RELIGIE ȘI STAT ÎN ISLAM

Pagina 253

numele țării din Imperiul Persan în Imperiul Iranian (pentru a accentua originea ariană, indo-europeană, a iranienilor). Multe cuvinte arabe și turcești au fost înlăturate din limba persană. În presă și la posturile de radio au fost inoculate sentimente patriotice iraniene, precum și conștiința identității islamice nearabe;

= Dezvoltarea economică, în special a industriei. A fost inaugurată calea ferată transiraniană (de la Marea Caspică la Golful Persic). Totuși, în viața rurală nu a adus modificări esențiale.

Reza Pahlavi nu a încurajat deloc o politică populară. La sfârșitul anilor 1930, 98% dintre țărani nu aveau deloc pământ în proprietate, suferind o cruntă exploatare din partea latifundiarilor;

* Încercarea de limitare a capitalului străin. Cu toate acestea, capitalul Companiei Anglo-Iraniene de Petrol a rămas majoritar britanic (capitalul iranian constituia 20%), iar concesiunea a fost extinsă până în 1993! În compensație, Reza Pahlavi a consolidat legăturile economice cu Germania nazistă (care a devenit principalul partener comercial extern al Iranului).

Din cele prezentate, se poate constata o asemănare, dar și o deosebire fundamentală între Mustafa Kemal și Reza Pahlavi.

Ambii au fost reformatori, dar scopul acestor reforme a fost diferit. Kemal a intenționat revigorarea națiunii turce, guvernând cu ajutorul unui sistem democratic popular (făcând posibilă dezvoltarea democrației multi-partinice de după cel de-al doilea război mondial). Reza Pahlavi a rămas un dictator care a guvernat cu ajutorul unei clici militare, exploatându-și propriul popor. În momentul în care a abdicat, contul său din băncile străine era de peste 3 milioane de lire sterline, iar în interiorul Iranului avea în proprietate de 1,2 milioane ha de pământ. Aceste reforme occidental-dictatoriale ale șahului au dus, în cele din urmă, la înstrăinarea lui și a dinastiei sale de popor. lar prin faptul că nu a înlăturat cu totul influența clerului din societate, a făcut posibilă apariția unei serioase forțe de opoziție, susținătoare a unei ideologii islamice.!

Într-adevăr, singurii care au avut autoritatea de a se opune măsurilor șahului au fost clericii șiiți. Și totuși, poziția acestora a fost mai degrabă quietistă. Când Reza s-a proclamat monarh, în 1925, doar ayatollahul Hasan Modarres, membru al Parlamentului, a protestat (împreună cu un viitor mare om politic al țării, Muhammad Mussadeg, prim ministru între 1951-1954). Din acest

1W Cleveland, op.cit., p. 174-178.

Pagina 254

motiv, ultimii ani ai vieții Modarres i-a petrecut în arest (a decedat în 1938). După inițierea măsurilor occidentalizatoare, au protestat doar câțiva clerici. Un ayatollah din Mashhad a cerut în acest scop o audiență la șah. A fost arestat, fapt care a pricinuit o revoltă spontană a credincioșilor din Mashhad. Timp de două zile, armata a pătruns în marea moschee din Mashhad, împușcând sute de manifestanți (12-13 iulie 1935).1

Mai trebuie consemnată reacția ayatollahului Bafqi din 1932.

Acesta a apostrofat „damele de Curte” care intraseră fără văl în marea moschee din Qom. Un general de armată a înconjurat lăcașul sfânt șiit, l-a arestat pe ayatollah și l-a scos afară din moschee, târându-l de barbă2

Suprema autoritate șiită din Iranul interbelic, Marja' at-taqlid Abdolkarim Yazdi Ha'eri, a evitat să se implice în problemele politice (a protestat doar împotriva legii vestimentației, din 1928)

și s-a stabilit în „orașul sfânt” Qom, unde a înființat cea mai importantă Facultate de Teologie șiită din Iran - hauze-ye 'elmieh.3

Datorită relațiilor privilegiate ale Iranului cu Germania nazistă, britanicii și sovieticii au ocupat țara (august 1941), ceea ce a afectat serios mândria națională a iranienilor. Linia ferată transiraniană a fost folosită pentru ajutorarea Armatei Roșii de către statele occidentale. Reza Pahlavi a abdicat de la tron în favoarea fiului său, Muhammad Reza Pahlavi.4

3. REGIM ISLAMIC WAHHABIT: REGATUL

ARABIEI SAUDITE

Până în 1918 doar anumite teritorii din Peninsula arabică s-au aflat în componența Imperiului otoman, anume părțile de vest (regiunea Hijaz, în care se aflau orașele Mecca și Medina, și Yemenul de nord), precum și anumite teritorii de pe malul occidental al Golfului Persic. În interiorul deșertic al Peninsulei se afla în plină expansiune „cel de-al treilea stat sa'udit” (vezi p.

