RELIGIE ȘI STAT ÎN ISLAM

Pagina 223

Egipt. Datorită militantismului său a fost arestat în 1879. Britanicii l-au exilat în India, dar în 1884 s-a mutat la Paris, unde a editat, împreună cu discipolul său Muhammad Abduh (de care va fi vorba mai jos) o publicație islamistă militantă. A fost chemat de șahul Nasir al-Din la Teheran, dar după câțiva ani a fost expulzat și din această țară, datorită propagandei sale antiimperialiste și antiguvernamentale (membri ai partidului său, rămași în Iran, l-au și asasinat pe șah, în 1896). După un scurt sejur în Europa, a fost chemat la Istanbul de sultanul Abdul Hamid II. Ideologia pan-islamistă a lui al-Afghani corespundea intențiilor politice ale sultanului. Acesta însă nu i-a permis să-și exprime în mod liber opiniile, ci l-a supus unui arest la domiciliu.

Al-Afghani nu a emis o doctrină politică structurată. Și-a schimbat ideile în funcție de epocă și de locul în care se afla. Totuși, principalele idei pe care le-a susținut sunt următoarele:

- Dominația creștinismului occidental nu se datorează inferiorității lumii islamice, ci faptului că musulmanii s-au îndepărtat de credința adevărată, decăzând într-o stare de apatie;

» Religia islamică este conformă cu spiritul științific și este un adevărat îndemn pentru ca omul să-și folosească rațiunea. Musulmanii însă au ajuns ignoranți, căzând în superstiții și practici păgâne. În epoca modernă, musulmanii trebuie să redeschidă porțile ijtihad-ului și să reinterpreteze sursele islamice, pentru a le adapta la cerințele vremii. Totodată, ei trebuie să folosească din plin tehnica modernă, occidentală, care le aparține de fapt lor, deoarece occidentalii nu ar fi ajuns la dezvoltarea tehnică, economică și culturală din epoca modernă, dacă nu ar fi preluat de la musulmani elementele de civilizație primară;

* Islamul propovăduiește unitatea credincioșilor, a ummaei.

Datorită acelei unități Islamul și-a adus o contribuție atât de mare în istoria umanității. Deci acea unitate trebuie redobândită, așa că mișcarea de unire islamică - panislamismul - este o necesitate pentru vremurile moderne. Doar în unitate, musulmanii pot lupta împotriva exploatării europene, coloniale;

* Islamul propovăduit de profet este un Islam activ. Profetul i-a îndemnat pe credincioși la o viață ce implică efort. Ei nu au voie să aștepte ca problemele să fie rezolvate de Dumnezeu.

Musulmanii trebuie să lupte ei înșiși pentru eliberarea de exploatarea occidentală. Iar toți conducătorii musulmani care acceptă să fie simple unelte ale capitalismului occidental săvârșesc un mare păcat.

Pagina 224

Muhammad Abduh (1849-1905) 1

Discipol al lui al-Afghani, Abduh a creat un adevărat sistem politic. S-a născut într-un sat din Egipt și a studiat la Universitatea din Cairo, unde l-a și întâlnit pe magistrul său. A luat parte la revolta lui Urabi, fapt pentru care a fost expulzat din Egipt. S-a mutat la Beirut, apoi la Paris. Mai târziu i s-a permis să se reîntoarcă în Cairo, obținând chiar funcții importante: a ajuns judecător, iar mai târziu muftiu. În această din urmă dregătorie, a inițiat reformarea programului de învățământ de la Facultățile de Teologie islamică, precum și a Codurilor judecătorești (încercând o sinteză între Șaria și dreptul occidental).

