RELIGIE ȘI STAT ÎN ISLAM

Pagina 193

Politica notabililor

Aceste investiții occidentale au creat o anumită prosperitate în provinciile arabe în secolul al XIX-lea. Europenii au investit capital în infrastructură, au înființat școli secundare și universități. Populația a cunoscut un proces de sedentarizare.

În anul 1864, Poarta a emis o nouă lege a administrației provinciale, prin care Semiluna fertilă a fost legată mult mai strâns în sistemul imperial otoman. S-a obținut p.in aceasta un grad mai mare de centralizare, vechii potentați locali (care creaseră adevărate dinastii locale) pierzând mult din autoritate.! Așa-numita Sirie Mare a fost împărțită în trei vilayete și trei sangeacuri de sine stătătoare (subordonate direct Porții). Cele trei vilayete au fost Alep (cu sangeacurile Alep, Mar'aș și Urfa sau vechea Edessa), Beirut (cu sangeacurile Latakia, Tartus, Beirut, Akko și Nablus), Siria propriu-zisă sau Sham (cu sangeacurile Hama, Damasc, Hauran și Ma'an). Cele trei sangeacuri aflate sub dependența directă a Porții au fost: El-Kuds sau Ierusalimul (sudul Palestinei), Libanul (un teritoriu între Tripoli și Sidon, fără Beirut însă) și Deir ez-Zor (un oraș pe malul Eufratului, de unde erau ținuți în șah nomazii din deșertul sirian și irakian).2 Așadar, vilayetul Beirut cuprindea și partea de nord a Palestinei tradiționale, în timp ce vilayetul Siria cuprindea și Transiordania.3

La est de Siria se aflau cele trei vilayete ale Mesopotamiei:

Mosul, Bagdad și Basra.

Autoritățile de la Istanbul nu au putut guverna întinsele regiuni arabe ale Orientului Apropiat fără ajutorul vechii pături de notabili. Relațiile dintre centru și provinciile arabe au semănat într-un fel celor dintr-un joc de șah. Notabilii arabi (în cea mai mare parte vechi familii de mari latifundiari și de ulemale) au

1 P. M. Holt, op.cit., p. 388. N. Iorga, Geschichte... V, p. 533-534. Vilayetele (conduse de wali), au fost împărțite în sangeakuri sau liwas (conduse de mutasherifi), iar acestea în cercuri sau casa (conduse de caimacanti), din care făceau parte apoi comunele (conduse de muktar-i confesionali, astfel ca fiecare confesiune dintr-o localitate avea propriul conducător). În comune și cercuri au fost instituite consilii comunale sau cercuale, din care trebuiau să facă parte și toți conducătorii religioși ai comunității.

Baedekers Palăstina und Syrien, Leipzig, 1904, p. LIII-LIV și 368; The Encyclopaedia Britannica, ed. XI, vol. XXVI, Londra, 1911, p.307.

n

Pagina 194

privit cu destul de mare ostilitate acțiunile centraliste ale Porții;

pe de altă parte și-au dat seama de importanța colaborării cu autoritățile centrale, căci doar astfel mai puteau salva ceva din vechea lor autoritate locală.!

Prin aceasta, s-a stabilit un sistem de interconexiuni politice.

Guvernatorii numiți de sultan au fost conștienți de faptul că nu-și puteau exercita funcția dacă nu erau sprijiniți de demnitarii locali, care aveau propria lor putere, bazată pe sistem clientelar.

În schimb, elitele locale cereau sprijin din partea guvernatorilor, uneori chiar și intervenția acestora la Istanbul, pentru ca cerințele clienților lor să fie îndeplinite. În această relație delicată, notabilii au deținut rolul unor intermediari între autoritatea otomană și populația locală. Integrarea acestor elite în sistemul de guvernământ otoman s-a realizat și prin accesul fiilor lor în școlile din Istanbul (în special în Academia militară).2

Înființarea provinciei libaneze autonome

Poarta a încercat tot timpul să se elibereze de această „intermediere” realizată de vechile elite ale notabililor. Tocmai de aceea, unde condițiile erau prielnice, au sprijinit minoritățile religioase și naționale.

