RELIGIE ȘI STAT ÎN ISLAM

Pagina 203

Povestea Orientului Mijlociu în secolul al XIX-lea și începutul secolului următor este o istorie complicată. Dar fără să se cunoască această istorie, greu pot fi înțelese realitățile politice actuale din acest spațiu geografic. Tocmai de aceea este important să prezint, cât se poate de succint, povestea acestui „Great Game”.

Marii jucători și începuturile intereselor lor în Orientul Mijlociu

În 1799, emisari britanici traversau Persia, îndreptându-se spre Teheran, noua capitală a țării. Doreau să fie primiți în audiență de șahul Fath Ali (1797-1834), pe care urmau să-l roage să pornească o campanie împotriva afganilor, al căror conducător, Zaman Șah, (1793-1800) tocmai invadase regatul Punjab, vecin cu teritoriile engleze din India de nord.! Șahul persan nu doar că a ascultat rugămintea emisarilor britanici, ci a sprijinit cu soldați și bani o revoltă a tribului din Herat, ceea ce a dus, în cele din urmă, la detronarea lui Zaman. În acest fel, Punjabul a fost salvat de pericolul afgan, iar după o jumătate de veac a putut fi alipit domeniilor indiene ale Companiei britanice a Indiilor Orientale.

Aceasta a fost înființată în anul 1600, pentru a favoriza relațiile comerciale ale Angliei cu Orientul. După 1616 au apărut mai multe filiale comerciale în porturile de la Golful Persic, precum și în zona caspică, iar mai apoi și în India? Aici, Compania a preluat, în 1757, controlul efectiv asupra regiunilor Bengal și Bihar, de pe valea fluviului Gange. Expansiunea teritorială a continuat în anii următori. În anul 1803, când împăratul Moghul a acceptat protectoratul britanic, se aflau sub controlul Companiei atât întreaga vale a fluviului Gange, cât și coasta răsăriteană și sudică a subcontinentului indian. Prin aceasta, teritoriile britanice se învecinau în nord cu regatul sikh din Punjab (Pakistanul de azi), iar în sud cu regatul musulman de la Mysore (India de sud).

1 Rose Greaves, Iranian relations with Great Britain and British India, 1798- 1921, în „The Cambridge History of Iran”, VII, p. 376-377.

2 Rose Greaves, Iranian relations zvith the european trading companies, to 1798, în „The Cambridge History of Iran”, vol. VII, p. 350-359; Ann K.

S. Lambton, Persia: the breakdoton of society, în „The Cambridge History of Islam” (ed. P. M. Holt), vol. IA, Cambridge, 1970, p. 440.

3 The Times Atlas of World History, ed. IV, 1992, Londra, p. 168-169 (articolul „The Mughal Empire and the growth of British power in India”);

Ira M. Lapidus, A History of Islamic Societies, Cambridge, 1988 (reprint

Pagina 204

În cursul evenimentelor politice din Europa (războaiele napoleoniene), emisari francezi au semnat tratate de alianță anti-britanice atât cu șahul Zaman al Afganistanului, cât și cu sultanul de la Mysore. Desigur că Londra a căutat să neutralizeze tratatul dintre francezi și afgani, iar cel mai bun mijloc l-a constituit mai sus amintita alianță cu Imperiul persan.

În același timp, și iranienii erau interesați de o alianță cu britanicii, pentru a putea contracara expansionismul rusesc din Caucaz. Disputele ruso-iraniene au debutat la sfârșitul secolului XVIIL! Principalul aliat al rușilor a fost Gruzia, al cărei rege a acceptat, în 1783, protectoratul rusesc.? Însă când întemeietorul dinastiei qajare și unificatorul Iranului, Agha Muhammad Khan, a pornit lupta de reintegrare a Caucazului în Imperiul persan, rușii nu au acordat gruzinilor sprijinul promis, astfel că, în 1795, orașul Tbilisi a fost cucerit. Următorul șah persan, Fath Ali, a continuat opera predecesorului său, de restaurare a Imperiului persan în vechile sale granițe, incluzând deci Caucazul și Afganistanul.+ Drept urmare, gruzinii au acceptat din nou protectoratul rusesc (1799). Regele gruzin a murit în 1800, oferind, pe patul de moarte, coroana sa țarului rus. În acest fel, Gruzia a fost transformată în provincie rusească. Doi ani mai târziu, rușii au început o campanie de supunere a hanatelor musulmane din Caucaz, masacrând populația șiită. Astfel a debutat, în 1804, cel dintâi război ruso-iranian. În 1814, Persia a cedat Rusiei mai multe regiuni (toate azi provincii ale Republicii Azerbaidjan), renunțând, totodată, la Georgia, Abhazia și Daghestan (anexate deja de Rusia).5