În calitatea de conducător al clerului musulman din Egipt, a emis mai multe decrete religioase, care constituiau răspunsuri la provocările aduse de influența occidentală. Iată și cele mai importante din ideile susținute de el:

* Procesul de modernizare pe care l-a cunoscut lumea islamică odată cu Muhammad Ali a fost deosebit de superficial, fără nici o legătură organică cu tradiția, civilizația și cultura islamică. Din această cauză, politica de modernizare a eșuat, a dus Orientul la ruină. De câștigat au avut doar așa-numiții „experți” occidentali care au profitat de pe urma slăbiciunii lumii arabe?;

* Totuși, Islamul este compatibil cu modernitatea. Astfel, musulmanul nu trebuie să creadă că este pus să aleagă între a deveni modern sau a rămâne musulman. Însă procesul de modernizare trebuie să țină seama de tradițiile islamice, care trebuie reevaluate și cunoscute mai bine;

1 Rudolph Peters, Erneuerungsbewegungen..., p. 119-124; ]. L. Esposito, Modern Islamic Sociopolitical..., p. 156; Ira M. Lapidus, op.cit., p. 567-568.

A se vedea și A. Miquel, op.cit., p. 53-55; W. Cleveland, op.cit., p. 118-

2 Intenția adevărată a lui Muhammad Ali ar fi fost de a deveni „un stăpânitor independent de sultan. Pentru a reuși în planul său, a căutat ajutor la europeni! S-a comportat foarte bine cu aceștia, le-a acordat privilegii, ca și când acestea ar fi rezultatul unei înțelegeri directe cu Poarta. Și așa fiecare derbedeu european, care înainte nici nu avea habar cum să se hrănească de pe o zi pe alta, a devenit rege în țara noastră, care putea face ce voia, fără să fie tras la răspundere. Mulțumită puterii stăpânitorului, băștinașii au fost nevoiți să se umilească în fața străinilor, deoarece aceștia au dobândit drepturi care fuseseră furate autohtonilor. Și astfel, egipteanul a devenit un străin sărman în propria sa țară” (T. Nagel, op.cit., p. 240).

Pagina 225

* Adevărata problemă a lumii islamice este că superstițiile și unele practici religioase populare i-au îndepărtat pe musulmani de adevăratul Islam, au înrobit umma, îndepărtând-o de dinamismul social;

- Islamul este o religie eternă, propovăduită de profet. Musulmanii sunt datori să studieze Coranul și să interpreteze preceptele islamice în spiritul, nu în litera lor. Cu alte cuvinte, să redeschidă poarta ijtihad-ului și să le readapteze la cerințele epocii;

- Reinterpretarea aceasta trebuie realiz.iă doar prin intermediul rațiunii. Spre deosebire de creștinism, care a pus religia înaintea rațiunii (după sintagma crede și nu cerceta), islamul adevărat așează pe locul întâi rațiunea. Astfel, orice tradiție trebuie filtrată de gândirea umană. Dacă ea contrazice rațiunea, poate fi totuși adevărată, dar trebuie dată la o parte, lăsată „pe seama Domnului” Care le știe pe toate. Iar în cazul în care acea tradiție nu contrazice rațiunea, atunci desigur că trebuie acceptată.

Așadar, poate fără să-și fi dat seama, Abduh a transformat teologia islamică în ideologie. A considerat întoarcerea la islam drept singura cale posibilă de a înlătura neajunsurile din această lume. Acest islam, care păstrează comoara cunoașterii depline, poate duce nu doar la dezvoltarea tehnicii și le fericirea materială a societății, ci și la o formă desăvârșită de organizare a ei. Dar prin aceasta, islamul rivalizează cu toate celelalte idenlogii politice, capitalism, socialism, deoarece poate realiza țelurile pe care acestea le promovează.!

