RELIGIE ȘI STAT ÎN ISLAM
Text recunoscut automat; poate conține erori. (OCR)
Pagina 233
paralele (religioasă și laică) în organizarea judecătorească și educațională, supunându-le controlului guvernamental. Prin aceasta, conducătorul ulemalelor shaykh al-Islam a pierdut mare parte din prerogativele sale. Iar în anul 1917, prin noua Lege a Familiei, situația socială a femeii s-a îmbunătățit considerabil.!
Problema identității Imperiului.
Naționalism turc și organizații politice arabe
Junii Turci au fost adepți ai reformării societății prin revoluție. Chestiunea principală pe care trebuiau să o rezolve, pentru revigorarea Imperiului, era cea a identității statului. Imperiul urma să fie un stat otoman, turc sau islamic?
Junii turci nu au reușit să găsească o soluție la această dilemă. La început au susținut ideea otomană. De aceea au desființat cu totul regimul milleturilor, declarând egalitatea deplină înaintea legii a tuturor cetățenilor otomani. Totuși, n-au putut păstra unitatea imperiului. În urma războaielor balcanice, Imperiul a mai păstrat în Europa doar 28.293 km?, față de cei 169.910 km2 existenți în 1911. A rămas un stat majoritar musulman, locuit de arabi și turci. Guvernul a accentuat în aceste condiții importanța elementului islamic, acordând o mare importanță funcției de calif pe care o deținea sultanul.?
În același timp însă, Anatolia devenind centrul Imperiului, au apărut mișcări politice național-turce, susținătoare a unei ideologii pan-turcice. În 1912 a fost înființat Clubul turc la Istanbul, care, prin tipărirea de articole, a relansat istoria preislamică a turcilor (s-a considerat că sufletul națiunii turce a fost pervertit de popoarele balcanice), apoi amănunte despre popoarele turcice din Asia Centrală, cerând totodată purificarea limbii turce (de elemente persane și arabe).3
Locuitorii arabi din Imperiu nu puteau asista pasiv la această identificare a statului otoman cu națiunea turcă. Materializând această concepție, membrii noului guvern de la Istanbul, fără să sesizeze importanța vechiului mod de guvernare a provinciilor arabe cu ajutorul notabililor locali, i-au înlăturat pe aceștia de la conducerea provinciilor, înlocuindu-i cu funcționari turci. Drept reacție, elitele din provinciile arabe au înființat organizații naționale arabe, cerând introducerea arabei ca limbă oficială în toate
3 Paul Dumont și F. Georgeon, op.cit., p. 499-500 și 509-510.
Pagina 234
provinciile din afara Anatoliei. Este important de menționat faptul că în acel moment elitele arabe nu au cerut desprinderea de Imperiul otoman, ci doar un grad mărit de descentralizare. Principalul partid politic naționalist arab s-a și numit Partidul Descentralizării Administrative Otomane (înființat în 1912 la Cairo).
Președintele noii organizații a fost unul dintre principalii reprezentanți ai elitei notabililor din Damasc - Rafiq al-Azm.
În 1913 a fost organizat la Paris Congresul arab, care a cerut ca arabii să dobândească drepturi politice și naționale în provinciile neturcice ale Imperiul otoman.
Așadar, înainte de începerea războiului mondial, locuitorii arabi ai Orientului Apropiat considerau că patria lor nu putea fi alta decât Imperiul otoman, singurul stat care putea menține unitatea ummei.!
Prin urmare, mișcarea pan-arabă nu-și are rădăcinile în perioada în care Orientul Apropiat a fost parte componentă a Imperiului otoman, ci doar din epoca interbelică, în care puterile europene și-au împărțit între ele Semiluna fertilă, trasând granițe artificiale în această zonă care reprezenta o unitate geografică și economică.
Revoluția constituțională din Iran.
Opoziția clericilor șiiți împotriva absolutismului și a controlului capitalului european
Și Iranul, deși și-a menținut independența politică, a ajuns în dependență economică față de Imperiul britanic și Rusia. Această situație nu putea fi tolerată de clericii musulmani șiiți.