1 De fapt, bazele politicii imperialiste rusești în Orientul Mijlociu fuseseră puse de Petru cel Mare. După înfrângerea suferită din partea armatelor otomane pe Prut (1711), el și-a îndreptat atenția spre Caucaz. După răsturnarea dinastiei safavide, în 1722, rușii au pornit într-adevăr campania de cucerire a regiunii caucaziene. Doi ani mai târziu, au fost nevoiți să se retragă din regiune (F. Kazemzadeh, Iranian relations with Russia and the Soviet Union, to 1921, în „The Cambridge History of

2 Ann K. S. Lambton, Persia..., p. 432.

3 Gavin R. ]. Hambly, Agha Muhammad Khan and the establishment of the Qajar Dinasty, în The Cambridge History of Iran”, vol. VII, p.127-128 și 134.

* Idem, Iran during the reigns of Fath Ali Shah and Muhammad Shah, în The Cambridge History of Iran”, vol. VII, p. 162-163 (unde se prezintă și o hartă a pierderilor teritoriale din Caucaz).

5 F. Kazemzadeh, op. cit., p. 332-334; Carl Brockelmann, Geschichte der isla-

Pagina 205

Persecutarea musulmanilor din teritoriile cedate Rusiei i-au determinat pe clericii șiiți să proclame războiul sfânt - jihad împotriva Rusiei. Vrând-nevrând, șahul a fost obligat să pornească ostilitățile, în anul 1826. Doi ani mai târziu, Imperiul persan a fost nevoit să cedeze Rusiei alte două provincii, anume Erevanul și Nakhchivan. Astfel, în anul 1828 a fost fixată granița actuală dintre Iran și republicile caucaziene, actualele Armenia și Azerbaidjan.!

Afganistanul - bastionul de apărare a Imperiului britanic al Indiei

După înfrângerea suferită din partea Rusiei, șahul Fath Ali a înțeles necesitatea de a ajunge la un compromis cu rușii. Aceștia au încurajat încercările șahului de a-și extinde stăpânirea asupra Afganistanului, ca o compensație pentru pierderile suferite în Caucaz, oferind chiar și sprijin militar. În aceste condiții, au avut loc, în anii 1831-1832, apoi în 1837, mai multe campanii de restabilire a autorității centrale în Herat (considerat al doilea oraș al Persiei, cu aproximativ 100.000 de locuitori?).

Noua ofensivă diplomatică a Rusiei în Teheran i-a speriat pe britanici. Aceștia au considerat că Iranul intrase în sfera de influență a Rusiei. Tocmai de aceea, menținerea unui stat afgan independent (sau chiar a două state afgane, unul cu centrul la Herat, iar cel de-al doilea la Kabul sau Kandahar) a devenit obiectivul principal al politicii guvernului de la Londra. Afganistanul urma să constituie bariera sigură împotriva expansionismului rusesc.$ La refuzul șahului de a renunța la campania împotriva Heratului, mai multe nave de război britanice au ocupat, în iunie 1838, insula Kharg din Golful Persic, amenințând cu invadarea teritoriului iranian. În cele din urmă, șahul a fost silit să ridice asediul Heratului, în septembrie 1838.

Intervenția britanicilor în Afganistan nu era lipsită de probleme. Între Dost Mohammad, emirul de la Kabul, și Kamran

mischen Vălker und Staaten, 1977, Hildesheim - New York, p. 378-379.

