonei au înfăptuit o lovitură de stat, numindu-l prim ministru pe Rashid Ali al-Gaylani, simpatizant al Germaniei naziste. În ziua de 2 mai, trupele irakiene au înconjurat baza militară britanică din Basra. Britanicii au adus trupe din Iordania (traversând deșertul), iar la sfârșitul lunii mai, al-Gaylani a fost înlăturat de la putere. În locul său a fost instalat Nuri al-Sa'id, de mai multe ori premier în anii precedenți și care va domina scena politică irakiană până în

Pagina 267

în urma unei alte lovituri de stat armate, Irakul a fost proclamat republică.!

Important este faptul că, încă din primele decenii ale existenței statului irakian, populația șiită a fost subreprezentată. Deși au existat oameni politici șiiți (între 1947-1958 au existat cinci premieri șiiți) ? totuși conducerea țării s-a aflat în cea mai mare parte sub controlul sunniților. Astfel, majoritatea populației țării (75%)

a fost condusă de reprezentanții unei minorități religioase, a celei sunnite.5

Crearea statului iordanian

Iordania poate fi considerat un stat artificial, înființat de puterile europene în Orientul Apropiat. Teritoriul acestuia făcuse parte din vilayetul otoman al Damascului, apoi, după 1918 din teritoriul Palestinei (administrat de britanici).+ Fiind locuit de triburi de beduini, otomanii nu se preocupaseră prea mult să controleze acest teritoriu. Britanicii, pentru a satisface doleanțele arabilor în condițiile instituirii unui cămin național evreiesc în Palestina, au desprins, în 1922, Transiordania din teritoriul Palestinei5 numindu-l pe Abdallah, fiul lui Husayn din Hijaz și fratele lui Faysal din Irak, emir al noului stat Transiordania, cu capitala la Amman, pe atunci un sătuc cu o populație nomadă.$

Statutul internațional al Transiordaniei a fost neclar. Abia în 1928 a fost organizat ca un protectorat britanic. Tot în 1928 a fost emisă o constituție, dar care n-a fost prea mult respectată. Emirul Abdallah, a guvernat mai mult ca un monarh absolutist.

Majoritatea populației noului stat era alcătuită din beduini, fapt care a făcut dificilă organizarea unui corp funcționăresc. Din acest motiv au fost aduși notabili din Palestina, ba chiar și din Siria, aflată sub mandat francez. Acești funcționari nu aveau nici un interes să intre în opoziție cu emirul Abdallah. Pe de altă parte, regele a căutat, prin subsidii, să-și atragă simpatia căpeteniilor triburilor de beduini.

1 Între anii 1921-1958 s-au succedat 58 de guverne: 24 în timpul domniei lui Faysal 1 și Ghazi, 24 sub regența lui Abdullah și 10 în ultimii cinci ani ai regelui hașemit Faysal îl (Ph. Rondot, op.cit., p. 48, nota 36).

2Y. Richard, op.cit., p. 112.

3 W. Cleveland, op.cit., p. 196.

4 Ira M. Lapidus, op.cit., p. 649.

5 Josy Eisenberg, O istorie a evreilor, București, 1993, p. 322.

6 W. Cleveland, op.cit., p. 199.

Pagina 268

Armata a jucat un rol important în primele decenii de existență a statului iordanian, ea fiind organizată și condusă de către britanici. Abdallah a fost conștient de necesitatea menținerii bunelor legături cu englezii, care practic au creat noul stat pentru el. Din acest motiv, a fost privit cu destulă adversitate de arabii naționaliști.

În 1946, britanicii au acceptat să acorde independența totală Iordaniei. Emirul Abdallah a fost ridicat la rang de rege. Datorită colaborării strânse dintre el și administrația britanică, Iordania a putut deveni, în perioada postbelică, o adevărată putere militară și diplomatică în regiune.!