Evoluția teologiei șiite. Creșterea autorității mujtahizilor În cursul secolelor XVIII-XIX, mulahii șiiți au dezvoltat și mai mult teoria ijtihad-ului? fapt care a scutit islamul șiit de dilemele
-
„Înainte și în timpul primului război mondial, arabismul a devenit ideologia notabililor din Damasc, a ofițerilor militari, a avocaților și a acelor ulemale care pierduseră favoarea guvernului. Arabismul de dinainte de 1918 a însemnat totuși modificarea sistemului otoman și nu independența politică. Liderii arabi favorizau în general continuitatea Imperiului otoman și un condominium arabo-turcesc, după modelul Imperiului austro-ungar” (Ira M. Lapidus, op.cit., p. 642). A se vedea și
2 A existat chiar o serioasă dispută teologică pe această temă. Comunitatea clericală șiită a fost divizată, în a doua jumătate a secolului al
Pagina 235
provocate de modernism. Datorită flexibilității teologiei șiite, în secolul XIX au apărut unele aspecte noi:
« Creșterea simțitoare a numărului mujtahizilor. În prima jumătate a secolului XIX exista deja o duzină; la sfârșitul secolului erau 175;
„ Apariția unei ierarhizări în cadrul tagmei mujtahizilor. A apărut o clasă superioară de mujtahizi, cu autoritate mai mare marja' at-taglid. Expresia este greu de tradus în limbile europene, datorită specificului teologic musulman șiit, diferit de cel creștin.
S-au încercat următoarele variante: „instanțe în fața cărora trebuie să te supui” sau „punct de referință pentru imitație”. Acești mnarja' at-taglid au primit titlul onorific de Ayatollah, ceea ce înseamnă „semnul lui Dumnezeu”. Printre cei mai importanți ayatollahi au fost Mortaza Ansari (d. 1864) și Mirza Muhammad Hasan Shirazi
= Apariția convingerii că atâta timp cât cel de-al 12-lea Imam rămâne ascuns, funcțiile sale de conducere (sau cel puțin o parte din ele) sunt delegate mujtahizilor. Astfel, mujtahizii și-au revendicat patru drepturi care până atunci erau considerate ca aparținând doar Imamului: 1) dreptul de a încasa și de a administra impozitul religios — khums, în valoare de 20%. În dreptul sunnit, acest impozit este aplicat doar prăzilor de război. În dreptul șiit, impozitul khums a devenit un impozit luat pe orice profit.
Mujtahizii au dobândit astfel o importantă sursă de venit; 2)
XVIII-lea, în două partide: Usuli și Akhbari. În timp ce ultimii începuseră să considere practicarea ijtihad-ului drept ilegitimă în timpul ocultației celui de-al 12-lea Imam, primii afirmau că ijtihad-ul nu era numai legitim, ci chiar obligatoriu. Cei din tabăra Akhbari puneau accent mai mult pe tradiție (naql), în timp ce Usulii pe rațiune ('4ql). Așadar, Akhbarii au fost fundamentaliști (adoptând o poziție similară clerului tradiționalist sunnit), în timp ce Usulii au fost reformatori și moderniști (H. Halm, Die Schia, p. 129-132; Hamid Algar, Religious forces in 18. and 19. century Iran, în „The Cambridge History of Iran”, vol. VII, Cambridge, 1991, p. 711-714; D. M. Maceoin, Changes în charismatic authority in Qajar Shi' ism, în „Qajar Iran”, p. 158-161).
1 După moartea acestuia nu au mai existat o vreme astfel de mujtahizi supremi (în perioada interbelică au atins acest nivel de autoritate publică trei mujtahizi; în 1962 erau opt (trei în Najaf, unul în Teheran, altul în Mashhad și trei în Qom). Khomeini a deținut autoritatea unui marja! at-taglid. Nu a fost singurul, însă el a condus revoluția iraniană.
Orientarea sa revoluționară nu a fost recunoscută însă de toți ceilalți marja' at-taglid.