Teritoriul cu cea mai mare diversitate etnică și religioasă o constituia Libanul. Guvernarea lui Ibrahim a afectat relațiile interreligioase de aici. Mai întâi, a desființat impozitele speciale pe care trebuiau să le plătească nemusulmanii (evreii și creștinii).

Pe de altă parte, a dus o politică de centralizare a administrației, fapt care a provocat revolta druzilor. Pentru a-i neutraliza, Ibrahim a alcătuit trupe speciale din creștini (aceștia au fost atrași de ideile egalitariste ale lui Ibrahim). Druzii au fost învinși, iar creștinii maroniți au profitat de acest fapt pentru a-și lărgi teritoriul.

În 1841, Siria a revenit la administrația dinainte de cucerirea egipteană. Însă situația religioasă se schimbase mult. Încurajați de decretele sultanilor, care le ofereau egalitate juridică, maroniții și celelalte grupări creștine au început să pătrundă tot mai mult în comerț și meșteșuguri, ridicându-se, din punct de vedere social, deasupra compatrioților musulmani. Drept urmare, a izbucnit un lung conflict între maroniți și druzi (1841-42 și 1845).3 Otomanii au creat două provincii mici, una condusă de creștini

2 W. Cleveland, op.cit., p. 88-89; Ira M. Lapidus, op.cit., p. 616-618.

Pagina 195

(în nord), cea de-a doua de druzi (în sud). În 1859 a izbucnit un război civil sângeros. Timp de 10 zile, mai multe mii de druzi au pătruns pe teritoriul maronit și au ars 560 de biserici, 43 de mănăstiri, 28 de școli și alte nouă clădiri religioase. Au fost ucise între 8000-12.000 de persoane. Răspândindu-se vestea, musulmanii din Damasc au pornit un adevărat pogrom împotriva celor 25.000 de creștini din oraș. Mii de creștini au fost masacrați, iar consulatele occidentale incendiate (consulii american și olandez și-au pierdut viața)?

Opinia publică din Europa a sărit în ajutorul coreligionarilor lor. A fost mobilizată o armată de 12.000 de soldați (jumătate francezi, restul prusaci, austrieci și britanici) care a fost adusă la Beirut. Pe de altă parte, autoritățile otomane au luat imediat măsuri de pedepsire a vinovaților, încercând totodată să liniștească zelul armatelor europene, care au ocupat Libanul timp de un an.

Puterile europene au convocat o conferință specială la Istanbul (1861), iar autoritățile otomane au fost nevoite să înființeze o provincie autonomă libaneză-creștină (așa-numitul mutasariffiyyah, sangeac sau district al Micului Liban).5

Acest district, înființat în cele din urmă în 1864, a avut, la începutul secolului XX, o populație de 400.000 de locuitori. Trei cincimi din aceștia erau maroniți romano-catolici, o optime arabi ortodocși, o altă optime druzi. Alte minorități erau: melkiții uniți cu Biserica Romei (greco-catolici) - aprox. 1/12 din populație;

șiiții - aprox. 1 /25 din populație, și, în fine, sunniții.

Sangeacul s-a aflat sub controlul direct al Porții și sub protecția puterilor europene. El a fost condus de un guvernator (mushir) creștin (de obicei maronit), cu reședința în vechea capitală a druzilor, Deir al-Kamar (orașul Beirut nu a făcut parte din sangeacul Liban, fiind reședința vilayetului cu același nume, care cuprindea teritorii în sudul și estul Libanului actual, precum și în nordul Palestinei). Guvernatorul era numit de sultan, cu aprobarea Marilor Puteri, la început pentru o perioadă de trei ani, apoi de zece, iar, din 1892, de cinci ani.

În subordinea guvernatorului se aflau șapte caimacami, șase creștini și un druz (acesta din urmă cu reședința în Shuf), apoi 47 de mudir-i.