Mișcările de purificare islamică în regiunile tribale (Arabia Saudită și Libia)

Curentul islamic Salafiya a luat naștere din întâlnirea intelectualității Orientului Apropiat cu noile valori ale modernității europene. Ideologii acestui curent au preluat însă multe elemente ale mișcărilor de purificare islamică, apărute aproape ciclic și în mod organic în sânul lumii musulmane (Chiar și în Evul Mediu, când influența străină era ca și inexistentă).2 Aceste mișcări de reînnoire și reformare a Islamului se numesc fajdid (= reînnoire) sau islah (= reformă) și au avut la bază un hadith, potrivit căruia Muhammad ar fi spus că „Dumnezeu va trimite ummei în fiecare secol unele căpetenii care vor reînnoi credința”. Și,

Pagina 226

într-adevăr, de-a lungul istoriei islamice au apărut în mod repetat reformatori, numiți mujaddid, a căror propovăduire cuprindea următoarele trei teme: 1) necesitatea reîntoarcerii la Coran și Sunna; 2) necesitatea redeschiderii porților ijtihad-ului și a înlătuării practicii oarbe a taglid-ului; 3) reafirmarea caracterului autentic și unic al experienței coranice, în contrast cu viața islamică obișnuită, decadentă și pervertită, trăită de musulmani zi de zi.!

De-a lungul istoriei islamice au existat numeroși astfel de mujjadizi. De cele mai multe ori au fost priviți cu ostilitate de autoritățile politice și de instituția ulemalelor. Însă în preajma invaziei europene în Orientul Apropiat (secolele XVIII-XIX), doi astfel de reformatori au reușit să-și impună ideile, dându-le și o valoare politică. Au reușit să realizeze aceasta datorită faptului că au activat în regiuni izolate, tribale, de la frontierele Imperiului otoman.?

Mișcarea wahhabită din Peninsula Arabiei

Aceasta este cea mai importantă mișcare de purificare islamică, stând la baza multor grupări islamiste militante din ziua de azi. Teologul fondator al acestei mișcări a fost Abd al-Wahhab (1703-1792). A urmat studiile la școlile teologice de la Mecca și Medina, iar în 1739 s-a așezat în regiunea centrală a Arabiei (Najd). Doctrina sa a fost curând respinsă de către ulemalele tradiționale, tocmai datorită caracterului său reformist. Totuși, a reușit să-l atragă de partea sa pe emirul local din familia Sa'ud, care i-a devenit ginere.

„Înnoitorul wahhabit reia toate tezele învățătorului său, Ibn Taymiyyah. Ca și acesta, pentru a readuce islamul la Vârsta de

DI

1 John O. Voli, Renewal and Reform in Islamic History, p. 33 și 35.

? Ei n-au fost însă singulari. Ira M. Lapidus enumără peste 30 de mișcări de purificare islamică din zonele de frontieră tribală (din Arabia, Caucaz, Asia Centrală rusească și chinezească, provincia Yunan din China, apoi din India, Asia de sud-est, Africa de nord și centrală). Numeroase asemenea mișcări au dus și la apariția unor „formațiuni politice islamiste”, precum Califatul Sokoto (1809-1903) din Nigeria și Ciad, Confederația lui al-Hajj Umar (1852-93) din Nigeria-Senegal, statul mahdist din Sudan (1881-1898), confederația Samory din Nigeria centrală (1860-1898), apoi statul islamic din provincia Acheh (Indonezia de azi, între 1873-1910). În India, Indonezia și China, multe mișcări de rezistență au fost conduse, în secolele XIX-XX, de conducători ai unor astfel de mișcări de purificare islamică (ra M. Lapidus, op.cit, p.

Pagina 227

Aur din vremea Profetului și «Prietenilor» lui, el predică întoarcerea la «singurele» izvoare ale revelației: Coranul și Sunna primară, dar aplicând interpretările specifice wahhabismului (...)

Condamnă toate inovațiile prin care islamul a încercat să se adapteze la situațiile schimbătoare, toleranța introdusă în spiritul progresului, ca efect al condițiilor lumești sau prin uitarea vechii austerități” 1 Tocmai de aceea, Wahhab a respins formele de pietate populară, în special cultul sfinților musulmani și vizitarea mormintelor strămoșilor. Aceste manifestări ale evlaviei populare au fost considerate drept pervertiri ale doctrinei islamice clasice.