182), organizat pe baza frățiilor wahhabite ikhzvan, unite într-o adevărată confederație religioasă fundamentalistă.

1 Hamid Algar, Religious forces in kwentieth-century Iran, p. 742-743.

2 Un eveniment asemănător s-a petrecut și în 1928, când apostrofată a fost chiar mama șahului (Roy Mottahedeh, op. cit., p. 200).

Pagina 255

Cucerirea orașelor sfinte și constituirea Regatului Arabiei Saudite

În anul 1915, britanicii, interesați de încurajarea oricăror acțiuni de opoziție îndreptate împotriva Imperiului otoman, au intrat încă o dată în legătură cu Ibd Sa'ud (de fapt Abd al-Aziz Al Sa'ud), plătindu-l să întreprindă incursiuni împotriva emirilor arabi din peninsulă, aliați ai sultanului de la Istanbul. Drept urmare, cu ajutorul trupelor ikhvan, emirul din Najd a cucerit rând pe rând emiratele vecine, acțiune continuată și după încheierea primului război mondial. De aceea, Ibn Sa'ud s-a autoproclamat, în 1921, „Sultan al Najdului și al teritoriilor aparținătoare”.!

La baza statului sa'udit din Najd a continuat să se afle doctrina islamistă wahhabită. Tocmai din această cauză, scopul principal al sultanului Ibn Sa'ud și al conducătorilor trupelor ikhzvan a fost cucerirea orașelor sfinte Mecca și Medina, aflate însă în regatul lui Husayn din Hijaz, un alt aliat vechi al britanicilor.

Aceștia, dintr-un sentiment de culpă pentru faptul că l-au trădat pe Husayn (permițându-le francezilor să-și instaureze mandatul în Siria), nu doar că i-au numit pe fiii acestuia, Faysal și Abdullah, regi ai Irakului și Iordaniei, ci au continuat chiar să-i plătească importante subsidii.

Astfel, prin finanțare britanică, întreaga zonă de nord a peninsulei se afla în stare de război (trupele sa'udite desfășurând incursiuni atât împotriva lui Husayn, cât și a fiilor acestuia din Iordania și Irak). În cele din urmă, britanicii au convocat toate părțile beligerante la o conferință în Kuwait, la care nu s-a ajuns însă la nici un rezultat. Ba mai mult, Ibn Sa'ud s-a arătat indignat pentru faptul că regele Husayn s-a autoproclamat calif (după desființarea acestei funcții de către guvernul turc), acuzându-l de erezie. Hijazul a fost invadat de trupele ikhwan (1 septembrie 1924). Mecca a fost cucerită în octombrie. Husayn abdicase încă înainte, în favoarea unui alt fiu al său, Ali. Acesta, pentru a se menține pe tron, a căutat sprijin extern, fiind dispus să renunțe la titlul de calif, și oferindu-l regelui egiptean Fu'ad I, care însă l-a refuzat (cu strângere de inimă). În cele din urmă, dinastia hașemită a fost înlăturată de pe tronul Hijazului, Ibn Sa'ud ajungând la o înțelegere cu notabilii meccani și medinezi, care l-au proclamat, la 8 ianuarie 1926, „rege al Hijazului”. Prin aceasta a fost

1]. Reissner, Saudi-Arabien, în „Politisches Lexikon...”, p. 226-227.

Pagina 256

realizată o uniune personală între Hijaz și Najd, Ibn Sa'ud menținând independența ambelor state. Abia în 1932 a fost realizată unificarea deplină între ele, constituindu-se Regatul Arabiei Sa'udite.!