5. MANDATUL FRANCEZ ÎN ORIENTUL APROPIAT:

SIRIA ȘI LIBANUL

Precum am amintit mai sus, la sfârșitului primului război mondial, trupele britanice și cele ale regelui din Hijaz (conduse de Faysal, viitorul rege al Irakului) au cucerit Damascul. Naționaliști arabi au convocat un Congres Național Arab, care și-a desfășurat lucrările la Damasc, sub conducerea lui Faysal, între 3 iunie 1919-19 iulie 1920. Participarea lui Faysal la tratativele de pace de la Paris (7 martie 1920) i-a determinat pe deputați să declare: „Am proclamat încheierea regimurilor de ocupație militară din cele trei regiuni (Liban, Alep și Damasc), în locul cărora se stabilește o guvernare monarhică și constituțională”. Faysal a fost numit de Congres „rege al Arabiei”, tatăl său Husayn rămânând rege în Hijaz. Se poate constata că noul Regat al Arabiei cuprindea doar Siria, Libanul și Palestina, nu însă și Irakul, care, deși se afla sub ocupație britanică, a fost recunoscut totuși ca independent, dar în uniune economică cu Siria.

Deputații Congresului Național Arab de la Damasc au fost divizați în două facțiuni, în funcție de orientările politice, existente în întreaga lume arabă. Pe de o parte erau naționaliștii urbani, care au fondat Partidul Progresist; iar pe de altă parte liberalii (latifundiarii agrari), grupați în Partidul Independenței. Nici unul din ele nu a reușit să obțină vreo întâietate, datorită invaziei trupelor franceze care au năruit visul de independență al arabilor. Trupele franceze au supus Damascul unui intens bom-

Pagina 269

bardament, Faysal fiind nevoit să părăsească Siria, pentru a se stabili, un an mai târziu, la Bagdad!

Politica franceză în regiune: Divide et impera.

Cazul Siriei

Francezii au primit la Liga Națiunilor mandatul asupra Siriei și Libanului. Ar fi trebuit să administreze aceste țări asemenea britanicilor în Irak și Iordania, adică să pregătească elitele locale pentru obținerea independenței. Dar politica franceză în Orientul Apropiat a fost cu totul diferită de cea a britanicilor. În intenția francezilor a stat consolidarea stăpânirii coloniale din Magreb, apărarea investițiilor economice din zonă (care datau încă din epoca otomană) și protejarea comunităților creștine, în special ale celor din Liban.

Divizarea Siriei Mari

Ținând cont de prioritățile amintite, autoritățile franceze au căutat să împiedice formarea unor instituții care să pregătească independența acestor teritorii. În acest sens au și fragmentat regiunea în mai multe state (1920), folosindu-se de divizarea etnică și religioasă a regiunii.

= În primul rând, au menținut vechiul sangeac libanez creștin (Mutasarrifiyyah), adăugându-i însă un sâmbure de discordie, adică teritorii majoritar musulmane: Sidon, Beirut, Tripoli? Tir și valea Biga (din estul Libanului de azi, dintre munții Liban și

2 Totuși, orașul Beirut a avut o populație majoritar creștină (din cei 120.000 de locuitori, în 1904, doar 36.000 erau musulmani; aceștia aveau 23 de moschei, 23 școli de băieți și 4 școli de fete). Creștinii aveau în total 38 de biserici, 42 școli de băieți și 25 școli de fete. Cei mai mulți creștini erau ortodocși (35.000), apoi maroniți (28.000), melkiți uniți (9.000), protestanți (2100), romano-catolici (1800), catolici sirieni (500), armeni catolici (200), europeni (4300). În Beirut mai locuiau și 2500 evrei și 400 druzi. În oraș era reședința patriarhului melkit unit, apoi a unui arhiepiscop romano-catolic (și a unui delegat papal pentru Siria Mare), a unui episcop ortodox și a unui arhiepiscop maronit (Baedekers Palăstina und Syrien, p. 244). Orașul Tripoli avea, tot în 1904, 30.000 de locuitori, dintre care 24.000 musulmani, 4500 ortodocși și 1500 maroniți). Orașul Sidon avea 11.500 locuitori, dintre care 8000 musulmani, restul creștini catolici (Ibidem, p. 293 și 238).