Pe de altă parte, Wahhab a înfierat cu multă fervoare alte practici, obișnuite în acea vreme, considerându-le încălcări flagrante ale legii islamice: fumatul, acceptarea băuturilor alcoolice, tăierea bărbii, lipsa de la slujbele de vineri din moschei, refuzul de a plăti dania rituală în favoarea celor săraci.

Având sprijinul emirului Sa'ud, iar apoi al fiului acestuia, Abd el-Aziz, și a nepotului, Sa'ud II, wahhabiții au purces la o purificare morală a societății arabe din centrul Peninsulei. Emirul s-a folosit de fervoarea religioasă a reformatorului, pentru a-și extinde statul, organizat ca o confederație teocratic-patriarhală a șapte emirate.3 În 1803, wahhabiții au cucerit orașele Mecca și Medina (care făceau parte din Imperiul otoman). „Acolo au silit dascălii religioși și populația să semneze o declarație cu privire la propriul takfir, adică să recunoască oficial că, până la acea dată, atât ei, cât și celelalte țări musulmane trăiseră în «necredință».

Nefiind mulțumiți doar cu dărâmarea mausoleelor și a cupolelor ridicate pe morminte, ei au înlocuit cu stofe obișnuite vălurile de mătase care acopereau Ka'ba. La Medina au luat în posesie bogă-

1 H. Lammens, op.cit., p. 191.

2 Din acest motiv se explică marea incursiune din 1802 de la Kerbala, unde au distrus marea moschee șiită, împreună cu mormântul imamului Husayn (P. M. Holt, op.cit., p. 380).

3 Probabil nebănuind amploarea și importanța pe care o va avea wahhabismul în islamul de la sfârșitul secolului XX, marele istoric N.

lorga descria astfel, în 1913, activitatea lui Wahhab: „Cu un curaj tot mai mare a fost predicată această credință nouă (a unui Coran simplu, fără moschei și fără palate, ba chiar și fără rugăciuni adresate profetului) împotriva susținătorilor depravați și eretici ai sunnei închipuite.

Darieh, capitala wahhabiților, era un sat nenorocit din deșert, dar de aici au fost răspândite ani de-a rândul mesaje despre victoria islamului pur” (N. lorga, Geschichte... V, p. 136).

Pagina 228

țiile adunate la mormântul lui Muhammad. Iar învățații locali au trebuit să le remită fatwa pentru a justifica acest fapt îndrăzneț și să aprobe folosirea bogățiilor în interesul populației medineze.

Timp de mai mulți ani au perceput taxe pelerinilor la Mecca, iar în final au suspendat pelerinajul (...). Așadar, wahhabiții sunt „«ultra», «integriștii» din islamul ortodox. Discipoli ai lui Ibn Taymiyyah, ei formează aripa de extremă dreapta a școlii hanbalite”.1

Wahhabiții nu s-au mărginit la ocuparea orașelor sfinte islamice. În anii următori au continuat campaniile în diferitele vilayete arabe ale Imperiului otoman. În 1808 au ajuns până la Damasc, cerând populației să-i părăsească pe reprezentanții „depravării, corupției și nedreptății lumești”. Iar în 1810 au provocat mișcări de stradă chiar la Istanbul.2

Acțiunea wahhabiților a scandalizat lumea musulmană, astfel că sultanul Selim III i-a cerut lui Muhammad Ali să-l alunge pe Sa'ud din orașele sfinte. Armata egipteană a avut nevoie de doi ani întregi pentru a recuceri orașele sfinte. Capitala sa'udiților și wahhabiților a fost cucerită abia în 1818. În acest fel, s-a pus capăt primei faze a statului saudit 3