Compromisul dintre Ibn Sa'ud și reprezentanți ai curentului Salafiya. Constituția din Hijaz și aplicarea „ordinii politice a șariei”

Cucerirea Hijazului nu mai constituia o afacere peninsulară arabă internă (precum cucerirea tuturor celorlalte emirate), datorită rolului deosebit de important deținut de orașele sfinte Mecca și Medina. În 1924, când a ordonat invazia în Hijaz, Ibn Sa'ud l-a acuzat pe Husayn și pentru faptul că obstrucționa desfășurarea în bună ordine a pelerinajului la locurile sfinte islamice. Dar când trupele ikhzwan au pătruns în Mecca, au devastat orașul, îndepărtând ceea ce considerau ele a fi „simbolurile cultelor păgâne” ale meccanilor (au profanat chiar și mormintele profetului și ale primilor trei califi). Acțiunea a provocat indignare în întreaga lume musulmană.

Drept urmare, Ibn Sa'ud a fost nevoit să liniștească opinia publică islamică. A intrat în legătură cu reprezentanți de frunte ai curentului salafiya și a convocat un congres islamic mondial la Mecca (7 iunie-5 iulie 1926). Conform planurilor inițiale, acesta urma să decidă soarta viitoare a Hijazului. Dar, în urmă compromisului realizat cu unii dintre fruntașii islamiști din Egipt (inclusiv Rashid Reza), Ibn Sa'ud și-a menținut dominația asupra orașelor sfinte, congresul dezbătând doar probleme de ordin medical, cultural și social, legate de pelerinajele anuale.?

Tot în urma compromisului amintit (la care voi reveni mai pe larg într-un alt capitol), Ibn Sa'ud a încercat să diminueze influența politică a organizațiilor radicale ale ikhwan-ilor. Aceștia l-au acuzat pe rege de trădarea idealurilor wahhabite, de introducerea unor practici de guvernare precum și tehnologii neislamice (telegraful a fost considerat drept vrăjitorie), cerând chiar cucerirea Irakului. Ibn Sa'ud și-a asigurat sprijinul ideologic al învățaților wahhabiți, astfel că a putut porni un conflict deschis cu trupele ikhzvan-ilor, pe care le-a învins doar datorită sprijinului

1 Encyclopaedia Britannica CD 98. Multimedia edition, articolul „Arabia.

History. Ibn Sa'ud and the third sa'udi state”.

2 H. Lammens, op.cit., p. 209.

Pagina 257

militar britanic. Ultimele căpetenii ikhwan-e au fost capturate în ianuarie 1930, deci după mai bine de trei ani de război civil.

În acest conflict, Ibn Saud s-a erijat în apărătorul Hijazului de elementele extremiste. Încă la 28 august 1926, el a emis Instrucțiunile pentru Regatul Hijaz. Acesta a fost proclamat drept regat arab, independent, consultativ și islamic, în administrarea lui Ibn Sa'ud, care însă se obliga să respecte șaria, astfel că toate decretele sale să fie în concordanță cu Coranirl și sunna profetului, și după modelul „strămoșilor evlavioși”. La Mecca a fost instituit un consiliu consultativ, alcătuit din ulemale, notabili și negustori din Hijaz (acest organism și-a pierdut aproape orice funcționalitate după crearea, în 1931, a Consiliului Locțiitorului regal). La Mecca, Medina și Jidda au fost create judecătorii supreme ale șariei. Totodată, a fost instaurat un tribunal economic și negustoresc, pentru care s-au formulat primele acte de drept civil, comercial și administrativ.?

Constituția Hijazului a rămas în vigoare până la constituirea Regatului Arabiei Sa'udite, în 1932. Ibn Sa'ud s-a dovedit a fi unul dintre cei mai capabili întemeietori de state din epoca modernă. Dar acest regat nu putea fi decât cu greu numit „stat”. Era mai degrabă o confederație de triburi. Chiar și Ibn Sa'ud a fost mai întâi de toate un șef tribal, ai cărui 42 de fii au intrat în relații matrimoniale cu șefii celorlalte triburi din peninsulă. În acest fel, Arabia Saudită s-a constituit ca o monarhie absolută, toate deciziile fiind luate de regele însuși și aplicate în provincii de către fiii sau oamenii săi de încredere.

