RELIGIE ȘI STAT ÎN ISLAM

Pagina 243

C. DE LA STATUTUL DE MANDAT

LA INDEPENDENȚĂ

La încheierea primului război mondial, Orientul Apropiat a devenit o regiune mult mai complexă decât fusese la începutul secolului, când întregul teritoriu fusese controlat de trei centre de autoritate: Istanbulul otoman, Egiptul și Iranul. După 1918, pe teritoriul vechiului Imperiu Otoman au apărut șase state noi, Turcia modernă și cinci țări arabe: Siria, Liban, Palestina, Irak și Transiordania. Totodată, au apărut ca entități politice distincte Arabia Sa'udită și Yemenul.

Din acest conglomerat de zece state existente în Orientul Apropiat și Mijlociu, doar Turcia, Iranul, Arabia Sa'udită și Yemenul s-au bucurat de independență politică deplină (nu însă și de cea economică). Celelalte au suportat un regim de ocupație militară și politică franceză (Siria, Liban) și britanică (Egipt, Irak, Transiordania și Palestina). După cum se va vedea în continuare, politica celor două puteri europene a fost diferită în zonă.

Așadar, la sfârșitul războiului mondial, provinciile arabe ale Imperiului Otoman (adică practic întreaga regiune arabă din Orientul Apropiat) au fost despărțite. Liga Națiunilor (predecesoarea viitoarei ONU) a sancționat divizarea, acordând totodată Franței și Marii Britanii dreptul de a administra acele teritorii. În limbajul diplomatic, acest drept a fost numit „mandat”, țările mandatate fiind socotite ca locuite de populații „care nu ajunseseră încă la stadiul de a se putea guverna singure în condițiile lumii moderne”. Tocmai de aceea, aceste populații au fost puse sub tutela unor „națiuni avansate” care au primit misiunea de a le pregăti, politic și instituțional, în vederea obținerii independenței depline. În pofida faptului că ideea „mandatului” părea cât se poate de generoasă, ea a avut însă menirea de a ascunde interesele imperialiste ale Franței și Imperiului britanic.

Păturile conducătoare arabe din Orientul Apropiat, care ajunseseră deja să dezvolte ideea unui naționalism arab și care priveau întreaga regiune drept un tot unitar și organic, au fost puse în fața faptului împlinit.! Granițele trasate de europeni între

1 „Mișcarea națională arabă a fost prea slabă și divizată, pentru a face

Pagina 244

cele cinci noi entități statale arabe nu au ținut cont de realitățile locale și de diversele grupuri religioase care populau anumite regiuni. Această trasare arbitrară a unor frontiere și încercarea europenilor de a crea noi identități naționale, inexistente până atunci (de pildă în Irak, Palestina, Liban) au avut urmări neprevăzute asupra evoluției regiunii în deceniile de după cel de-al doilea război mondial.!

Totodată, sub influența europeană, au fost introduse diferite reforme laicizate. Doar Arabia Sa'udită și Yemenul s-au dezvoltat sub forma unor state teocratice islamice. Viața politică din întregul Orient Apropiat a fost astfel direct influențată și condiționată de măsurile modernizatoare, efectuate atât de către conducătorii autoritari din Turcia, Iran (de orientare seculară), Arabia Sa'udită și Yemen (de orientare fundamentalist-islamică), precum și de europeni în noile state mandatate.

1. REGIMUL LAIC AL LUI KEMAL ATATURK

ÎN TURCIA REPUBLICANĂ

Războiul de Independență și constituirea Turciei moderne

La sfârșitul războiului, Istanbulul era controlat de puterile Antantei. Tratatul de pace de la Sevres, semnat la 10 august 1920, a prevăzut condiții umilitoare pentru Imperiul Otoman: 1) cedări teritoriale: pierderea provinciilor arabe; împărțirea Anatoliei de sud-vest între Franța și Italia; anexarea de către Grecia a orașului Izmir și a Traciei; apariția unui stat armean în Anatolia orientală;

față noului destin al regiunii (...).Elitele din Damasc erau împărțite în mai multe facțiuni, fiecare luptând pentru putere. În acel timp erau exprimate sentimente ale mândriei și conștiinței de sine arabe; erau ridicate pretenții pentru autonomie și obținerea unui statut egal în cadrul Imperiului otoman. Cu toate acestea, nici un lider arab nu avea o imagine clară asupra viitorului (...) Într-o societate care nu avea o istorie a statelor independente și nici o istorie a unor reforme instituționale și economice realizate din interior, o mișcare politică națională nu putea apărea decât imatură. În aceste condiții, britanicii și francezii au creat ei înșiși state arabe, le-au trasat frontiere teritoriale, au impus regimuri centrale și au amânat pentru generațiile viitoare rezolvarea dilemei reieșite din existența unei singure regiuni culturale împărțite în numeroase state mici“ (Ira M. Lapidus, op.cit., p. 643).