Dinastia și-a menținut însă puterea în centrul Arabiei, conducând o confederație de triburi de beduini arabi. În 1848 a reușit să organizeze cel de-al doilea „stat” wahhabit saudit. Dar în 1886, capitala Riyad a fost cucerită de emirul Al Rașid (din Arabia de nord), vasal al sultanului otoman. Britanicii, care tocmai atunci își consolidau stăpânirea pe malurile occidentale ale Colfului Persic, au acordat sprijin militar familiei saudite, astfel că aceasta a reușit, în 1902, să redobândească independența față de otomani, înființând cel de-al treilea stat saudit (sub conducerea regelui Ibn Sa'ud III, care a domnit până în 1953).4

Noul stat saudit, care cuprindea centrul Peninsulei (regiunea Najd), a avut la bază ideologia wahhabită. Ibd Sa'ud a înființat în 1912/13 mișcarea Ikhwan (= „Frații”), cu ajutorul căreia a putut să sedentarizeze mai multe triburi de beduini, pe care i-a așezat în comunități numite hijar (forma de plural a substantivului hijra). În acestea, triburile urmau să întoarcă spatele vechiului

2 N. Iorga, Geschichte..., V, p. 230.

3 Ibidem, p. 231; R. Peters, Erneuerungsbewegungen..., p. 95-97; Ira M.

Lapidus, op.cit., p. 564.

Pagina 229

mod de viață nomad și să adopte preceptele Islamului purificat (în conformitate cu cele propovăduite de Wahhab).!

Mișcarea Sanusiya

Întemeietorul ei a fost algerianul Muhammad ibn Ali al- Sanusi (1787-1859), absolventul mai multor școli islamice din Fes (Maroc) și Mecca. El a urmărit restabilirea comunității islamice primare. Prin urmare a respins forma politică a islamului promovat de cercurile conducătoare din Istanbul și Egipt. La fel ca și alți reformatori islamici, a considerat că porțile ijtihad-ului trebuiau cu orice preț deschise. Însă Sanusi a adoptat o poziție mai radicală, încercând să depășească sectarismul școlilor juridice: a susținut necesitatea realizării unei sinteze a acestora, prin intermediul ijtihad-ului. Datorită acestor concepții, a fost alungat din Mecca (ulemalele de aici l-au condamnat ca eretic, acuzându-l de halucinații și de influență satanică). Sanusi a fost nevoit să părăsească Arabia, stabilindu-se în Libia, unde a organizat o rețea de mai multe frății (zawiya) răspândite printre triburile de nomazi.

După moartea lui Sanusi, rețeaua de frății a fost condusă de fiul său, Muhammad al-Mahdi al-Sanusi (1844-1902), care a reușit, având și aprobarea sultanului de la Istanbul, să creeze un adevărat stat autonom teocratic. Acesta nu a putut rezista expansionismului cultural italian (Libia a devenit colonie italiană în anul 1911). Dar după încheierea celui de-al doilea război mondial, Muhammad Idris (urmașul lui Sanusi) a reușit să obțină sprijinul britanicilor pentru crearea Regatului Libia (1951), administrat pe baza principiilor mișcării sanusiya. A fost răsturnat de ia putere de revoluția lui Qadaffi aproape două decenii mai târziu.?

5. CRIZA COLONIALĂ ȘI REACȚIILE ELITELOR

NAȚIONALISTE AUTOHTONE. MIȘCĂRILE CONSTITUȚIONALE DIN IMPERIILE OTOMAN ȘI IRANIAN

Cristalizarea facțiunilor politice în Orientul islamic

Ultimul pătrar al secolului al XIX-lea a reprezentat epoca maximei expansiuni coloniale a Europei. Pe globul pământesc nu

1 Johannes Reissner, Saudi-Arabien und die kleineren Goljstaaten, în „Der Islam in der Gegenwart”, p. 533.

2 R. Peters, Erneuerungsbewegungen...„p. 101-103; Hanspeter Mattes, Libyen, în „Der Islam in der Gegenwart”, p. 467-469; T. Nagel, op.cit., p. 247-249.