În același timp, Ibn Sa'ud a fost și conducătorul religios al regatului, având sprijinul total al ulemalelor. Majoritatea clericilor, descendenți ai reformatorului Abd al-Wahhab, intraseră deja în relații matrimoniale cu familia regală, fiind sprijiniți financiar de către Curte și deținând o influență considerabilă în administrația regatului.3

Arabia Saudită a fost printre puținele state ale lumii fără o constituție, căci în locul acesteia se afla Coranul. Abia înainte de moartea sa, Ibn Sa'ud a emis un act cu caracter constituțional, Ordonanța ministerială, care proclama Arabia Saudită drept monarhie arabă, independentă, islamică și consultativă și stabilea

2]. Reissner, Saudi-Arabien, în „Politisches Lexikon...”, p. 227.

3 Ira M. Lapidus, op.cit., p. 674.

Pagina 258

puterea legislativă, executivă și administrativă. „Această legare sau condiționare a exercitării drepturilor suverane de șaria face din Arabia Saudită un stat islamic per definitionem”.! Așadar, nu doar că principiile mișcării puritane au fost așezate la baza administrației din Arabia Saudită, ci au fost readuse în actualitate și aplicate principiile emise în secolul al XIV-lea de Ibn Taymiyyah despre „ordinea politică a șariei”. Prin aceasta, statul sa'udit a devenit un model politic pentru o importantă grupare a islamiștilor salafitici.

La începutul istoriei sale, Arabia Saudită a fost un stat deosebit de sărac. Singurele venituri proveneau din impozitele percepute pelerinilor musulmani veniți la Mecca și Medina. În 1933, Ibn Sa'ud a concesionat firmei californiene Standard Oil exploatarea petrolului. A fost printre cele mai profitabile investiții ale acestei firme, realizată într-un moment în care nici nu se descoperise petrol în Arabia Sa'udită. Cea dintâi forare cu succes s-a făcut în 1938, iar exploatarea petrolului a început abia după încheierea celui de-al doilea război mondial.

În timpul războiului, Arabia Sa'udită și-a menținut neutralitatea. În martie 1945 a declarat război Germaniei, fapt care a facilitat intrarea regatului în ONU.

În pofida importanței politice reduse a statului său, regele Ibn Sa'ud a fost printre cele mai respectate personalități din lumea musulmană, singurul șef de stat care a reușit să păstreze independența țării sale și să creeze un stat islamic nesecularizat, pe bazele Șariei.2

4. STATELE SUB MANDAT BRITANIC:

EGIPT, IRAK, IORDANIA

Regatul Egipt (1922-1952)

Partidul Wafd și obținerea independenței

Egiptul a plătit un tribut greu pentru victoria Antantei. În 1914, Imperiul britanic a instaurat protectoratul asupra țării, încheind astfel cele patru secole de suzeranitate otomană. Totodată, britanicii au decretat legea marțială și au folosit Egiptul ca bază în campaniile de cucerire a Siriei.

1]. Reissner, Saudi-Arabien, în „Islam in der Gegenwart”, p. 534.

Pagina 259

Încurajați de declarațiile președintelui american Woodrow Wilson, elita politică egipteană a sperat că țara va putea dobândi independența. În noiembrie 1918, o delegație formată din șase politicieni egipteni de frunte (wafd), sub conducerea lui Sa'd Zaghlul, a cerut britanicilor să accepte participarea Egiptului la tratativele de pace de la Paris. Britanicii au refuzat și i-au arestat pe semnatari, exilându-i în insula Malta (8 martie 1919).1

Această măsură de forță a constituit scânteia izbucnirii unei revolte ample a poporului egiptean. La mișcările de protest au participat nu doar reprezentanții naționaliștilor urbani, ci și sectoare tradiționale, aflate până atunci la marginea societății moderne coloniale: țărani, muncitori și membri ai triburilor nomade.

Revoltele s-au desfășurat în întreaga țară, având caracter de eliberare națională, dar și socială: numeroase localități mici s-au eliberat de autoritatea colonială și a oficialităților birocratice urbane; conace ale latifundiarilor au fost arse, linii ferate și poduri distruse. Armata britanică și grupările naționaliste au reușit să restabilească ordinea abia la începutul lunii aprilie 1919; peste 3000 de egipteni și-au pierdut însă viața.