Pagina 236
organizarea rugăciunilor și predicilor din ziua de vineri; 3) executarea pedepselor corporale (condamnări la moarte, tăieri de mâini pentru furt, biciuiri etc.); 4) declararea războiului sfânt jihad - împotriva necredincioșilor (declarația de război a Iranului contra Rusiei, din 1826, s-a datorat tocmai convocării de către mujtahizi a războiului sfânt);
* Autoproclamarea dreptului de a excomunica pe eretici („de a declara pe cineva drept necredincios” — tagfir). Acest dreptnua existat până atunci în dreptul șiit și nu există nici azi în dreptul sunnit. Rând pe rând, oponenții clasei mujtazilor au fost declarați drept necredincioși și condamnați la moarte. În acest fel, clerul șiit și-a putut impune propria versiune despre Islam - Ortodoxia șiită.!
„Concordatul nescris”
dintre clerul șiit și dinastia qajară din Iran
Încă din Evul Mediu, mujtahizii au devenit adevărați rivali ai șahilor safavizi, în pofida faptului că tocmai acestora le-a revenit contribuția decisivă pentru șiitizarea Iranului, revendicându-și chiar și o descendență de la imamul Ali. Dinastia gajară, care a condus Iranul între 1797-1925, nu a revendicat nici o legitimitate religioasă specială. A respectat deciziile mujtahizilor.
Astfel, între aceștia din urmă și șahi s-a dezvoltat o relație de tolerare reciprocă, un fel de „concordat nescris”. Ideologul acestei relații a fost Sayyed Jafar Kashfi (d. 1850), care a emis „teoria celor două puteri”. Conform acestei doctrine, singur Imamul ascuns posedă deplinătatea puterilor politice și religioase în stat.
Însă în timpul ocultației sale, puterile sunt împărțite între doi locțiitori (na'ib): șahul are dreptul și îndatorirea de a veghea pentru menținerea ordinii în lume și a face astfel posibilă implementarea Șariei; mujtahizii dețin puterea spirituală și formulează modul de aplicare a Șariei2
j nceputul opoziției mujtahizilor față de șah
Relația cordială între șah și mujtahizi a putut dăinui doar atâta timp cât șahii se considerau credincioși șiiți evlavioși. În momentul în care au început să accepte intrarea capitalului străin
2 Said Amir Arjomand, The Shadow of God and the Hidden Imam. Religion, Politifal Order, and Societal Change in Shi te Iran from the Beginning to
Pagina 237
și au încercat să reformeze statul iranian după model occidental, mujtahizii au reacționat prompt.
În cursul încercărilor de modernizare, autoritatea mujtahizilor a fost lezată în mai multe rânduri:
* Înființarea, la cererea Rusiei, a unor curți mixte de judecată, pentru procesele în care erau implicați europeni și iranieni;
“Înființarea de către șah a unor curți imperiale de justiție ('urfi);
* Desființarea dreptului la azil (bast), deținut de moschei și de locuințele marilor mujtahizi (interesul șahului a fost evitarea refugierii în aceste „azile” a oponenților politici);
* Impunerea controlului statului asupra averilor clerului șiit (în 1850 s-a înființat primul guvern iranian modern, cu ministere pentru Justiție și Fundațțiile religioase);
- Înființarea unei școli superioare guvernamentale („Casa Științelor”), la Esfahan, în 1850;
- Numeroasele concesionări către firmele europene, prin care influența mujtahizilor în viața economică a Iranului a fost restrânsă.i
Opoziția clerului șiit a atins amploarea maximă în anul 1890, când a fost concesionat firmei britanice, General Talbot, monopolul în cultivarea, prelucrarea și comercializarea tutunului.
Această concesionare a lovit din plin interesele comercianților din bazarurile iraniene. Mujtahizii au reacționat în forță. La începutul lunii decembrie 1891, la Teheran s-a răspândit textul unei telegrame, emisă de ayatollahul Shirazi din Irak, prin care fumatul era declarat interzis. Decretul religios a fost respectat chiar și în Palatul imperial (de familia șahului). Firma britanică a fost pusă în imposibilitatea de a mai vinde tutun și de a profita de pe urma concesiunii. A cerut așadar șahului să retragă concesiunea, fapt petrecut la 28 decembrie 1891. La doar o săptămână, la 6 ianuarie 1892, a sosit din Irakul otoman o nouă telegramă a ayatollahului, prin care fumatul era acceptat din nou. Întreaga afacere a tutunului a demonstrat forța politică și economică de care dispuneau mujtahizii șiiți (fie că erau în Iran, fie în Irak).?