Pagina 270

Antiliban). Astfel a fost creat Marele Liban, care a fost menținut în aceleași granițe până azi;

* În al doilea rând, au constituit două state șiite: unul pentru alaviții de pe coasta mediteraneană a Siriei, iar cel de-al doilea pentru druzii care populau regiunea de la sud-est de Damasc.

Aceste două state au fost menținute până în 1942, când au fost reunificate cu Siria (totuși, o reunificare provizorie avusese loc și

* În al treilea rând, francezii au împărțit Siria propriu-zisă (sunnită) în alte două state: Damasc? și Alep. Acestea au fost reunificate însă în 1924.

Scopul acestor trasări de granițe a fost marginalizarea, ba chiar eliminarea notabililor sunniți de pe scena politică a Siriei.

Administrația franceză din Siria și Marea Revoltă din 1925-1927

Încă de la început, francezii i-au înlăturat pe notabili din administrația Siriei, înlocuindu-i, masiv, cu funcționari francezi.

În schimb, au încurajat formarea unei armate autohtone, care să completeze însemnatul detașament de 15.000 de soldați francezi.

După cum era de așteptat, notabili sirieni au fost reticenți în a-și trimite fiii în noile școli militare, astfel că acestea și-au recrutat candidații dintre grupurile religioase minoritare (nesunnite).

După obținerea independenței Siriei, în 1946, ofițerii nesunniți minoritari, pregătiți în școlile militare franceze, au obținut un rol covârșitor în viața politică a statului, ceea ce va avea o importanță deosebită pentru evoluția relațiilor interarabe.

Așadar, francezii au instaurat un adevărat regim de ocupație în Siria. Drept urmare, în iulie 1925 a izbucnit o revoltă generală în toate statele siriene, cu excepția Libanului. În toamna acelui an, orașele mari s-au aflat în stăpânirea insurgenților. Armata

1 Atât alaviții, cât și druzii sunt secte șiite ismailite, mult diferite de șiiții duodecimani din Iran, Irakul de sud și Libanul de sud.

2 Orașul Damasc avea în 1904 aproximativ 201.000 locuitori, dintre care 144.000 musulmani, 16.500 ortodocși (melkiți), 15.000 melkiți uniți, 1210 armeni gregorieni, 380 armeni uniți, 1420 creștini sirieni (iacobiți), 800 iacobiți uniți, 700 romano-catolici, 730 protestanți, 450 maroniți, 320 caldeeni (nestorieni uniți cu Biserica Romei). Mai locuiau în Damasc 8000 de evrei (Baedekers Palăstina und Syrien, p. 264).

3 Orașul Alep avea în 1904 180.000 de locuitori, dintre care două treimi musulmani, restul creștini (majoritatea ortodocși) și 9000 evrei (Baedekers Palăstina und Syrien, p. 332).

1 Ira M. Lapidus, op.cit., p. 647.

Pagina 271

franceză a intervenit în forță. În seara zilei de 18 octombrie 1925 au asediat Damascul și l-au supus unui bombardament continuu, timp de 48 de ore, soldat cu 1400 de morți în rândul civililor.

Orașul a putut fi recucerit, însă revolta a durat până în 1927.

Aproximativ 6000 de sirieni și-au pierdut viața, alte mii de persoane rămânând fără locuințe.

Organizarea politică a populației siriene.