1 E. Kazemzadeh, op. cit., p. 335-338; Ira M. Lapidus, op.cit., p. 573; H.

Brăker, op.cit., p. 52-56.

2 Gavin R. G. Hambly, The traditional Ilranian City in the Qajar Period, în „The Cambridge History of Iran”, vol. VII, p. 544.

3 Rose Greaves, Iranian relations with Great Britain..., p. 393-394.

1 Carl Brockelmann, op. cit., p. 381.

Pagina 206

Shah Durrani, stăpânitorul Heratului, exista o veche rivalitate.!

Cu siguranță că sprijinul acordat de britanici lui Kamran nu l-a putut decât neliniști pe Dost Mohammad. Era necesară așadar trimiterea unei misiuni diplomatice engleze la Kabul. Rezultatul nu a fost însă în măsură să satisfacă toate cererile emirului. Drept urmare, Dost Mohammad a demarat discuții diplomatice și cu un agent rus sosit tocmai atunci în capitala afgană. Acest fapt l-a determinat pe guvernatorul general al Indiei, lordul Auckland, să invadeze Afganistanul, să-l înlăture pe Dost Mohammad și să-l întroneze pe Shah Shoja' Durrani (fost șah al Afganistanului între anii 1803-1809, aflat însă în exil în India britanică).

La o jumătate de an după retragerea iranienilor de lângă Herat, trupe britanice au invadat Afganistanul și l-au încoronat pe Shah Shoja”. Însă peste tot în Afganistan, britanicii au fost atacați de trupe de partizani, astfel că după doi ani ei au decis să se retragă din Kabul. În drumul spre Jalalabad au fost atacați de afgani într-o trecătoare, iar retragerea s-a sfârșit într-o baie de sânge. Din efectivul de 16.500 de soldați britanici, a rămas un singur supraviețuitor. Shah Shoja”, aflat în Kabul, a fost ucis la scurt timp după aceea. În 1843, englezii i-au permis lui Dost Mohammad să-și reocupe tronul.2

Afganistanul și-a dobândit de facto independența. Britanicii au fost obligați să ajungă la înțelegere cu Dost Mohammad, mai cu seamă că teritoriile Companiei Indiilor Orientale se învecinau acum direct cu Afganistanul (în anul 1843 a fost anexată de britanici provincia Sind, capitala fiind la Karachi, iar în anul 1849 a fost cucerit și regatul din Punjab, capitala fiind la Lahore).3

În același timp, în Iran, după moartea șahului Muhammad Mirza, a urmat Nasir al-Din (1848-1896). Și acesta a nutrit speranța de a încorpora în imperiul său teritoriile afgane. În octombrie 1856, în pofida amenințărilor britanice, armata șahului persan a

1 Cei doi făceau parte din triburi paștune rivale (Barakzay, respectiv Abdali). Dost Muhammad a ajuns emir la Kabul (în 1826) doar după ce îl alungase pe tatăl lui Kamran, Mahmud Shah Durrani, de pe tronul Afganistanului.

2 Encyclopaedia Britannica CD 98. Multimedia edition, articolul „Last afghan empire. The rise of Barakzay”.

5 Encyclopaedia Britannica CD 98. Multimedia edition, articolele „The Sikhs in the Punjab”, „Sikhs War”, „The extension of British Power, 1760-1856.

The completion of dominion and expansion”.

Pagina 207

ocupat orașul Herat. Drept urmare, britanicii au declarat război Iranului, ocupând mai multe regiuni de coastă la Golful Persic.

Acest război nu s-a bucurat însă de întreaga susținere a opiniei publice britanice.! Guvernul britanic a început rapid tratative de pace cu Iranul. În 1857, prin pacea de la Paris, șahul persan a recunoscut independența Afganistanului, retrăgându-și armata din Herat.2

Britanicii au încurajat consolidarea stăpânirii lui Dost Mohammad asupra triburilor paștune. În 1855, emirul din Kabul a supus triburile din Kandahar, iar în 1859 hanatele uzbece și turkmene din nord. Heratul a fost cucerit în anul 1863, în ultima lună de viață a lui Dost Mohammad. Urmașul și fiul său, Shir Ali (1863-1879), a moștenit un stat unificat, însă revoltele au început curând după urcarea sa pe tron.?