1W. Cleveland, op.cit., p. 161-163.

Pagina 245

2) Strâmtorile au fost puse sub administrația unei comisii internaționale de control.!

În atare situație, foști ofițeri otomani au organizat în Anatolia centrală grupe armate de rezistență, conduse de Mustafa Kemai (născut în 1881 la Tesalonic). Eficiența acestor grupări a fost demonstrată în luptele purtate cu invadatorii greci, care au ocupat, între 1919-1921, întreaga Anatolie de vest, ajungând la o depărtare de câțiva zeci de km de Istanbul. Guvernul sultanului nu a fost în măsură să organizeze apărarea țării.

În aprilie 1920, Mustafa Kemal a convocat o Mare Adunare Națională la Ankara (cu 400 de deputați; 60% dintre aceștia au fost reprezentanți ai „intelighenției” naționaliste urbane, 17% islamiști și ulemale care aderaseră la doctrina naționalistă, restul au fost militari), care a ales un Guvern paralel cu cel oficial.2 În ianuarie 1921, Marea Adunare Națională a promulgat o nouă constituție (Pactul Național), în care se proclama suveranitatea turcească asupra întregii Anatolii, și recunoștea separarea provinciilor arabe (nu însă și a celor kurde și armene din Anatolia;

acestea din urmă au fost cucerite, în urma unui tratat semnat cu Rusia Sovietică). Au urmat lupte ale kemaliștilor cu armatele grecești. Datorită medierii britanice, la 11 octombrie 1922 a fost semnat un tratat de pace între Grecia și Turcia. În urma acestuia, 1,3 milioane greci au părăsit Turcia, stabilindu-se în Grecia, precum și 400.000 de turci au trecut din Grecia în Turcia.5

La 24 iulie 1923, la Lausanne, a fost revizuit tratatul de pace de la Sevres. Statele europene au recunoscut suveranitatea turcească asupra întregii Anatolii. Strâmtorile au rămas sub control internațional până în 1936.

1 R. Schulze, op.cit., p. 69-71. „Lăsată fără Kurdistan, fără provinciile cu populație armeană, fără Tracia, regiunea Smirnei, Siria, Arabia și Mesopotamia, Turcia se vede redusă la un mic stat anatolian, vârât între două țări cu granițe nesigure, Armenia și Grecia” (P. Dumont, F. Georgeon, op.cit., p. 544).

2 R. Schulze, op.cit., p. 72. Deputații l-au considerat pe sultanul aflat la Istanbul ca prizonier al forțelor militare de ocupație, militând pentru eliberarea sa.

3 W. Cleveland, op.cit., p. 167.

41M. A. Mehmed, op.cit., p. 366-369. Totuși, turcii au fost nevoiți să facă unele concesii. Provincia kurdă Mosul a fost ocupată în mod provizoriu de britanici (care o vor îngloba apoi în regatul irakian), iar francezii și-au menținut ocupația asupra Alexandrettei (realipită la Turcia în

Pagina 246

Reformele lui Mustafa Kemal Atatiirk

Proclamarea republicii și ruperea de trecutul otoman.

Aceasta s-a făcut în mai multe etape:

- Separarea califatului de sultanat. Sultanul Mehmet VI a fost înlăturat de pe tron, iar sultanatul desființat (1 noiembrie 1922).

Fiul său, Abdul Mejid, a fost proclamat de Parlament drept calif (deci conducător religios);

- Mutarea capitalei la Ankara, în centrul Anatoliei;

* Promulgarea unei constituții republicane a Turciei.

