RELIGIE ȘI STAT ÎN ISLAM

Pagina 183

Contactul dintre lumea islamică și cea europeană a cunoscut, din perspectiva sus amintită, trei etape majore, care pot fi rezumate astfel: !

- Epoca recunoașterii de către lumea musulmană a Europei ca partener egal, a liberalizării comerțului exterior și a procesului de reorganizare a societății islamice (1774-1876);

- Extinderea dominației coloniale de către Europa, după falimentul economic al Orientului Apropiat și Mijlociu, precum și primele răspunsuri ale intelectualității musulmane (1876-1918);

- Perioada interbelică, perioadă de tranziție în lumea musulmană, de la statutul de colonie la cel de organizare sub mandatul statelor occidentale.

lioane musulmani. Ceilalți (41 milioane) locuiau în cinci state independente: Imperiul Otoman (20 mil.), Imperiul persan (10 mil.), Arabia peninsulară (5 mil.), Maroc (4 mil.), Afganistan (2 milioane). Datele au fost preluate după Reinhard Schulze, Geschichte der islamischen Welt im 20. Jahrhundert, Miinchen, 2004, p. 39. A se vedea Ira M. Lapidus, op.cit.,

Pagina 184

A. „CONCURENȚA CU EUROPA”

1. PRIMELE SEMNE DE DESCHIDERE SPRE LUME

ALE CONDUCĂTORILOR MUSULMANI

În anul 1774, după un lung război purtat de Imperiul otoman cu Rusia și Imperiul habsburgic, a fost semnat celebrul tratat în localitatea Kuciuk Kainargi. Sultanul de la Istanbul a fost nevoit să cedeze mai multe teritorii (de exemplu Bucovina).

Rusia a dobândit dreptul de protectorat asupra creștinilor din Balcani. Totuși, drept compensație, sultanul otoman a fost recunoscut „calif suveran al religiei mohamedane”, deci conducător legitim al tătarilor musulmani din Crimeea (teritoriu ieșit de sub stăpânirea directă a Istanbulului și anexat nouă ani mai târziu de Rusia). Acest tratat, considerat de mulți istorici drept primul pas în pierderea suveranității otomane,! a readus în actualitatea politicii mondiale teoria califatului islamic. Prin reactualizarea acestei teorii, intrată în uitare încă din epoca mamelucilor, sultanul otoman obținea indirect recunoașterea egalității sale juridice cu marele țar din nord.2

În pofida acestui fapt, otomanii nu puteau să ascundă procesul de decădere pe care îl traversau. Pe frontul european victoriile militare deveniseră parte a unei istorii glorioase. Armatele de ieniceri se retrăgeau continuu. În aceste condiții, autoritățile de la Istanbul au simțit nevoia să modernizeze armata. Dar pentru aceasta, era necesară o restructurare a întregii ordini sociale din stat. Reacția nu s-a lăsat mult așteptată, forțele tradiționale opunând o rezistență înverșunată.

1 Într-adevăr, tratatul de pace din 1774 a avut urmări considerabile asupra creștinilor din Balcani și Țările Române. Prin obținerea dreptului de protectorat rusesc asupra acestora, țarul de la Petersburg a adus atingere suveranității depline a sultanului otoman. Tocmai din acest motiv, Keith Hitchins ia ca punct de pornire cronologică pentru istoria modernă a României anul 1774 (Keith Hitchins, Românii. 1774-1866,

2 R. Schulze, op.cit., p. 27-28; Ursula Spuler-Stegemann, Tiirkei, în „Islam in der Gegenwart”, p. 232.

Pagina 185

Reformele lui Selim III și reacția păturilor conservatoare ale societății otomane

Cel dintâi sultan care a încercat o modernizare în forță a Imperiului otoman a fost Selim III (1789-1806). Reformele sale au vizat mai întâi armata. Datorită opoziției ienicerilor, a creat, în 1795, un nou corp de armată (nizam-i jedid - noua ordine), recrutat din țărani turci din Anatolia, echipați în uniforme după model francez. Aceasta însemna diminuarea rolului ienicerilor.