Ofensiva rusească în Asia centrală și reconsiderarea politicii britanice față de Afganistan

După înfrângerea suferită în războiul Crimeii (1853-1856), expansiunea rusească în Europa răsăriteană a fost oprită. Autoritățile de la Petersburg s-au orientat atunci spre întinsele stepe ale Asiei centrale, din zona lacurilor Aral și Balkaș. Aici se aflau mai multe hanate uzbece, cele mai importante fiind la Khiva (la vest de Amu Darya), Bukhara (între Amu Darya și Syr Darya) și Khokand (la răsărit de Syr Darya). La sud-vest de acestea trăiau mai multe triburi turkmene, temute pentru incursiunile lor în teritoriul iranian.4 În anii 1859-1860, armatele rusești au pătruns în Khokand, iar în 1866 au cucerit orașele Tașkent și Khojand.

Expansiunea a continuat spre hanatul Bukhara. Orașul Samarkand a fost cucerit în 1868, iar hanul din Bukhara a fost obligat să plătească tribut. În aceeași situație s-a aflat, în 1873, și hanul din Khiva. Hanatele Bukhara și Khiva au fost menținute, însă cu mari pierderi teritoriale, devenind practic enclave pe teritoriul

1 Rose Greaves, Iranian relations with Great Britain..., p. 394-395.

2 Carl Brockelmann, op. cit., p. 385.

3 Encyclopaedia Britannica CD 98. Multimedia edition, articolul „Last afghan empire. The rise of Barakzay”.

+ B. Spuler, Central Asia from the 16th century to the Russian conquest, în „The Cambridge History of Islam” , vol. IA, p. 490-494; H. Brăker, op.cit.,

Pagina 208

rusesc, fără dreptul de a promova o politică externă proprie (au fost desființate de sovietici, în 1920).!

În cursul campaniilor militare în stepele de la răsărit de Marea Caspică, soldații ruși au pătruns și în teritorii pe care șahul persan Je considera ca aparținând Iranului. În august 1874, deci la un an după supunerea hanului din Khiva, șahul Nasir al-Din a cerut, printr-o scrisoare autograf, ajutor de la Londra, pentru a preveni cucerirea de către ruși a districtului Marv (azi Mary în Turkmenia).2 În aceste condiții, relațiile dintre britanici și iranieni s-au îmbunătățit considerabil. Cu toate acestea, la presiunea Petersburgului, șahul a semnat, în 1881, un acord prin care fixa granița comună cu Imperiul rus (azi e granița dintre Iran și Turkmenia). Drept urmare, armata rusească a ocupat, până în 1884, întreaga zonă tribală din sudul Turkmeniei.3

După cum am arătat mai sus, în intenția șahilor din dinastia qajară a fost restaurarea Imperiului persan în granițele medievale. Încercarea de ocupare a Heratului a eșuat în două rânduri.

Însă acțiunile armatei persane în sud-est (în provinciile Sistan și Balucistan) au avut mai mult succes. La zece ani după încheierea războiului anglo-persan, trupele iraniene înaintaseră în această zonă cinci grade longitudinale. Emirul afgan Shir Ali a protestat pe lângă autoritățile britanice împotriva acestei extinderi teritoriale. În anul 1870, atât afganii, cât și iranienii s-au arătat de acord să accepte arbitrajul britanic în această chestiune. Însă datorită expansiunii rusești în Asia centrală, a crescut și interesul britaniilor pentru provincia Sistan. Afganistanul nu li se mai părea o barieră destul de puternică pentru a opri armatele rusești. De aceea, decizia de arbitraj, din 1872, a fost cu totul defavorabilă afganilor. Cea mai mare parte a provinciei a fost acordată Iranului, iar afganii au primit doar o mică parte aridă.