Pagina 230

au mai rămas multe pete albe. Aproape întreaga suprafață a planetei a intrat în sfera de influență a Occidentului. Chiar și acele state care își menținuseră independența politică intraseră sub controlul economiei apusene. Pentru mulți negustori din Europa, piața coloniilor devenise un câmp atractiv pentru speculații financiare. Motto-ul timpului devenise obținerea de profituri maxime în cel mai scurt timp posibil și fără cheltuieli prea mari.

Urmarea a constat în diminuarea considerabilă a investițiilor europene și repatrierea masivă a capitalului din colonii. Această adevărată „stopare a expansiunii coloniale” a provocat, după 1900, crize economice serioase în Orientul Apropiat și Mijlociu.

lar rezultatul a dus la apariția în rândul elitelor autohtone a unui naționalism puternic anticolonial. Aceste elite, datorită relațiilor economice cu negustorii europeni, beneficiaseră înainte din plin de pe urma expansiunii coloniale. Însă după 1900 au fost nevoite să recunoască tristul adevăr că dezvoltarea |, țărilor lor” depindea întru totul de interesele puterilor europene. Odată cu diminuarea capitalului occidental și cu apariția crizei economice, elitele autohtone, care până la 1900 colaboraseră cu autoritățile coloniale, au început să se simtă furate de roadele muncii lor. Și, drept răspuns, s-au organizat în partide naționaliste, urmărind independența economică și politică față de Occident, perpetuând însă structurile coloniale, care le asiguraseră bunăstarea.!

Primul deceniu al secolului XX este cunoscut în Orientul islamic drept epoca mișcărilor constituționale. Acestea au fost de fapt mișcări politice cu menirea de a salva statul și societatea după încheierea boom-ului dezvoltării coloniale.

Apariția mișcărilor constituționale a dezvăluit existența mai multor orientări politice în cadrul societății Orientului Apropiat și Mijlociu:2

* „Național-liberalii”. Din această grupare făceau parte marii latifundiari autohtoni (vechile elite, adică „notabilii”), care împărțeau cu autoritățile coloniale puterea economică. Doreau obținerea independenței statelor lor, menținând însă legături cu cercurile economice din Europa;

- „Naționaliștii urbani”. Aceștia erau de fapt tineri intelectuali/ militari, cu studii în Occident, și care, după întoarcerea lor în Orient, au intrat în rândul birocraților din centrele urbane sau ale

Pagina 231

armatei. Au adoptat în mare măsură civilizația europeană: utilizau un „discurs european”, frecventau cafenelele, se îmbrăcau după moda europeană și se organizau în structuri similare celor ale intelectualilor europeni. Acești naționaliști erau interesați de preluarea puterii politice și economice în „țările lor”, ceea ce însemna independență politică față de puterile europene și independență economică față de elitele agrare autohtone. Cu alte cuvinte, doreau construirea unor state centralizate, conduse de elitele urbane, eventual după model republican;

= „Islamiștii”. Pentru a înțelege această grupare, trebuie făcută neapărat deosebirea dintre lumea sunnită (a Imperiului otoman)

și cea șiită (din Iran). Islamiștii sunniți constituiau adevărate rețele (mai bine zis „cercuri intelectuale”, adepte ale curentului salafiya), slab organizate din punct de vedere politic. Îi unea însă utilizarea unui discurs islamic. Neavând o susținere prea largă în societate, islamiștii sunniți din Imperiul otoman au fost nevoiți să adere la una din cele două grupări mai sus menționate. A apărut astfel un „liberalism islamic”, respectiv „republicanism islamic”.