Occidentalizarea statului și a societății turcești,

pe baza a șase principii („șase săgeți cu indicații” 1):

- Reformism;

- Republicanism, adică înlăturarea tuturor elementelor imperiale, otomane. Kemal a înființat Partidul Republican al Poporului, singurul existent timp de câteva decenii;

* Laicism. La 3 martie 1924, califatul a fost desființat (toți membrii familiei otomane au fost expulzați din Turcia); funcția de shaykh al-Islam a fost desființată (înființându-se un „Președinte al problemelor religioase” - Diyanet Ișleri Bașkanhg: - DIB, funcție existentă și azi), la fel și Ministerul Fundațiilor religioase. Școlile religioase au fost închise, iar cele 479 de medrese au fost subordonate Ministerului Educației (3 martie 1924). Limbile arabă și persană au fost înlocuite, în planurile de învățământ, cu limbile europene. Treptat, s-a scos și predarea religiei (în licee în 1924, în gimnazii în 1927, în școlile primare orășenești și sătești în 1930, respectiv 1938). Judecătoriile religioase au fost supuse Ministerului Justiției (8 aprilie 1924). Majoritatea clericilor au fost pensionați în 1924. Instrucția noilor clerici a fost preluată de stat, care a înființat în 1924 o singură Facultate de Teologie pentru întreaga Turcie (la Istanbul, cu 284 de studenți; în 1933 mai avea doar 20 studenți, astfel că a fost transformată în Institut de Orientalistică, afiliat Facultății de Filosofie; ulterior au fost înființate școli clericale de nivel mediu). Ordinele călugărești (sufi) au fost interzise, în urma unei legi din 30 noiembrie 1925. S-a introdus purtarea obligatorie a vestimentației europene, atât la bărbați, cât și la femei. În 1934 s-a interzis clericilor (tuturor religiilor, inclusiv creștinilor) purtarea în public a veșmintelor specifice. În 1926, legea șariei a fost înlocuită prin coduri juridice de inspirație

Pagina 247

elvețiană, germană și italiană. S-a interzis poligamia. Tot în 1926 calendarul musulman a fost înlocuit cu cel european, iar duminica a devenit zi nelucrătoare, în locul zilei de vineri. Procesul de laicizare se poate urmări și din prevederile constituționale: articolul II din Constituția din 1924 cuprindea mențiunea că Islamul era religie de stat; Constituția din 1928 a abrogat acest articol, iar constituția din 1937 a cuprins prevederi despre caracterul laic al statului turc;

- Turcizare. Kemal a încercat să creeze o nouă identitate turcă. A înființat Societatea Istorică Turcă. Secolele otomane au fost "considerate ca fiind o epocă de decădere și de pervertire a spiritului turc autentic. De aceea, Kemal a început o reformă lingvistică profundă, eliberând vocabularul de elemente neturcești. În 1928 a introdus alfabetul latin în locul celui arab. Începând din 1932 nu s-a mai permis recitarea Coranului decât în limba turcă (fapt interzis până atunci de clerul musulman). Au urmat, un an mai târziu, chemările la rugăciune, rostite de muezzini de pe minarete. Totodată, s-a adoptat o politică de turcizare a minorităților etnice, provocând astfel revolta kurzilor?, care a durat timp de mai multe luni din anul 1925.

- Populism: dezvoltare a rețelei școlare (numărul studenților a crescut cu 300%); îmbunătățirea condiției femeii (acordarea dreptului de vot, în 1934, Turcia fiind printre primele țări din lume care a întreprins acest pas);

= Etatism: dezvoltarea etatistă a industriei, prin planuri cincinale. Totuși, agricultura a fost neglijată.

1 Ursula Spuler-Stegemann, op.cit., p. 235-236. Pentru majoritatea intelectualilor arabi, decizia lui Atatiirk de separare a sultanatului de califat a fost foarte bine primită (deoarece otomanii și turcii încetaseră să mai fie considerați drept conducătorii legitimi ai ummei islamice). Principalii ideologi arabi ai curentului islamist salafiya au cerut alegerea unui nou calif - un învățat care să întruchipeze „idealul învățăturii clasice musulmane”. Dar această cerere a islamiștilor l-a contrariat pe Atatiirk, care s-a decis să facă primul pas, desființând pur și simplu funcția de calif. (R. Schulze, op.cit., p. 88-92).

Kurzii fac parte din marea familie a popoarelor iraniene, limba kurdă fiind una dintre cele șase limbi iraniene de pe glob, alături de farsi (persana), osetină, baluciană, paștună (afgană) și tadjică (Lucia Wald, Elena Slave, Ce limbi se vorbesc pe glob, București, 1968, p. 118-123; Marius Sala, Ioan Vintilă-Rădulescu, Limbile lumii. Mică enciclopedie, București, 1981, p. 141).