Arbitrajul britanic i-a nemulțumit profund pe afgani. De aceea au inițiat tratative cu rușii. La scurtă vreme, guvernatorul general al Indiei, lordul Lytton, i-a transmis lui Shir Ali că va trimite o misiune Ja Kabul. Emirul a refuzat să o primească, astfel că guvernatorul a declarat intrigat că Afganistanul nu era decât

1 Akdes Nimet Kurat, Tsarist Russia and the Muslims of Central Asia, în „The Cambridge History of Islam” , vol. IA, p. 505-510; Reinhard Schulze, Geschichte der Islamischen Welt im 20. Jahrhundert, Miinchen, 1996, p. 106.

2 Rose Greaves, Iranian relations with Great Britain..., p.401.

3 Akdes Nimet Kurat, Tsarist Russia..., p. 505-510.

1 Rose Greaves, Iranian relations with Great Britain... p. 397 și 402.

Pagina 209

„0 olișoară de lut între două prese de metal”. lar în 1878, când o delegație diplomatică și militară rusă a sosit la Kabul, în timp ce unei delegații britanice i-a fost interzisă traversarea graniței afgane, armata britanică a invadat pentru a doua oară Afganistanul. Shir Ali a fugit din Kabul, unde a murit în anul următor.!

Britanicii l-au instalat pe tronul afgan pe un fiu al lui Shir Ali, Ya'qub Khan. Acesta a recunoscut, în mai 1879, protectoratul britanic, trebuind să accepte la Kabul un diplomat englez care să conducă politica externă a statului afgan. Diplomatul a sosit în vara anului 1879, dar după două luni a fost linșat de populație pe străzile Kabulului. Trupele britanice au invadat din nou Afganistanul și l-au înlăturat pe Ya'qub Khan. Tronul a rămas vacant până în iulie 1880, când un nepot al lui Shir Ali, 'Abdor Rahman Khan (1880-1901) a încercat cu ajutor rusesc să câștige tronul. Totuși, în cele din urmă, a ajuns la pace cu englezii, obținând concesia ca diplomatul britanic la Kabul să fie de religie musulmană. Prin aceasta, Afganistanul și-a recâștigat o mare parte din independența pierdută.?

Britanicii au încercat însă, pe cât posibil, să împingă frontiera cât mai la nord, mai aproape de Hindukuș.? Granița dintre Imperiul britanic al Indiei și teritoriile supuse emirului afgan de la Kabul nu era exact trasată.! Întreaga zonă de frontieră era po-

1 Encyclopaedia Britannica CD 98. Multimedia edition, articolele „Last afghan empire. The rise of Barakzay”; „Shir 'Ali Khan” și „India. History:

British imperial power, 1858-1947. The Second Afghan War”.

2 Carl Brockelmann, op. cit., p. 386.

3 Lordul Salisbury, guvernatorul general al Indiei, a început tratative secrete cu diplomați iranieni. Afganistanul urma să fie împărțit între Imperiul britanic al Indiei și Imperiul persan. Heratul ar fi revenit Iranului, e drept, doar ca un principat vasal, la fel cum și englezii acceptau autonomia internă a triburilor paștune din Kandahar, Ghazna și Kabul, supuse însă Coroanei britanice. Această împărțire ar fi soluționat definitiv problema afgană. Negocierile au avansat destul de mult, dar în 1880 au fost suspendate unilateral de către șah, englezii bănuind că la presiunile Rusiei (Rose Greaves, Iranian relations with

4 Prin tratatul semnat în 1879 cu Ya'qub, britanicii au primit două puncte strategice, care la ușura pătrunderea în Afganistan, anume pasul Bolan (aflat la sud de orașul pakistanez de azi, Quetta) și valea Kuram (Carl Brockelmann, op. cit., p. 386). După începerea războiului, pentru a putea ajunge mai ușor la Kandahar, englezii au creat o nouă provincie, anume Baluchistan, situată în vestul Pakistanului de azi. Acest terito-