În urma restabilirii ordinii, a fost realizată o înțelegere tacită între armata britanică și liderii grupării naționaliste? În final, englezii au trebuit să accepte participarea Egiptului la tratativele de pace. În anii următori au avut loc mai multe negocieri între naționaliști, grupați în jurul Partidului Wafd (Al Wafd Al-Misri - „Delegația Egiptului”), și autoritățile britanice, cu privire la statutul viitor al Egiptului. În cele din urmă, Guvernul imperial britanic a emis unilateral o declarație de independență a Egiptului (1922), cu asigurarea însă a prezenței și a controlului militar britanic. Așadar, în realitate, nu se poate vorbi decât de o independență limitată a Egiptului. Supremația britanică a fost eliminată abia în anul 1936, când Egiptul a dobândit independența totală (controlul britanic limitându-se la Canalul Suez). Un an mai târziu, Egiptul a devenit membru al Ligii Națiunilor.

Experimentul liberal (1923-1936)

În Egipt a fost emisă o constituție (în 1923), care consfințea statutul de monarhie parlamentară, sub conducerea regelui Fuad (1917-1936). În 1924 au avut loc primele alegeri, partidul Wafd

3 Ira M. Lapidus, op.cit., p. 623.

Pagina 260

obținând 90% din sufragii. Sa'd Zaghlul a devenit cel dintâi premier al țării.

Totuși, democrația egipteană a fost mai mult declarativă. Pe de o parte, constituția a acordat drepturi excesive regelui (de numire și demitere a guvernului, de dizolvare a Parlamentului).

Pe de altă parte, conducerea partidului Wafd nu a acceptat cu ușurință formarea unei opoziții. În al treilea rând, britanicii, care și-au menținut prezența militară și economică, s-au amestecat cât au putut în viața politică a țării.!

Așadar, la fel ca Turcia, și Egiptul a ieșit din primul război mondial cu un regim naționalist secular. Totuși, diferențele dintre cele două țări au fost destul de mari. Elitele naționaliste turcești (compuse în preponderență din reprezentanți ai intelectualității urbane) au reușit să mobilizeze potențialul politic și militar al poporului turc, obținând suveranitatea națională deplină, prin adoptarea unei ideologii etatiste și naționaliste turcești. Elitele egiptene, în schimb, alcătuite în special din mari latifundiari și câțiva jurnaliști, cu toate că au reușit să mobilizeze din punct de vedere politic populația, totuși au eșuat în rezolvarea a trei probleme esențiale: obținerea independenței reale a țării (în lipsa unei armate naționale), dezvoltarea economică și îmbunătățirea nivelului de trai al populației, precum și crearea unei identități culturale și ideologice moderne a statului egiptean.

Suveranitatea națională stabilă nu a putut fi obținută datorită împărțirii puterii, între rege, partidul Wafd și britanici. Aceștia din urmă controlau armata și foloseau puterea acesteia pentru alimentarea rivalității dintre rege și partide. În același timp, regele și conducătorii partidelor nu au încercat să se unească împotriva britanicilor, fiind deseori fericiți să folosească sprijinul britanic în subminarea rivalilor. Viața politică din Egiptul interbelic s-a derulat conform următorului cerc vicios: Partidul Wafd câștiga alegerile. Britanicii și regele conspirau împotriva noului guvern format, obligându-l în cele din urmă să demisioneze. Dacă era necesar, regele dizolva el însuși parlamentul și demitea guvernul, numind un Cabinet regal care organiza noi alegeri, în care ieșea iar învingător Partidul Wafd. Până în 1942, regele și britanicii au fost aliați pentru împiedicarea unei vieți politice normale și eficiente în Egipt.

1 W. Cleveland, op.cit., p. 184.

Pagina 261

În asemenea condiții de instabilitate politică, involuția economică a urmat de la sine. În toată perioada interbelică, venitul pe cap de locuitor a fost inferior celui din 1886. Trebuie remarcat însă faptul că în societățile egiptene procentul capitalului autohton a crescut, astfel că egiptenii au reușit în mare măsură să dețină controlul economiei naționale. Totuși, de această bogăție materială a beneficiat doar o mică parte din populație: oameni de afaceri, tehnicieni, „birocrați cu gulerele albe”, în timp ce marea masă a poporului a sărăcit continuu, permițându-și într-o tot mai mică măsură cumpărarea produselor caracteristice economiei de tip urban, european.