La acesta din urmă au aderat și cei mai mulți adepți ai curentului salafiya, în special principalul ucenic al lui Abduh și cel mai important ideolog islamist din primele trei decenii ale secolului XX, Muhammad Rashid Rida (1865-1935). Acesta a considerat că istoria islamică timpurie constituia un model pentru realizarea unui stat național, modern și urban, organizat pe baza principiilor „democrației islamice”. Intenția lui Rashid Rida nu a fost însă crearea unei „republici islamice”, concept apărut doar în a doua jumătate a secolului XX. El considera că ordinea islamică autentică era similară organizației statale europene numită „republică”.

În ceea ce privește Iranul șiit, datorită acceptării oficiale a ijtihad-ului, nu au existat mișcări ne- și anticlericale de reformare islamică. Clericii iranieni șiiți (mujtahizii) s-au putut constitui într-o forță politică deosebit de închegată, avangardă a mișcării constituționale.

Revolta Junilor Turci

În condițiile regimului dictatorial a sultanului Abdul Hamid II, singurele mișcări de opoziție se puteau cristaliza doar în mediile militare. În 1889, studenții de la Academia militară au înființat o celulă de opoziție - Comitetul de Uniune și Progres (CUP).

Membrii acestuia au luat legătura cu intelectualii otomani din

Pagina 232

exil. Organizația a fost descoperită de serviciile de securitate, iar membrii ei au fost expulzați din Imperiu, în anii 1895-1896.

În „pofida acestui prim eșec, opoziția din rândul armatei nu a slăbit. În vara anului 1908, militarii din Tesalonic au organizat o revoltă, cerând sultanului să reintroducă regimul constituțional.

Sultanul a cedat, iar constituția a fost din nou adoptată (la 24 iulie 1908). În lunile următoare au fost organizate alegeri pentru Parlament, această instituție devenind un for reprezentativ pentru toate provinciile Imperiului.

Regimul constituțional a fost considerat de către cercurile tradiționaliste drept contrar șariei. Studenții teologi și clericii au început propria lor (contra)revoluție, în 1909. A avut loc celebrul „incident din 31 martie” (stil vechi; deci 12 aprilie stil nou), când in centrul Istanbulului s-au adunat oameni de rând, studenți teologi, cu toții protestând împotriva democratizării și cerând respectarea strictă a legii religioase. Sultanul a sprijinit inițial această „contrarevoluție”. Dar armata a intervenit în forță, apărând regimul constituțional. Sultanul a fost detronat. Conducătorul religios musulman - Shaykh al-Islam - a fost schimbat; noul numit s-a supus armatei, emițând un decret religios, prin care declara că sultanul acționase împotriva șariei, astfel că a putut fi înlocuit pe tron cu Mehmet V (1909-1918).2

Regimul Junilor Turci a cunoscut două etape diferite. Cea dintâi (1909-1913) a fost caracterizată de conflicte interne pentru putere, în cadrul organizației guvernamentale Comitetului pentru Uniune și Progres (CUP). În cele din urmă, s-a ajuns la constituirea unui triumvirat al generalilor Enver, Talat și Jamal. Talat a devenit în 1917 mare vizir (adică prim ministru).2

Deși guvernarea CUP nu poate fi considerată democratică, totuși ea a avut un rol important pentru modernizarea statului, în special în ceea ce privește secularizarea sa. După începerea primului război mondial, Junii turci au unit cele două sisteme

2 Mai pe larg, F. Georgeon, op.cit., p. 482-487; Paul Dumont și F.

Georgeon, Moartea unui imperiu, în „Istoria Imperiului otoman”, p.

488-493. În urma revoluției Junilor Turci, a fost votat un Parlament, alcătuit din 107 turci, 45 arabi, 27 greci, 22 albanezi, 10 armeni, 5 bulgari, 4 sârbi, 3 evrei, 2 kurzi și câte un român, druz și maronit (N. Iorga, Geschichte..., V, p. 622).

3 Mustafa Ali Mehmed, op.cit., p. 357-360; Paul Dumont și F. Georgeon,