Pagina 210

pulată de triburi paștune nomade care, în peregrinările lor, nu țineau seama de nici o linie de demarcație, atacând, de câte ori aveau ocazia, trupele britanice. Din acest motiv, viceregele Indiei, lordul Lansdowne, l-a trimis la Kabul, în anul 1893, pe ministrul de externe al guvernului colonial britanic din India, Sir Mortimer Durand, pentru a negocia cu emirul Abdor Rahman pacificarea triburilor din zona de frontieră. A fost constituită o comisie de trasare a graniței, care a lucrat pe teren timp de trei ani, până în anul 1896. Noua frontieră a fost numită „linia Durand”, deoarece, în speranța unei expansiuni viitoare, britanicii au evitat folosirea termenului de frontieră. Abdor Rahman urma, potrivit tratatului cu britanicii, să mențină ordinea la nord de respectiva linie, iar englezii la sud de linie. Însă această linie de demarcație trecea chiar prin mijlocul teritoriului etnic al paștunilor, astfel că multe triburi au ajuns în partea britanică. Înzestrate cu un puternic spirit de libertate, ele s-au opus ocupanților englezi. Campaniile militare punitive ale soldaților britanici nu au avut rezultatul scontat. În cele din urmă, englezii, recunoscând incapacitatea de a administra regiunea de graniță, au creat, în 1901, o provincie distinctă, North-West Frontier Province, cu o suprafață de aproximativ 100.000 km?, și cu capitala la Peshawar.

„Linia Durand” a rămas frontiera dintre Imperiul britanic al Indiei și Afganistan până în 1947, an în care a devenit granița dintre Pakistan și Afganistan.!

În același timp, granița de nord a Afganistanului era amenințată de expedițiile armatelor ruse în teritoriile uzbece, turkmene și tadjice. Când rușii au anexat, în 1885, oaza Panjdeh, situată între orașele Marv și Herat, era cât pe aci să izbucnească un război între Rusia și Anglia. Cea din urmă a cedat, dar au început tratative între cele două mari puteri, prin care s-a trasat

riu făcea parte din hanatul Kalat, apărut după moartea lui Nadir Shah, în 1747, și recunoscut ca independent de britanici, în 1841. Însă, în 1879, după crearea provinciei britanice Baluchistan, teritoriile hanatului Kalat au fost mult restrânse (Brian Spooner, Who are the Baluch?, în „Qajar Iran. Political, Social and Cultural Changes. 1800-1925”, 1992, p.

Encyclopaedia Britannica CD 98. Multimedia edition, articolele „India.

History: British imperial power, 1858-1947. The Second Afghan War”

și „Durand Line”. De asemenea și The Encyclopaedia Britannica, ed. XI, 1911, vol. 19, p. 794 (articolul „North-West Frontier Province”).

Pagina 211

granița dintre Rusia și Afganistan. Acest din urmă stat a devenit un adevărat cordon sanitaire între cele două mari puteri.!

3. IMPERIUL PERSAN: INDEPENDENȚĂ POLITICĂ

ȘI CONTROL ECONOMIC RUSO-BRITANIC

„Marele joc” descris mai sus avea o miză uriașă. De fapt, obiect al „marelui joc” era uriașa piață a Asiei centrale și a Orientului mijlociu, cu resursele imense de materii prime.

Pentru a putea exploata însă această piață, era necesară scoaterea ei din izolarea în care zăcea din Evul mediu. Un prim pas în această direcție a fost făcut în 1863, când șahul Nasir al-Din (1848-1896) a acceptat construirea în Iran a unei rețele de linii de telegraf de către un concern britanic?

În anul 1872, șahul a aprobat cea mai mare concesie făcută vreodată de un stat unei companii private, anume celei conduse de baronul Julius de Reuter, un evreu naturalizat în Imperiul britanic. Tratativele au fost purtate la Londra de către ambasadorul iranian (acesta a fost mituit de baronul Reuter). Concesia privea dreptul de construire a căilor ferate de la Caspică și până la Golful Persic, apoi a canalelor și instalațiilor de irigație, dar mai ales dreptul de exploatare în viitor a tuturor resurselor naturale ale Iranului. Practic, toate lucrările de modernizare a țării urmau să fie realizate de firmele baronului Reuter.