Al doilea țel al reformelor lui Selim III l-a constituit deschiderea spre lume. Părăsind vechea concepție despre superioritatea lumii islamice? a recunoscut Occidentul ca partener egal și a plasat primele ambasade otomane în capitalele statelor europene.

Corpurile de ieniceri, precum și potentații locali din provinciile otomane au considerat reformele lui Selim III drept un pericol la adresa siguranței lor. Prin urmare, au organizat o lovitură de stat și l-au înlăturat de pe tron pe Selim III, care a murit apoi în temniță. 3 Noile corpuri de armată au fost desființate, iar ambasadele otomane din statele europene au fost închise. 4

Cazul egiptean. Modernizarea Egiptului sub guvernatorul

Muhammad Ali (1805-1848)

Am prezentat mai sus (p. 168) modul în care albanezul Muhammad Ali a ajuns guvernator al Egiptului. El a intenționat să obțină independența și instituirea unei monarhii ereditare. Pentru realizarea acestui deziderat, a inițiat un plan amplu de reformare a întregii societăți:5

1 Robert Mantran, Începuturile «Chestiunii Orientului» (1774-1839), în „Istoria Imperiului otoman”, p. 362-364.

2 Datorită acestei concepții, Otomanii adoptaseră încă de la început politica „splendidei izolări” față de Europa „inferioară” (Uriel Heyd, The later Ottoman Empire in Rumelia and Anatolia, în „The Cambridge History of Islam”, vol. IA, p. 354).

3 Nicolae Iorga, Geschichte des Osmanischen Reiches. Nach Quellen dargestellt,

1W. Cleveland, op.cit., p. 62-63.

5 Mai multe amănunte despre amplul și ambițiosul plan de reforme al lui Muhammad Ali, la R. Mantran, op.cit., p. 373-374, 380-382; W.

Cleveland, op.cit., p. 63-73; P. M. Holt, The later Ottoman Empire in Egypt and the Fertile Crescent, în „The Cambridge History of Islam”,

Pagina 186

- Forțele armate. Pentru a evita soarta lui Selim Il, a distrus pur și simplu corpurile de armată ale mamelucilor. A format o armată din țărani egipteni (100.000 soldați), instruită de ofițeri europeni;

* Sistemul de învățământ. A înființat mai multe școli superioare, în special în domeniul militar, medicină, inginerie, studierea limbilor europene. A înființat o tipografie arabă, editând prima publicație în limba arabă (Gazeta oficială). Totodată, a trimis tineri bursieri în Franța și Anglia;

- Agricultură. A modificat sistemul de impozitare (desființând vechea practică a arendării încasării dărilor). A supus controlului guvernamental întinsele latifundii ale ulemalelor (10aqf)

și a încurajat proprietatea privată în agricultură. A introdus culturi noi (în special bumbacul) și a extins sistemul de irigații;

- Industrie. A încercat să creeze o industrie autohtonă, pentru a evita transformarea Egiptului în țară exportatoare de materii prime și importatoare de produse finite. A deschis mai multe fabrici, dar producția a avut o destinație preponderent militară;

- Comerțul exterior. Reușitele programului de modernizare a Egiptului s-au datorat și monopolului asupra comerțului exterior, existent în Imperiul Otoman. Prin aceasta, guvernatorul Ali a reușit să cumuleze un capital imens, folosit în slujba modernizării;

Reformarea administrației publice. Egiptul a fost împărțit în zece provincii, ai căror guvernatori se aflau sub supravegherea directă a lui Muhammad Ali. Totodată, a format un corp funcționăresc eficient, educat în stil european - o nouă elită de birocrați egipteni, care vor juca un rol important în continuarea procesului de modernizare;

= Politica externă. Reușitele din domeniul economic au fost puse în slujba expansiunii externe. Devenind o forță, armata lui Muhammad Ali a cucerit partea de nord a Sudanului, apoi țărmul arab al Mării Roșii. Aceeași armată a participat la luptele otomanilor împotriva insurgenților greci, luptători pentru independență. În 1831, Muhammad Ali a pornit la cucerirea Siriei (armata egipteană fiind condusă de fiul lui Muhammad, Ibrahim).