[IS]

Pagina 248

Integrarea discursului islamist Salafiya din Turcia

în discursul național și european

După cum se poate constata, reforma kemalistă a avut într-adevăr un caracter revoluționar. Întreg statul turc a fost așezat pe baze noi. Ruptura cu trecutul a fost covârșitoare. Turcia a fost prima țară musulmană în care partida naționaliștilor urbani a învins ancien regime. Idealurile acestei partide - suveranitatea națională și împărțirea puterilor în stat - au fost puse în practică, fiind așezate la temelia constituțională a noii republici.

Dar care au fost reacțiile ulemalelor și ale cercurilor islamiste (mai ales a adepților curentului clasicist salafiya)? Ulemalele au fost marginalizate, pierzând mare parte din autoritatea deținută în trecut. Acest fapt nu putea decât să-i mulțumească pe islamiști, deoarece, precum am arătat într-un capitol precedent, una din principalele revendicări ale acestora a fost reformarea islamului, reîntoarcerea la valorile autentice trăite de „strămoșii evlavioși” și părăsirea formei osificate a islamului, practicat și propovăduit de ulemale. În aceste condiții, preocuparea centrală a noilor elite naționaliste urbane din Turcia kemalistă a fost integrarea „discursului islamist” în „discursul european, modern”, construirea unei punți către mult visata împăcare dintre modernitate și islam. Tocmai de aceea, legea care separa sultanatul de califat cuprindea și mențiunea că noul calif urma să fie subordonat „guvernului popular”, rolul său fiind acela de „sprijin al statului”!

Prin separarea puterii politice de cea spirituală, problema reformării islamului a dobândit noi baze de discuție. Conștientizând reacțiile arabilor islamiști, Kemal Atatiirk s-a decis să desființeze pur și simplu funcția de calif. În ziua de 3 martie 1924, Parlamentul turc a votat următoarea lege: „Califul este depus.

Funcția de calif este desființată, deoarece califatul este cuprins ființial în sensul și în termenii guvernării și ai republicii”. După cum observă R. Schulze, nu a fost desființat califatul ca atare, ci instituția sau funcția independentă a califului. Califatul a fost integrat în ordinea republicană și în noua cultură etatistă turcă.

„Suveranitatea pă care o deținuse califul, în calitate de căpetenie culturală a comunității islamice, a trecut pe seama republicii. Republica turcă și-a însușit și toate drepturile suverane care, potrivit concepției salafitice, aparțineau califului: domeniile dreptului

Pagina 249

civil și al educației”. Toate actele legislative care au înlăturat prerogativele ulemalelor în domeniul juridic și al educației au fost, potrivit noii concepții, în totală conformitate cu ideea dreptului islamic.!

Privite din această perspectivă, măsurile promovate de Kemal Atatiirk nu au vizat secularizarea statului (cum afirmă W.

Cleveland), ci laicizarea lui. De fapt, au fost reunificate domenii, drepturi și funcții care în epoca otomană se aflaseră despărțite din punct de vedere instituțional (în pofida faptului că se supuneau controlului unic al Palatului imperial). În Turcia republicană, statul și religia, separate încă din epoca abbasidă, au fost reunificate, căci discursul islamic a fost înlăturat, fiind integrat în noua identitate națională turcească. Intelectualii epocii afirmau că „turcii nu au părăsit nicidecum islamul; aceasta este o idee arabă. Însă arabii înșiși nu știu ce este islamul”. Prin urmare, promotorii laicismului turcesc au dorit să scoată la iveală „Islamul Coranului”, eliberându-l de credințele populare superstițioase și de islamul legalist al ulemalelor. Așadar, nu doar că nu s-a promovat în Turcia kemalistă secularizarea, ci, din contră, statul s-a erijat într-un garant al „islamului curat și spiritual”. Nu este de mirare că modelul turcesc a fost admirat de mulți adepți ai curentului islamist salafiya din lumea arabă. Cultura etatistă din Turcia lui Kemal Atatiirk părea să fi realizat puntea dintre idealurile clasiciste ale islamiștilor și cele ale naționaliștilor urbani, fiind construite în sfârșit modernitatea islamică.?