Cum era de așteptat, concesia a provocat furia autorităților rusești. Când șahul, în prima sa ieșire în afara țării, a vizitat Europa, a luat cunoștință, la Petersburg, de nemulțumirea și protestele ferme ale țarului. La întoarcerea sa în Iran, folosind pretextul că baronul Reuter nu începuse lucrările de construcție

1 Rose Greaves, Iranian relations with Great Britain..., p. 405; The Encyclopaedia Britannica, ed. XI, 1911, vol. 1, p. 318 (articolul „Afghanistan”). A se vedea și harta din W. C. Brice (ed.), An Historical Atlas of Islam,

2 Această rețea, construită de Compania de telegraf indo-europeană, cuprindea o linie care pornea din Teheran spre Golful Persic (prin Bushehr, Shiraz și Esfahan), unde făcea joncțiunea cu cablul submarin care făcea legătura între India și Europa prin Imperiul otoman (Rose Greaves, Iranian relations with Great Britain..., p. 400). O a doua linie a fost construită în anul 1870 de către firma Siemens. Aceasta pornea din Teheran spre Odessa, prin Tabriz și Tbilisi. Alte firme englezești au construit apoi legături între Teheran și provincii izolate ale Iranului (Carl Brockelmann, op. cit., p. 386-387).

Pagina 212

la termen, șahul a anulat concesiunea. Căutând să evite orice escaladare a conflictului cu Rusia, Foreign-Office-ul din Londra nu a protestat.!

Calea pătrunderii influenței ruse era liberă. Când șahul s-a întors din cea de a doua vizită în Europa (în 1878), a adus cu sine și experți militari austrieci și ruși, cu scopul de a reorganiza armata persană. Austriecii au părăsit Iranul în 1881, rușii însă au rămas, căci au creat două regimente de cavalerie, cunoscute sub numele de brigăzile de cazaci. Ambele erau conduse de ofițeri ruși, subordonați direct ministrului de război din Petersburg, Brigăzile de cazaci au devenit singura armată funcțională din Iran. Până în anii de după primul război mondial, brigăzile de cazaci au fost mijlocul prin care Rusia și-a impus politica în Iran. Este de înțeles, așadar, cum de a acceptat șahul un acord secret, în 1887, prin care se obliga să se consulte cu ambasadorul rus înainte de orice concesie făcută vreunei companii străine cu privire la construcția de căi ferate sau canale. 2

Britanicii nu puteau accepta postura de spectator. Lordul Salisbury, fost guvernator al Indiei, devenit, în 1886, ministru de externe în cabinetul de la Londra, considera că pentru consolidarea Imperiului britanic al Indiei, Iranul, și nu Afganistanul, avea o importanță mai mare. Tocmai de aceea, noua strategie britanică a preconizat menținerea unei Persii puternice pe scena Asiei centrale. În 1888, a numit un diplomat celebru în funcția de ambasador la Teheran. Influența acestuia pe lângă șah a fost considerabilă. La câteva săptămâni după sosirea în post, șahul a emis un decret, prin care garanta viața și proprietatea fiecărui cetățean englez.? În octombrie 1888, șahul a emis alte două decrete. Cel dintâi deschidea navigația fluvială pe râul Karun (care se varsă în Golful Persic) pentru toate vasele internaționale. Cel de-al doilea concesiona lui George de Reuter, fiul baronului sus amintit, dreptul de a înființa o bancă centrală în Iran, numită Imperial Bank of Persia. Rușii au considerat aceste concesionări drept o încălcare a acordului secret ruso-iranian din 18874 Au înființat propria lor bancă, au obținut dreptul de a construi drumuri. Dar cea mai importantă măsură a rușilor fost silirea iranienilor să

1 Nikki Keddie, Mehrdad Amanat, Iran under the later Qajars, în „The Cambridge History of Iran”, vol. VII, p. 186-189.

3 Rose Greaves, Iranian relations with Great Britain..., p. 406-408.

41 Nikki Keddie, Mehrdad Amanat, op.cit., p. 191.