DI

1 The Encyclopaedia Britannica, ed. XI, vol. VIII, Londra, 1910, p. 605 (articolul „Druses”).

Pagina 196

Actul de constituire a sangeacului libanez mai prevedea și înființarea unei Adunări consultative (mejliss), alcătuită din 12 membri (patru maroniți, trei druzi, un turc, doi greci ortodocși, un grec unit și un șiit). Acești membri sunt aleși de cele șapte districte judecătorești (caza).

Teritoriul acestui mutasariffiyah a stat la baza dezvoltării ulterioare a statului libanez.

Reformele din Egipt și pierderea independenței financiare a acestei țări

Pătrunderea capitalului străin

După moartea lui Muhammad Ali, politica egipteană a fost condusă, la fel ca la Istanbul, de reprezentanți ai noii elite „cunoscătoare de franceză”, care au încurajat dezvoltarea învățământului și a economiei. În 1852 s-a inaugurat prima cale ferată dintre Cairo și Alexandria, iar în 1854 au fost concesionate lucrările construcției Canalului Suez. Condițiile concesionării au fost atât de dezavantajoase pentru Egipt, încât au contribuit la viitorul faliment al țării.

După înlăturarea monopolului otoman asupra comerțului exterior, Egiptul a cunoscut o infuzie de capital extern, dar și de „specialiști în tehnologie” sosiți din Apus (în 1872 numărul acestora era de 80.000). Rând pe rând, în fruntea ministerelor egiptene au fost numiți cetățeni străini, în pofida faptului că exista un număr destul de mare de egipteni specialiști, absolvenți ai Universităților europene?

Reformele lui Ismail Magnificul (1863-1879).

Falimentul economic al Egiptului

Măsurile reformatoare au atins punctul culminant în epoca guvernatorului Ismail Magnificul. Obiectivul lui Ismail a fost occidentalizarea totală a societății egiptene, conform principiului:

„Egiptul nu mai este în Africa, de acum este în Europa”.

Măsurile de modernizare s-au desfășurat în mai multe domenii:

* Educațional: a înzecit bugetul acordat învățământului. A înființat celebra facultate „Dar al-Ulum” pentru studii islamice și de arabistică. Vechea „Școală de traducători” a fost transformată în facultate juridică. În 1871 a înființat și Biblioteca Națională din Egipt;

1 The Encyclopaedia Britannica, ed. XI, vol. XVI, Londra, 1911, p. 348-349.

2 W. Cleveland, op.cit., p. 89-92.

Pagina 197

* Justiție. A introdus mai întâi curți mixte de justiție (1876)

pentru rezolvarea disputelor dintre egipteni și străini (până atunci, aceste dispute se aflau în competența consulilor europeni, care acordau întotdeauna dreptate străinilor). Ele au fost desființate abia în 1949. În 1884 a înființat Curți naționale de justiție, pentru cetățenii egipteni. Aceste curți foloseau Codul Civil adoptat după principiile Dreptului francez. Curțile religioase ale Șariei au fost menținute, dar competența lor a fost restrânsă la problemele legislației familiei;

* Dezvoltarea căilor de transport. A modernizat portul Alexandria. În 1869 a fost deschis Canalul Suez (în cinstea evenimentului i-a cerut lui Verdi să compună opera Aida. Premiera operei a avut loc abia în 1871, în Egipt);

* Occidentalizarea orașelor egiptene. Au fost construite bulevarde noi, clădiri somptuoase;

- Agricultura. În timpul războiul civil american, Egiptul a profitat de blocada economică asupra statelor sudice americane și, prin creșterea vânzărilor de bumbac, a cunoscut un boom economic;

= În privința relațiilor cu Poarta Otomană, Ismail a consolidat statutul de autonomie. Cu ocazia vizitei sultanului Abdul Aziz în Egipt, Ismail a primit titlul de khedive (un termen persan, echivalent cu vice-rege).