Datorită medierii realizate de Rusia, armata egipteană s-a retras din Siria, dar în fruntea acestei provincii, sultanul Mahmud II l-a acceptat drept guvernator al Siriei pe Ibrahim. Dar în 1840, cu ocazia unei revolte a sirienilor, sultanul a încercat reocuparea Siriei. Europenii, neinteresați de ascensiunea egipteană în Orientul Apropiat, au acordat sprijin sultanului otoman. În 1841,

Pagina 187

Muhammad Ali a fost nevoit să accepte tratatul de pace de la Londra. A renunțat la provinciile asiatice. Armata egipteană a fost redusă la 18.000 de soldați. Totuși, Muhammad Ali a fost confirmat drept guvernator ereditar al Egiptului! (dinastia sa a condus această țară până în 1952).

Modelul egiptean preluat la Istanbul.

Reformele sultanului Mahmud II (1808-39)

Sultanul Mahmud II a urmat îndeaproape tactica lui Muhammad Ali:2

- A desființat armata de ieniceri, înființând o armată cu echipament european (pentru aceasta a masacrat mii de ofițeri ieniceri). A înființat școli superioare, a trimis tineri cu burse în țările europene, a reorganizat administrația statului (înlăturând autonomiile potentaților locali) și a înființat primul ziar în limba turcă (un fel de Monitor oficial).

* Spre deosebire de Muhammad Ali, Mahmud II a avut în vedere și ulemalele. Funcția de shaykh al-Islam a devenit o funcție executivă, iar pentru administrarea fundațiilor religioase (1oa4f) a înființat, în 1826, Ministerul Fundațiilor religioase (nezaret-i evkaf).

Acesta a preluat de la ulemale administrarea tuturor domeniilor clericale, mare parte din veniturile acestora fiind direcționate înspre cheltuieli publice;

1 Ibrahim i-a eliberat pe creștinii sirieni de toate restricțiile la care fuseseră supuși în secolele precedente. Au putut astfel intra în Ierusalim fără să plătească impozitul special cerut lor. De pe urma acestei politici au avut de câștigat în special maroniții din Liban. (N. Iorga, Geschichte...,

3 Interesant de amintit este faptul că la doar cinci ani, primele constituții din istoria Țărilor Române („Regulamentele organice”) au prevăzut înființarea a câte unui Minister de Culte („Mare Logofății a Credinței”, în Muntenia, respectiv „Vornicia averilor bisericești” în Moldova). De asemenea, ierarhii bisericești au fost nevoiți să prezinte autorităților politice modul în care erau cheltuite veniturile bisericești, ei având dreptul de a beneficia în mod direct doar de patru șeptimi (în Țara Românească), respectiv cinci șeptimi (în Moldova). Restul veniturilor urmau să fie folosite pentru finanțarea unor instituții educative și de asistență socială. Mitropolitul moldovean Veniamin Costachi s-a opus noii legislații, pe care a considerat-o contrară canoanelor bisericești, fapt pentru care s-a retras din scaun (N. Iorga, Istoria Bisericii Românești

Pagina 188

* Una din măsurile cele mai importante ale lui Mahmud II, prevăzută de tratatul de la Balta Liman, din 1838, a fost înlăturarea monopolului deținut de autoritățile otomane asupra comerțului exterior. Prin același tratat s-a permis importul tuturor produselor industriale occidentale, taxa percepută fiind de doar 5% (europenii percepând însă o taxă de 12% la importul produselor otomane)! Această măsură a avut urmări catastrofale pentru evoluția economică ulterioară a Imperiului otoman. Mica „industrie” meșteșugărească din Imperiu nu a fost în măsură să țină piept concurenței produselor occidentale.! Precum se va putea vedea în continuare, această măsură a fost cea care a subordonat cu totul economia otomană Europei.