Blocul Național și Partidul Social Naționalist

În timpul revoltei a fost organizat și primul partid politic sirian, Blocul Național. Membrii fondatori făceau partea din vechile farnilii care deținuseră rolul conducător în administrația locală în epoca otomană: mari latifundiari și notabili. Conducerea partidului a continuat vechea practică din epoca otomană de - „cooperare onorabilă” cu autoritățile, acum franceze. Acestea au fost nevoite să accepte conlucrarea cu Blocul Național. 1

Noua organizație politică a avut o orientare naționalistă (militând în favoarea independenței Siriei Mari) și conservatoare (vizând menținerea vechii ordini sociale, clientelare), contrară reformelor sociale, economice și politice. Din acest motiv, s-a răspândit și în Siria Partidul Social Naționalist Sirian, numit și Partidul Popular Sirian, întemeiat la Beirut, în 1932, de către creștinul libanez Antun Sa'adah (1904-1949). Acest partid, aflat în ilegalitate, revendica unitatea Siriei Mari. Doctrina sa a fost numită fenicianism, fiind similară doctrinei faraonice din Egipt. Datorită faptului că Partidul Social Naționalist Sirian promova independența Siriei și susținea necesitatea implementării unor reforme economice și sociale, Antun Sa'adah a fost arestat și expulzat de francezi, în 1938.2

Instituții de guvernământ. Statutul internațional al Siriei Conducătorii Blocului Național nu au reușit să câștige experiență politică, fiind împiedicați de către francezi, care, spre deose-

? Anii războiului i-a petrecut în America latină. În 1947 s-a întors în Orientul Apropiat, însă la Beirut, militând pentru unificarea Libanului cu Siria. În 1949 au izbucnit conflicte de stradă între aderenții săi și trupe paramilitare ale facțiunilor libaneze locale. A fost expulzat în Siria, de unde a fost returnat în Liban. Aici a fost din nou arestat și executat pentru înaltă trădare, procesul durând mai puțin de 24 de ore (Encyclopaedia Britannica CD 98. Multimedia edition, articolul Sa'adah Antun”).

Pagina 272

bire de britanici, au evitat cât au putut semnarea unor tratate bilaterale cu Siria, menite să asigure acestui stat un anumit grad de independență.

Tocmai de aceea, membrii Blocului Național, din proprie inițiativă, au convocat alegeri pentru o Adunare legislativă care să emită o constituție (1929). Autoritățile franceze au dizolvat acest Parlament ales și au respins și proiectul de constituție. În 1930, Guvernul de la Paris a promulgat propria constituție pentru Siria. A fost prevăzută o președinție siriacă și un Parlament, întrunit în sesiuni anuale. Francezii și-au menținut dreptul de veto.

Abia după victoria în alegerile franceze a Frontului Popular, condus de Lâon Blum (1936), a putut fi negociat un tratat bilateral franco-sirian (similar celui anglo-irakian, din 1930). Siria a dobândit un anumit grad de independență (suficient pentru a fi admis în Liga Națiunilor). Franța și-a menținut dreptul de a apăra suveranitatea Siriei și de a-și păstra bazele militare pe teritoriul acestui stat. Dar după căderea Frontului Popular de la putere, a dispărut și disponibilitatea francezilor de a recunoaște o Sirie independentă. Parlamentul francez a refuzat să ratifice tratatul, în anul 1939. Tot atunci, neținând cont de opinia publică siriană, Franța a cedat Turciei regiunea Alexandretta (adică Antiohia, de pe țărmul estic al Mediteranei).

Astfel, „după aproape 20 de ani de mandat, Siria a rămas fără independență, fără instituții de autoguvernare și fără unitate teritorială. Mai mult de atât, liderii principalei organizații politice, Blocul Național, erau discreditați din cauza eșecului lor de a obține un câștig oricât de mic. Moștenirea franceză a fost în cea mai mare parte o garanție pentru instabilitatea politică” din perioada postbelică.!

Libanul și stabilirea unei politici de colaborare religioasă între creștini și musulmani

Structura religioasă a Marelui Liban

Când francezii au creat Marele Liban în anul 1920, au avut în vedere apărarea intereselor creștinilor. Totuși, prin alipirea orașelor Tir, Sidon, Beirut, Tripoli și a văii Biqa, a crescut numărul sunniților, șiiților și al druzilor.

Creștinii și musulmanii au avut viziuni total diferite cu privire la organizarea statului libanez. Maroniții considerau Libanul

1W. Cleveland, op.cit., p. 209.