Mujtahizii în fruntea revoluției constituționale din Iran
Afacerea tutunului a fost proba generală pentru revoluția care a avut loc în Iran în anii 1905-1906. Începutul noii mișcări de opoziție s-a petrecut la aflarea știrii despre intenția rușilor de a
2 Ibidem, p. 146; Roy Mottahedeh, op. cit., p. 190-193.
Pagina 238
construi o șosea care lega granița rusă de orașul Tabriz. Clădirea băncii rusești din Teheran a fost atacată de demonstranți iranieni (noiembrie 1905). Revoluția propriu-zisă a început la 12 noiembrie, când comercianți protestatari din bazare au fost loviți cu bastoane de către poliție.
În acel moment, clericii șiiți au îndemnat la revoltă deschisă.
Au părăsit capitala, considerată reședință a șahului necredincios, și s-au stabilit într-o mănăstire șiită de la sud de Teheran. Șahul a cerut clericilor să se întoarcă, dar aceștia au pus următoarele condiții: înlăturarea premierului, a guvernatorului din Teheran, respectarea Șariei și înființarea unui „institut al dreptății” care să controleze guvernul dacă acționa în conformitate cu Șaria.
Șahul a fost de acord cu propunerile și i-a invitat pe clerici la dialog. După moartea ayatollahului Shirazi din Irak (în 1895), nu mai exista în lumea șiită nici un marja! at-taglid. Clerul era condus de doi mujtahizi din Teheran. Aceștia au intrat în dialog cu șahul (ianuarie 1906). Însă înăbușirea sângeroasă a unor demonstrații de către armată a pus capăt dialogului. Au părăsit Teheranul 2000 de clerici, cerând de această dată adoptarea unei constituții!
În același timp, alți 14.000 de demonstranți iranieni au cerut azil în interiorul Ambasadei Marii Britanii (iulie 1906). Starea încordată a durat o lună. În decembrie 1906, șahul a aprobat cea dintâi constituție iraniană (qanun-e asasi). Aceasta a fost apoi întregită de un Act suplimentar, aprobat în octombrie 1907.
Constituția avea la bază precepte liberale, copiate după constituția belgiană din 1831. Totuși, au fost incluse și unele prevederi care au întărit considerabil autoritatea clerului șiit.
Șiismul duodeciman a fost declarat religie oficială a Imperiului persan. S-a considerat că suveranitatea a fost acordată de națiune șahului, însă ca un „cadou de la Dumnezeu”. A fost instituit un parlament (majles-e shura-ye melli) unicameral, alcătuit din 156 de deputați (în urma alegerii, clericii au obținut 20% din totalul mandatelor). Toate legile, votate de parlament, trebuiau însă supuse unui organism alcătuit din cinci mujtahizi, numiți de Parlament (aleși dintr-un număr de 20 de candidați propuși de clericii mai importanți ai țării).
Așadar, constituția încerca realizarea unui compromis între pretențiile liberalilor și cele ale mujtahizilor. Acest compromis se vădește și mai clar în articolele 8, 18 și 21 ale Actului suplimentar.
Cel dintâi a decretat egalitatea înaintea legii a tuturor cetățenilor iranieni, indiferent de religie (încălcându-se astfel legea islami-
Pagina 239
că). În ultimele două articole, libertatea de exprimare și asociere a fost condiționată de respectarea șariei.
Între cercurile liberale și mujtahizi au izbucnit curând disensiuni, fapt pe care șahul Muhammad Ali l-a folosit pentru a dizolva parlamentul (în urma unei lovituri de stat, din 1908). Revoltele populare l-au silit însă să abdice în 1909. Urmașul său a permis organizarea unor alegeri pentru al doilea parlament.