După cum se va vedea în capitolele următoare, modelul turcesc nu a putut fi implementat în celelalte state ale Orientului Apropiat. Acolo, forțele naționaliste urbane nu au reușit să preia puterea; suveranitatea națională nu a putut fi câștigată decât mult mai târziu, în alte condiții, ceea ce a avut ca urmare apariția unui nou discurs islamist, diferit de cel clasicist, salafiya.

Politică externă neagresivă. Turcia a renunțat, în anul 1939, la toate provinciile arabe (cu excepția peninsulei Alexandretta, cedată de Franța (din teritoriul sirian), a devenit membră al Ligii Națiunilor (în 1932), ca și al Pactului Balcanic (în 1934).

Mustafa Kemal a condus în mod autoritar Turcia. A introdus, cu succes, măsurile de modernizare a societății și a țării.

Tocmai de aceea, a primit și supranumele de Atatirk, adică Tată

Pagina 250

al turcilor. Cele șase principii au rămas la baza organizării statului până în epoca de azi, ele fiind apărate în special de armată.

Rezistând presiunilor externe, președintele Inânii a menținut o neutralitate binevoitoare atât față de Germania, cât și față de SUA și URSS. Abia la 23 februarie 1945, Turcia a declarat război Germaniei, putând fi acceptată astfel ca partener egal în cadrul ONU.

2. DICTATURĂ MILITARĂ ÎN IMPERIUL IRANIAN

Instaurarea dinastiei Pahlavi

În timpul primului război mondial, Iranul, deși își proclamase independența, a fost ocupat de armatele ruse și britanice, Guvernul central de la Teheran deținând doar o stăpânire nominală. Drept urmare, naționaliști iranieni (printre care se numărau și numeroși clerici șiiți de frunte) au format un „guvern fantomă” la Qom, refugiat apoi la Kermanshah și Istanbul?

În 1918, ca urmare a Revoluției bolșevice, formațiuni naționaliste și comuniste iraniene au înființat, cu sprijin militar rusesc, Republica Sovietică Gilan (pe țărmul sudic al Mării Caspice; cu capitala la Rasht). Ea a fost însă desființată (în noiembrie 1921)

de colonelul unei brigăzi de cazaci, Reza Khan, care, în ianuariefebruarie 1921 cucerise Teheranul, instaurând o dictatură militară. A arestat numeroși politicieni de frunte, pe care i-a acuzat de semnarea, în 1919, a unui tratat cu Anglia, cu totul defavorabil Iranului. Șahul Ahmad a fost nevoit să numească un guvern de reformatori, în care Reza Khan a deținut portofoliul de Război.

Noul guvern a restabilit legăturile diplomatice cu sovieticii, semnând cu aceștia un tratat de asistență militară în cazul invadării Iranului de către o putere străină. În aceste condiții, tratatul umilitor cu britanicii din 1919 a fost denunțat unilateral.+

1 W. Cleveland, op.cit., p. 172.

2 Hamid Algar, Religious forces in hventieth-century Iran, în „The Cambridge History of Iran”, VII, p. 736.

3 Dacă tratatul ar fi fost ratificat de Parlamentul iranian, atunci britanicii ar fi controlat afacerile externe, apărarea și întreaga economie a Iranului, ceea ce ar fi dus la transformarea țării într-un protectorat britanic (Amin Saikal, Iranian Foreign Policy, în „The Cambridge History of Iran”, VII, p. 428.

4 Ira M. Lapidus, op.cit., p. 580.

Pagina 251

Reza Khan a fost un republican convins. Campaniile sale de reunificare a țării s-au asemănat mult cu cele ale lui Mustafa Kemal, fiind considerate mișcări de „eliberare națională”. Când Reza a fost numit prim ministru, în anul 1925, existau mari șanse să fie proclamată republica. Dar, spre deosebire de Turcia, armata iraniană a fost lipsită de un braț civil, datorită inexistenței aproape totale a societății civile. Prin urmare, proclamarea unei republici era imposibilă, fapt de care erau conștiente și forțele de opoziție, în special clericii șiiți. Aceștia din urmă au fost cei mai interesați de menținerea regimului monarhic, fiind cu totul ostili experimentului turcesc. De aceea, nu s-au opus înlăturării dinastiei gajarilor de către Reza Khan, și proclamării premierului ca șahinșah al Persiei, în 1925, sub numele de Pahlavi. Acest act a fost legiferat și de Parlamentul de la Teheran cu doar trei voturi contra.! Clericii șiiți i-au fost favorabili lui Reza, mai ales că acesta a oferit ospitalitate ayutollahilor din Irak expulzați de britanici.