Întregul proces de modernizare a provocat însă o profundă criză financiară. Veniturile din vânzările de bumbac nu au acoperit cheltuielile necesare modernizării. Ismail a luat împrumuturi de la băncile europene, pe care nu a mai reușit să le achite. În 1874 a vândut 44% din acțiunile Companiei Canalul Suez britanicilor. În 1876, deci în același an cu Imperiul Otoman, Egiptul a intrat în incapacitate de plată, suspendând pentru trei luni rambursarea datoriilor externe.!

Puterile europene au intervenit imediat. A fost înființată o „Comisie a datoriilor publice”, alcătuită din patru reprezentanți ai națiunilor europene creditoare. În Guvernul egiptean au fost incluși un francez și un englez, care au primit misiunea de a controla modul de cheltuire a banilor publici (și de a asigura plata datoriilor externe).2

Pagina 198

Când Ismail a încercat să-i expulzeze pe acești consilieri străini, ambasadorii europeni de la Istanbul au cerut sultanului Abdul Hamid II să-l înlocuiască cu fiul acestuia, Tawfig. Noul vice-rege a promulgat în 1880, la presiunea occidentală, Legea Lichidităților. A stabilit că anual, 60% din bugetul Egiptului trebuia să ia calea băncilor străine creditoare.

Pierderea independenței financiare a Egiptului a provocat nemulțumire în rândul opiniei publice. În 1881, colonelul Ahmad Urabi a condus o mișcare de protest împotriva influenței europene, iar în 1882 a fost numit ministru de război. În această calitate a inițiat mai multe măsuri de limitare a controlului extern, precum și de înființare a unei armate egiptene puternice. A înaintat și planul de constituire a unui Parlament egiptean, care să preia și grija finanțelor țării.

Autoritățile britanice au privit măsurile lui Urabi drept un pericol la adresa intereselor lor în zonă. Flota britanică a ocupat portul Alexandria, invadând Egiptul. În fiecare localitate au fost instalate garnizoane ale armatei britanice. Urabi a fost arestat și exilat pe viață în insula Ceylon.!

Pagina 199

B. CONTROLUL EUROPEAN ÎN ORIENTUL

APROPIAT ȘI MIJLOCIU

1. EGIPTUL SUB OCUPAȚIE BRITANICĂ

Deși ocupat de armatele britanice, Egiptul nu a fost transformat în colonie, ci a continuat să fie o provincie a Imperiului otoman. Autoritățile de la Istanbul nu au deținut însă nici o influență asupra provinciei. Dinastia lui Muhammad Ali a rămas în fruntea Egiptului (în calitate de vice-rege). Însă adevărata putere de decizie s-a aflat în mâinile unui administrator britanic, trimis la Cairo de către Guvernul de la Londra.

Administrația lordului Cromer (1882-1907)

Trimis de britanici la Cairo, după mai mulți ani de serviciu în India, atitudinea lui Cromer față de societățile neeuropene era tipică pentru oficialii britanici de la sfârșitul secolului XIX. Convins de superioritatea civilizației occidentale, considera că orientalii nu puteau progresa decât dacă se aflau sub tutela statelor avansate din Europa.

Prima grijă a lordului Cromer a vizat asanarea financiară a țării. A înlăturat corupția și a efectuat serioase investiții în agricultură (construcția barajului de la Aswan, dezvoltarea canalelor de irigație, construcția de căi ferate). Egiptul a devenit prin aceasta o sursă importantă de produse agricole. Prin aceasta, Cromer și-a atras simpatia marilor latifundiari egipteni, care au acumulat un imens capital.

În același timp, Cromer a descurajat dezvoltarea industrială a țării, precum și cea educațională. Numeroase școli secundare, înființate de Ismail, au fost închise, iar în cele menținute au fost introduse taxe de școlarizare foarte mari. Cu alte cuvinte, politica promovată de Cromer a vizat colonializarea țării. A încercat să înlăture posibilitatea ca Egiptul să obțină independența economică. În fiecare minister și în fiecare instituție politică de nivel mediu au fost aduși „specialiști” britanici, plătiți cu salarii de câteva ori mai mari decât colegii lor egipteni.!