În urma reformelor lui Muhammad Ali și a sultanului Mahmud II, societatea Orientului Apropiat a cunoscut o schimbare fundamentală. Au apărut elite noi, așa-numiții „cunoscători de franceză”. Acești tineri, beneficiari ai studiilor din universitățile occidentale, au fost cuprinși de un sentiment de inferioritate, ceea ce i-a determinat să încerce o „occidentalizare” a Imperiului otoman. Numai că de pe urma acestor reforme au beneficiat doar noile elite. Societatea în ansamblul ei a fost puțin afectată, și mai ales ulemalele, care pur și simplu le-au ignorat, ca și când nici nu ar fi existat.

2. EPOCA TANZIMAT-ELOR. REORGANIZAREA

DE LA MIJLOCUL SECOLULUI AL XIX-LEA (1839-1876)

Reformele centrale de la Istanbul

După moartea lui Mahmud II, puterea politică din Imperiul Otoman a fost preluată de aceste noi elite, care și-au implementat programul de reforme, fără să țină seama de realitățile sociale din Orientul Apropiat. Ba, mai mult, au făcut tot posibilul să distrugă din temelii vechile structuri, și mai ales să înlăture influența clerului musulman.

În paralel cu acest proces de „modernizare”, a avut loc o penetrare continuă și masivă a capitalului străin. Noile elite, în

și a vieții religioase a românilor, vol. II, ed. II, București, 1932, p. 266-267;

Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ed. II, vol. III, București, 1994, p. 25-29).

1 De exemplu, producția de mătase a scăzut, într-o jumătate de secol, cu

Pagina 189

pornirea lor spre occidentalizare forțată, nu au adoptat nici o măsură protecționistă, aducând Imperiul otoman (sub aspect economic) aproape într-o stare de colonie occidentală. Dacă Imperiul otoman a devenit „omul bolnav” al Europei, aceasta nu s-a datorat atât inferiorității sistemului de guvernământ otoman, cât acțiunii iresponsabile a noilor elite „cunoscătoare de franceză”.

În așa-zisa epocă a Tanzimat-elor,! Imperiul s-a aflat sub conducerea a doi sultani: Abdul Medjid (1839-1861) și Abdul Aziz (1861-1876). Totuși, cei care au condus politica imperiului au fost trei personalități, care au îndeplinit în mai multe rânduri funcția de mare vizir: Mustafa Reșid Pașa (1800-1858), Ali Pașa

Noua legislație reformatoare

La insistențele lui Mustafa Reșid, sultanul a emis, în 1839, Hatt-i Sherif-ul (Legea) de la Gulhane. În aceasta, sultanul își exprima intenția de a efectua reforme în administrația publică, în domeniul fiscal (înlăturarea practicilor de arendare a colectării impozitelor) și militar (standardizarea conscrierilor pentru serviciul militar).3 În 1856, sultanul a emis un nou decret, cu prevederi mai concrete: hatt-i Humayan. Prin acesta a garantat deplina ega-

1 Tanzimat este pluralul substantivului arab tanzim care se traduce prin „punere în ordine”, „reorganizare” (Paul Dumont, Perioada Tanzimat-elor, în „Istoria Imperiului otoman”, p. 391).

2 Biografiile lor sunt ilustrative pentru noile concepții politice care și-au pus amprenta asupra epocii. Cel dintâi a făcut parte dintr-o familie turcă bogată (a vechii elite). Absolvind studiile în Occident, a ajuns mai întâi ambasador la Paris și Londra, iar apoi a ajuns de șase ori mare vizir. Ceilalți doi au fost de origine socială modestă. Ali Pașa, fiul unui proprietar de prăvălie, a fost angajat, la vârsta de 18 ani, în Biroul de Traduceri al Guvernului. La 26 de ani a fost trimis ambasador la Londra, după cinci ani s-a reîntors la Istanbul, devenind ministru de Externe, iar în 1852 mare vizir. Fuad Pașa a absolvit Academia Militară (secția de Medicină) din Istanbul, după care a fost angajat în Biroul de Traduceri. A fost numit la rândul său ambasador la Londra, iar în anii următori a ajuns mare vizir. A rămas renumit în istoria otomană prin expresia adresată unui diplomat occidental: „Statul nostru este cel mai puternic. Voi încercați să-l distrugeți din exterior, iar noi din interior.