Acest parlament, în încercarea de a pune capăt dependenței economice a țării (la 31 august 1907, Rusia și Imperiul britanic au împărțit Iranul în două zone de influență), a angajat un specialist american, pe expertul Shuster, pentru asanarea finanțelor iraniene. Dar la presiunea celor două mari puteri, Shuster a fost nevoit să părăsească Iranul, iar cel de-al doilea parlament a fost dizolvat
În acest fel s-a încheiat scurtul experiment constituțional din Iranul antebelic. Constituția a rămas însă în vigoare (chiar și după primul război mondial), dar nu a fost respectată. lar consiliul celor cinci mujtahizi a rămas, pentru clericii șiiți iranieni, o doleanță nerealizată.!
În 1979, clerul șiit a pornit revolta decisivă împotriva monarhiei seculare, instaurând Republica Islamică. Vechea constituție din 1906 a fost modificată. A fost însă reînnoit organismul de control, numit acum „Corpul Gardienilor” și alcătuit din 12 judecători (șase clerici și șase laici). Așadar, revoluția islamică șiită din 1979 își are originea în mișcarea constituțională iraniană de la începutul secolului și este urmarea firească a evoluției teologiei șiite în ultimele secole.
6. ORIENTUL APROPIAT ÎN TIMPUL PRIMULUI
RĂZBOI MONDIAL
În vara anului 1914, guvernul otoman și cel german au încheiat o alianță îndreptată împotriva Rusiei. Drept răspuns, britanicii au impus legea marțială în Egipt, scoțând această țară de sub suzeranitatea otomană (statutul internațional al Văii Nilului a devenit astfel și mai incert). În octombrie 1914, flota otomană a
1 Ira M. Lapidus, op.cit., p. 577-579; Roy Mottahedeh, op. cit., p. 194-198. Mai pe larg, Said Amir Arjomand, Religion and Constitutionalism in Western History and in Modern Iran and Pakistan, în „The political dimensions of Religion” (ed. S. A. Arjomand), New York, 1993, p. 77-81; F. R. C. Bagley, New light on the Iranian constitutional movement, în „Qajar Iran”, p. 48-64.
Pagina 240
bombardat porturi rusești de la Marea Neagră, intrând astfel în război direct cu Antanta. lar la 23 noiembrie, sultanul calif Mehmed V a decretat jihad sau războiul sfânt împotriva „grupării opresoare care poartă numele de Tripla Alianță (...), al cărei orgoliu are drept supremă plăcere subjugarea a mii de musulmani”. Această chemare nu era adresată doar supușilor otomani, ci tuturor musulmanilor, din întreaga lume, care trebuiau să „considere participarea personală și cu bunuri la jihad drept cea mai imperioasă datorie religioasă”.!
Imperiul otoman a luptat practic pe mai multe fronturi:?
* Anatolia. Armata otomană a fost nevoită să se retragă, linia frontului oprindu-se în Anatolia răsăriteană. Salvarea pentru otomani a venit doar după izbucnirea revoluției bolșevice și dezertarea în masă a soldaților ruși. În timpul acestei campanii, loialitatea armenilor pentru cauza otomană a fost pusă la îndoială. În 1915 a avut loc masacrarea a peste un milion de armeni de către trupele otomane (genocidul armean nu a fost recunoscut nici până azi de către autoritățile turce);
= Irak. Încă în 1912, flota britanică a renunțat la folosirea cărbunelui drept combustibil, trecând pe petrol. Pentru a apăra câmpurile petrolifere din Iranul de sud-vest, britanicii au ocupat în 1914 orașul Basra și au pornit o campanie de cucerire a Irakului. Otomanii au reușit să încercuiască trupele britanice (1916). În anul următor însă, britanicii au ocupat orașul Bagdad și aproape întreaga jumătate sudică a Irakului de azi;
* „campania de la Gallipoli”, din Balcani. Aceasta a început în februarie 1915. Trupele otomane au ieșit victorioase;
- campania din Siria. În ianuarie 1915, otomanii au traversat Peninsula Sinai, încercând recucerirea Egiptului. Britanicii au fost luați prin surprindere. Însă, datorită coordonării proaste, otomanii nu și-au atins țelul. Contraofensiva britanică a început în 1917. Ierusalimul a fost capturat în decembrie 1918.