Pagina 200

Trebuie remarcat faptul că, în pofida controlului britanic, a existat o uimitoare libertate de exprimare. Intelectuali arabi din toate provinciile Imperiului Otoman și-au găsit un refugiu în Egiptul britanic. Presa de limbă arabă a cunoscut o adevărată înflorire. Tocmai în Paginile acestor periodice egiptene a fost dezbătută cea mai importantă problemă care frământa lumea musulmană: reacția societății arabe islamice față de avansul cultural și tehnic al Occidentului. Și tot prin intermediul presei s-au putut cristaliza primele mișcări de rezistență împotriva dominației britanice.!

Apariția organizațiilor politice naționaliste

Nemulțumirile naționaliștilor egipteni au generat o revoltă generală, în anul 1906. Scânteia a fost aprinsă de un incident petrecut în timpul unei partide de vânătoare dintr-un sat din Delta Nilului, în care cinci ofițeri vânători au împușcat din greșeală soția unui cleric musulman. Locuitorii au protestat, iar în altercațiile care au urmat, unul din ofițeri a fost rănit, iar altul ucis. Autoritățile britanice au organizat un tribunal special, în fața căruia au fost aduși 52 de locuitori din sat. Au fost condamnați, pe loc, 32 de săteni, iar patru dintre aceștia au fost spânzurați în public.

a

1 O altă cauză a înveninării relațiilor dintre naționaliștii egipteni și administratorii englezi a fost problema Sudanului. După cum am amintit mai sus, Muhammad Ali a început cucerirea Sudanului. Armata egipteană a rămas în Sudan până în 1885, când a fost retrasă datorită revoltei sudaneze, conduse de un lider religios (Mahdi) care a pornit jihadul împotriva ocupanților egipteni. Administratorii britanici nu s-au amestecat în problema sudaneză, nevrând să cheltuiască sume importante pentru menținerea prezenței egiptene în Sudan. După 1896 însă, în contextul rivalității colonialiste dintre francezi și britanici, cei din urmă s-au decis să recucerească Sudanul. Luptele s-au desfășurat între 1896-1898, fiind purtate de armatele egiptene și cu finanțare de la Cairo.

Britanicii au asigurat doar conducerea operațiunii. Cu toate acestea, în 189%, britanicii au decis crearea unui condominium anglo-egiptean, în care puterea de decizie o deținea Guvernul de la Londra. În pofida faptului că egiptenii au cerut înlăturarea britanicilor din afacerile sudaneze, totuși britanicii și-au menținut prezența în Sudan, până la obținerea independenței acestei țări, în 1955 (W. Cleveland, op.cit., p.

Pagina 201

Opinia publică egipteană a fost șocată. Jurnalele au protestat, iar cei uciși au fost declarați eroi. Datorită escaladării sentimentelor anti-britanice, lordul Cromer a fost demis din funcție.

Următorii administratori au dus o politică mai moderată față de egipteni. În noua eră de liberalizare, naționaliștii egipteni s-au putut organiza și înființa primele partide politice ale țării. Acestea au fostii

Partidul Constituțional Reformist, înființat de șeicul Ali Yusuf (1863-1913). Acest partid a susținut independența Egiptului în cadrele unui stat islamic. Simpatizanți ai acestui partid au fost Muhammad Abduh și Rashid Rida (la care mă voi referi într-un alt capitol);

Partidul Poporului, înființat de Lutfi al-Sazzid (1872-1963).

Acest partid a susținut ideea constituirii unui stat egiptean independent pe baze seculare și liberale;

Partidul Național, înființat de Mustafa Kamil. Acesta revendica părăsirea imediată a Egiptului de către trupele britanice și reluarea legăturilor cu Poarta Otomană (în cadrul unei alianțe între parteneri egali).

Cele trei partide politice nu și-au putut impune programul.