Și cu toate acestea, statul nu a ajuns încă la colaps” (W. Cleveland, op.cit., p. 79-80; P. Dumont, op.cit., p. 392-394). A se vedea și N. Iorga,

Pagina 190

litate în fața legii a creștinilor și evreilor cu musulmanii. Au fost așadar înlăturate impozitele speciale pentru creștini, dar aceștia au fost obligați, ca toți ceilalți musulmani, la satisfacerea serviciului militar. Totuși aceste măsuri i-au revoltat pe musulmanii de rând, care s-au năpustit în mai multe localități, în special în Asia, asupra concetățenilor creștini.!

S-a intenționat astfel insuflarea unui patriotism otoman. A fost introdusă „cetățenia otomană”, iar doctrina oficială a statului a devenit așa-numitul „otomanism”. Totuși, noile măsuri nu au avut efectul scontat. Pe de o parte, complexul de superioritate al musulmanilor nu putea fi înlăturat peste noapte. lar pe de altă parte, printre creștinii din Imperiu se răspândiseră alte ideologii, cele ale naționalismului secolului XIX.2

În paralel cu această legislație egalitarist-otomană, a fost avută în vedere dezvoltarea învățământului pentru populația civilă. În 1847 a fost înființat un Minister al Educației publice, cu scopul promovării învățământului secundar. În 1859 și-a deschis porțile „Școala funcționarilor civili”, iar în 1868 „Liceul din Galatasaray”. Aceste școli noi au continuat ceea ce începuseră Academiile militare din primele decenii ale secolului - consolidarea noilor elite otomane.

Un element important al reformării societății l-a reprezentat promulgarea unor noi coduri civile, penale și comerciale, inspirate după principiile dreptului francez. Au fost introduse curți judecătorești laice (nizame), atât pentru musulmani, cât și pentru creștini și evrei. Codul Civil (aprobat în 1876) a menținut totuși anumite principii ale șariei.4

Organizația politică Tinerii Otomani

Ca urmare a măsurilor reformatoare, societatea otomană a trebuit să facă față unei adevărate provocări. Numeroși intelectuali au început să fie preocupați de realizarea unei reconcilieri între noile reforme și instituții ale tanzimat-elor cu valorile islamice și otomane. Aceste cercuri de intelectuali s-au reunit, începând cu 1865, în organizația Tinerilor Otomani, exprimându-și în mod deschis ideile în diferite reviste:

Pagina 191

Mai întâi, toți acești intelectuali au respins metodele de guvernare ale lui Ali Pașa și Fuad Pașa, cerând o democratizare reală a vieții politice otomane. Conform viziunii acestor tineri intelectuali, birocrații reformatori aduseseră Imperiul într-o situație imposibilă: l-au privat de valorile esențiale politice și sociale și au adoptat instituții occidentale, care au fost pur și simplu copiate, fără adaptarea lor la realitățile sociale și fără preocuparea ca acestea să devină cu adevărat eficiente pentru Imperiu;

- Tocmai de aceea, Tinerii Otomani au cerut o democratizare bazată pe valorile islamice. Aceasta nu însemna altceva decât obligația sultanului de a relua vechea practică de guvernământ islamică - shura - anume consultarea reală cu reprezentanți ai poporului. Cu alte cuvinte, Tinerii Otomani revendicau ca Imperiul otoman să devină o monarhie constituțională. Totuși, date fiind tradițiile de guvernământ islamice, democrația otomană nu trebuia (și nici nu ar fi putut) să fie o democrație participativă (ca în Apus), deoarece societatea otomană avea alte rădăcini decât cea occidentală. Forma otomană a monarhiei constituționale ar fi însemnat consultarea reală a sultanului cu elitele societății;

- A treia revendicare de bază a Tinerilor Otomani era promovarea ideii de „patrie comună otomană”, în care toți cetățenii, indiferent de etnie sau religie, să se bucure de egalitate în fața legii.!