* În paralel, britanicii l-au încurajat pe șeicul din Mecca, Husayn (din familia hașemită),5 să pornească o revoltă arabă împotriva otomanilor, promițându-i că vor recunoaște, după
1 Paul Dumont și F. Georgeon, op.cit., p. 524.
2 Prezentarea schematică la W. Cleveland, op.cit., p. 140-158; P. M. Holt, op.cit., p. 393. Mai pe larg la Paul Dumont și F. Georgeon, op.cit., p.
3 Husayn a fost numit emir al Meccăi chiar de către autoritățile otomane,
Pagina 241
război, un regat arab, care să cuprindă teritoriile din interior ale Siriei, Iordaniei și Irakului (teritoriile de coastă ale Siriei, inclusiv Libanul, erau revendicate de francezi). Palestina nu era menționată în document, dar emirul Husayn considera acea provincie drept parte a viitorului său regat. Arabii au cucerit Siria, iar la Damasc s-a constituit, în 1918, un regat arab, condus de fiul lui Husayn, Faysal.
Otomanii au capitulat necondiționat la 31 octombrie 1918.
Însă în timpul războiului, britanicii și francezii semnaseră un pact secret, prin care își împărțeau Orientul Apropiat arab (în acest fel, britanicii au dovedit că nu au luat în serios promisiunile făcute șeicului Husayn). Documentul poartă titlul Înțelegerea Sykes-Picot (după numele miniștrilor de externe ai celor două țări). Palestina, Iordania și Irakul urmau să fie ocupate de britanici, iar Libanul și Siria de către francezi. Drept urmare, armatele franceze au cucerit pur și simplu Damascul (1920), alungându-l pe Faysal și desființând Regatul arab proclamat în 1918 de acesta.
Faysal s-a refugiat la Mecca. Fratele său, Abdallah, a fugit la Amman, în lordania, proclamând acolo un nou emirat arab, din care se va dezvolta Iordania. Faysal a fost încoronat, mai târziu, rege al Irakului.!
Totodată, britanicii au emis celebra Declarație Balfour, prin care recunoșteau dreptul evreilor de a-și alcătui un cămin național în Palestina. Prin aceasta, puterile occidentale au realizat, ceea ce istoricul german Brâker numea „dubla înșelătorie politică la adresa arabilor și evreilor”, care s-a dovedit mai apoi a fi punctul de plecare al nesfârșitului război dintre cele două popoare.?
În ceea ce privește Imperiul iranian, acesta a fost ocupat de către britanici (interesați să apere exploatările petroliere din Iranul de sud-vest și pe acelea din Irak) și de către ruși. Aceștia din urmă au părăsit țara după izbucnirea revoluției bolșevice. La Teheran a continuat să rezideze șahinșahul și guvernul țării, care controla doar regiunile din jurul capitalei.
Germanii au încercat să intre în alianță nu doar cu iranienii, ci și cu emirul Habiballah din Kabul. De aceea au trimis mai multe delegații în Afganistan (care au traversat cu multe peripeții Iranul ocupat de inamici). Emirul afgan a acceptat în principiu propunerea de alianță a kaiserului de la Berlin, dar a pus condiții
Pagina 242
imposibil de îndeplinit, anume provocarea de către germani a unei răscoale anti-britanice în India, precum și trimiterea la Kabul a unui corp turco-german de armată.! Abia după primul război mondial, urmașul lui Habibullah, Amanollah Khan, a declarat război britanicilor (cel de-al treilea război anglo-afgan), recunoașterea de către britanici a independenței depline. Apoi, drept garanție pentru siguranța statului, Afganistanul a inițiat relații diplomatice cu guvernul bolșevic de la Moscova, fiind cel dintâi stat care a recunoscut statul sovietic (în 1921).2
1 George Lenczowski, Foreign powers! intervention in Iran during World War [, în „Qajar lran...”, p. 81.
2 Reinhard Schulze, op.cit., p. 108-109 și p. 365, nota 49.