Atunci, mai mulți ayatollahi au emis chiar o fatwa, prin care cereau credincioșilor loialitate față de Reza?

Politica reformator-dictatorială a șahului

Reza Pahlavi

Noul șah s-a inspirat mult din reformele lui Mustafa Kemal din Turcia. Măsurile sale au fost însă selective, neavând scopul de a înlătura cu totul ordinea existentă. Principalele caracteristici ale programului reformator al șahului Reza Pahlavi au fost:

+ Dezvoltarea unei armate iraniene puternice. În anul 1926 a declarat serviciul militar obligatoriu (au fost scutiți doar teologii care obținuseră diploma de mujtahid). Și-a atras sprijinul corpului ofițeresc prin acordarea de salarii mari și a posibilității de cumpărare de pământ, la preț derizoriu;

1 R. Schulze, op.cit., p. 112-113. Limba persană, de origine indo-europeană, a cunoscut în dezvoltarea sa trei etape: faza veche (din epoca ahemenidă și partă, deci până în secolul III d.Hr), faza medie (secolele III-VII) și faza nouă (sec. VIII-XXI). Persana medie este cunoscută în limbajul de specialitate sub numele de „limba pahlavi”.

2 Celebra fativa a fost emisă în 1924 de ayatollahii Isfahani și Na'ini. Ambii au rezidat în Kerbala (Irak), unde au murit în 1946, respectiv 1936.

Isfahani a fost printre puținii mari marja at-taglid din istoria șiismului care în ultimii ani ai vieții nu s-a mai implicat defel în viața politică (Hamid Algar, Religious forces in twentieth-century Iran, p. 740).

Pagina 252

* Înlăturarea independenței triburilor (aproximativ 30% din întreaga populație) prin stabilirea de garnizoane în zonele tribale și prin sedentarizarea forțată a acestora. Reza Pahlavi a reușit pentru prima dată impunerea controlului central asupra tuturor provinciilor iraniene;

* Stabilirea unei dictaturi imperiale. Deși aveau loc alegeri regulate pentru Parlament, totuși autoritatea acestuia era limitată. Șahul a controlat întregul sistem politic, manipulând alegerile parlamentare. Nu a revizuit constituția, ci pur și simplu a eludat-o. Totodată, a creat un corp de birocrați care, datorită privilegiilor de care se bucurau, erau cointeresați de menținerea sistemului politic dictatorial;

- Introducerea unor reforme de secularizare a societății (dar nu în aceeași măsură ca în Turcia). Măsurile au vizat mai multe direcții: a) justiția. În 1928 a fost adoptat un nou Cod civil (după model francez), fără să abroge șaria (totuși, multe din prevederile acesteia au fost restrânse în 1931). A introdus matricole civile (astfel, clericii au pierdut funcția de notari publici), precum și judecătorii civile (cu judecători laici, absolvenți, după 1936, ai Facultății de Drept din Teheran sau ai unei Universități străine);

b) educația religioasă: în 1928 a prevăzut obligativitatea tuturor clericilor și a învățătorilor religioși să participe la un examen de calificare, organizat de Ministerul Educației. În 1931 a fost emisă o lege cu privire la programa de învățământ în școlile superioare religioase - medresele. În 1939, șahul a scos fundațiile religioase de sub jurisdicția clerului;

» Introducerea unor măsuri de occidentalizare a societății iraniene. Prin lege a decretat obligativitatea purtării de către bărbați a vestimentației europene (1929), iar femeilor le-a interzis purtarea vălului (1936). A interzis segregaționismul sexual în locurile publice, în cinematografe și cafenele. Nu a îmbunătățit însă condiția femeilor în viața privată;

* Dezvoltarea sistemului educațional. În 1935 a înființat prima universitate a țării (la Teheran). În fiecare an a acordat 100 de burse pentru studii la universitățile europene. În schimb, nu a desființat școlile primare și mediile religioase, care au putut astfel cunoaște o dezvoltare serioasă (menținând prin aceasta infiuența clerului în cadrul societății, mai ales rurale);

* Promovarea unui naționalism iranian. A promovat simbolurile iraniene antice (preislamice). În acest sens, a modificat