Constituția otomană din 1876

În timpul studiilor din Apus, mulți dintre membrii organizației Tinerii Otomani și-au format convingerea că succesul economic al Europei apusene se datora nu atât dezvoltării tehnologice, ci organizării politice. De aceea, l-au determinat pe noul sultan Abdul Hamid II să proclame cea dintâi constituție otomană.?

Principiile ei au fost următoarele:?

* Înființarea unui Parlament bicameral: membrii Camerei deputaților fiind aleși, iar cei ai Senatului numiți de sultan;

* Puteri aproape absolute ale sultanului: acesta avea dreptul de a numi și demite Guvernul, de a accepta sau a refuza promulgarea legilor; de a dizolva Parlamentul;

1 W. Cleveland, op.cit., p. 82-83.

3 Fragmente din această constituție au fost publicate de Andreas Meier, Politische Strâmungen im Modernen Islam. Quellen und Kommentare, Wuppertal, 2002, p. 41-44. A se vedea și M. A. Mehmed, op.cit., p. 341-344.

Pagina 192

* Garantarea egalității dintre musulmani și reprezentanții celorlalte comunități religioase.

Constituția a fost mai mult decât un document politic, a reprezentat proclamarea doctrinei otomaniste. Totuși, după două sesiuni parlamentare, sultanul a suspendat constituția (1878), reinstaurând domnia autoritară (care a durat trei decenii).

Criza economică a Imperiului Otoman

În acel an, Imperiul Otoman tocmai pierdea ultimul război „ruso-turc”, trebuind să accepte independența a trei dintre provinciile sale autonome: România, Serbia și Muntenegru. Pierderile teritoriale reflectau însă și criza economică profundă pe care o traversa Imperiul.

Datorită reformelor administrative, cheltuielile statului au crescut într-o asemenea măsură, încât nu au mai putut fi acoperite de veniturile rămase constante. Din această cauză, conducerea otomană a apelat la împrumuturi externe. Cel dintâi împrumut, din 1854, a fost în valoare de 3,3 milioane de lire turcești. În următorii 20 de ani au mai fost obținute alte 20 de împrumuturi, totalizând peste 200 milioane de lire. Pentru rambursarea acestora, în 1874 s-au alocat din bugetul statului o sumă echivalând cu 60% din totalul cheltuielilor. În 1876, statul otoman a intrat în incapacitate de plată.

Desigur că puterile europene au făcut tot posibilul să apere interesele propriilor bancheri. În urma presiunilor externe, sultanul a emis Decretul din luna Muharram (1881), prin care a acceptat constituirea unui organism - „Administrația datoriilor publice otomane”, alcătuit din membri ai țărilor creditoare. Acest organism a dobândit rolul de a verifica bugetele anuale ale statului otoman și de a asigura ca datoriile să poată fi plătite. Așadar, în 1881, Imperiul otoman a pierdut independența financiară. „Administrația datoriilor publice” și-a desfășurat activitatea până în 1954, an în care Turcia a reușit să-și onoreze toate datoriile.!

Provinciile arabe în secolul XIX

Reformele epocii Tanzimat-elor au constituit un atentat la aranjamentele politice și sociale care existaseră în regiune timp de trei secole. La acestea s-au adăugat pătrunderea capitalului occidental în Levant și cucerirea Siriei de către Ibrahim (fiul lui

1W. Cleveland, op.cit., p. 84; U. Heyd, op.cit., p. 369.