Acest fapt a avut urmări considerabile asupra evoluției vieții culturale a Egiptului interbelic. Odată cu creșterea polarizării sociale, au apărut două discursuri culturale, cu totul opuse: pe de o parte un naționalism egiptean, pe de altă parte un nou tip de islamism.

Cel dintâi discurs a fost propriu clasei politice aflată la putere, susținătoare a valorilor occidentale, liberale, moderne. De aceea, politicienii de frunte ai țării au fost tentați să reinterpreteze chiar și istoria națională, dar nu în termeni islamici, ci preislamici, cultivând o nouă doctrină culturală — faraonismul, care accentua moștenirea antică, Egiptul fiind considerat izvorul civilizației europene, alături de Grecia și Roma antică. Apoi, și mișcarea feministă a cunoscut o mare amploare, fiind organizată, ca asociație, în 1923. Guvernul a îndeplinit unele din cererile acestei mișcări, prin acordarea permisiunii de înlăturare (benevolă) a vălului, precum și obligativitatea frecventării școlii de către fete.

Prin toate aceste măsuri, clasa politică de la conducerea Egiptului, în special membrii Partidului Wafd, s-a izolat tot mai mult de populație. Sistemul parlamentar-democratic, precum și celelalte instituții adoptate după model european, au început să fie considerate de popor drept cauză a nivelului scăzut de trai.

Criza economică din anii 1928-1933 a adâncit și mai mult divizarea socială, împingându-i în sărăcie și pe numeroși funcționari și intelectuali ai clasei de mijloc. Nemaiavând posibilitatea materia- Jă de a cumpăra produsele economiei moderne, de tip european, lipsiți și de asistența socială guvernamentală, loviți de criza economică, numeroși intelectuali și mici funcționari au creat organizații autonome, preluând îndatoririle sociale ale guvernului.

Pagina 262

Astfel de asociații și organizații au apărut în număr deosebit de mare în toate provinciile egiptene, începând cu anul 1927. Din coordonarea lor a luat naștere Comunitatea Fraților Musulmani.

Ideologia acestora era însă diferită de cea promovată de autorități, căci avea la bază egalitarismul propovăduit de religia islamică. Așadar, discursul acestor organizații a fost islamismul, dar unul de tip nou, mai puțin cultural decât cel clasicist, dar mai practic, ba chiar fundamentalist.! Importanța lui pentru istoria ulterioară a lumii arabe va fi deosebit de mare, fapt pentru care îl voi analiza într-un capitol special.

Egiptul în timpul celui de-al doilea război mondial

În urma tratatelor cu britanicii, guvernul Egiptului a decretat, în 1939, legea marțială, a rupt relațiile diplomatice cu Germania, dar nu a intrat direct în război. Datorită sentimentelor anti-britanice, numeroși egipteni priveau cu simpatie spre Germania, sperând într-o reușită a ofensivei generalului Erwin Rommel.

La 4 februarie 1942, regele Farug al Egiptului a numit în funcția de premier pe un simpatizant al Germaniei, Ali Mahir (care nu era membru al Partidului Wafd). Din acest motiv, ambasadorul britanic a cerut o audiență la rege, în timp ce tancurile britanice înconjurau palatul regal. Ambasadorul i-a cerut regelui fie să-l schimbe pe premier, fie să abdice. Dominația britanică a fost asigurată în continuare, fapt care a discreditat total Partidul Wafd, în pofida faptului că acesta a înființat, în 1946, una din principalele organizații mondiale - Liga arabă. Nemulțumirea populară era însă prea mare? În 1952 au izbucnit revolte ale maselor, conduse atât de opoziția islamistă, cât și de cea a naționaliștilor urbani și a militarilor. Rezultatul a fost nu doar înlăturarea de la putere a Partidului Wafd, ci și proclamarea republicii.

În locul liberalismului agrar al vechiului regim s-a instaurat socialismul urban al colonelului Nasser.

Constituirea națiunii irakiene

De la mandat la independență (1920-1932)

În 1918, armatele britanice au ocupat cele trei provincii răsăritene din Imperiul otoman: Basra, Bagdad și Mosul. Prin unificarea lor, a luat naștere statul irakian, care a avut de la bun înce-

1R. Schulze, op.cit., p. 126.

2W. Cleveland, op.cit., p. 188-191.