Egiptul a continuat să se afle sub ocupația trupelor britanice. lar după începerea războiului mondial, englezii au introdus legea marțială și au declarat Egiptul drept protectorat britanic. Prin această din urmă măsură, Egiptul a încetat să mai fie o provincie a Imperiului Otoman?

2. AFGANISTANUL ȘI RIVALITATEA RUSO-BRITANICĂ ÎN ASIA CENTRALĂ

În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, teritoriile actualului Iran, ale republicilor caucaziene, apoi sudul Turkmeniei, precum și părțile apusene ale Afganistanului și Pakistanului alcătuiau Imperiul persan, aflat sub conducerea ultimului mare despot cu adevărat oriental, Nadir Șah (vezi mai sus, p. 174). După asasinarea acestuia, în anul 1747, imperiul s-a dezintegrat. În partea apuseană au apărut numeroase hanate și confederații de triburi, iar în răsărit primul mare imperiu afgan modern, condus de dinastia Durrani. În jurul anului 1800, dinastia qajară, de origine turcă, a reușit, în urma mai multor campanii militare, să unifice PI II 1Ira M. Lapidus, op.cit., p. 622-623.

2 W. Cleveland, op.cit. p. 104-105.

Pagina 202

teritoriile apusene ale vechiului Imperiu persan, creând astfel Iranul modern. Tot atunci, Afganistanul traversa un proces de dezintegrare, transformându-se într-o simplă confederație a triburilor paștune.

Asemenea evoluții politice mai cunoscuse Orientul Mijlociu în lunga sa istorie. Și totuși, această regiune geografică se afla, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, înaintea unor transformări mai profunde, datorate conflictului de interese ale marilor puteri europene. Mersul firesc al istoriei Orientului Mijlociu, cu nașteri și dezintegrări de imperii, a fost perturbat. Din nord au sosit rușii. Avându-i pe gruzini ca aliați, au reușit ca, în câteva decenii, să cucerească întreaga regiune caucaziană. Patruzeci de ani mai târziu, aceiași ruși au pătruns în zona lacului Aral, cucerind și țărmul răsăritean al Mării Caspice. În tot acest timp, în sud, gentlemeni englezi puneau bazele a ceea ce va deveni, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Imperiul britanic al Indiei. Este firesc că aceiași gentlemeni britanici căutau asiduu granițe naturale ale noului lor imperiu. Și cum rușii se apropiau dinspre nord, a început ceea ce englezii au numit, în mod sugestiv, „the Great Game”, un mare joc. „Pentru mine, Afganistanul, Transcaspica și Persia sunt numai piese pe tabla de șah, pe care se desfășoară partida pentru dominația mondială”, spunea cu emfază, la începutul secolului XX, lordul Curzon, viceregele Indiei.!

Nu se poate scrie o istorie a Iranului și Afganistanului în secolul al XIX-lea, fără să se ia în considerare acest „Great Game”, în care, jucătorii au fixat, în cele din urmă, granițele actuale ale acestor două state. Trasând linii pe hartă, jucătorii nu au ținut cont nici de tradițiile istorice și nici de realitățile etnice.

Cei care constituiau însă obiectul acestui joc au reușit să-și păstreze identitatea. După primul război mondial, datorită noii conjuncturi internaționale, marele joc a luat sfârșit. Iranul și Afganistanul și-au luat în sfârșit soarta în mâini. Iranul s-a putut însă baza pe o tradiție statală și imperială veche de 24 de secole.

Afganistanul, în schimb, nu. lar datorită structurii sale etnice complexe, a început aici un alt joc, chiar dacă mai mic, dar cu sute de mii de morți și cu milioane de refugiați.

1 Amir Saikal, Iranian Foreign Policy, în „The Cambridge History of Iran”, vol. VII („From Nadir Shah to the Islamic Republic”), Cambridge, 1991, p. 427. A se vedea și Jan Myrdal, La răspântia civilizațiilor. Afganistan, traducere din limba suedeză de Constantin A. Gadei, București, 1967,