RELIGIE ȘI STAT ÎN ISLAM

Pagina 172

țumiți de politica centralizatoare a acestora, s-au arătat doritori de a se alipi confederației lui Ismail.! Sultanul otoman Selim I a fost nevoit să treacă la atac. Bătălia a avut loc aproape de Muntele Ararat, la Chaldiran, în august 1514. Armata tribală a lui Ismail a fost neputincioasă în fața artileriei otomane. Întreaga Anatolie răsăriteană a intrat în stăpânirea sultanului otoman (de atunci datează granița actuală între Turcia și Iran). A rezultat diminuarea importanței elementului turcesc în imperiul lui Ismail, acest imperiu transformându-se tot mai mult într-un stat persan, birocratic și absolutist.?

Pe de altă parte, credința șiită a devenit principalul element de diferențiere între Imperiul iranian și celelalte state islamice vecine (Imperiul otoman, Hanatul uzbec și Imperiul Marilor Moghuli). Credința șiită a început să se identifice cu existența politică independentă a „pământului iranian” 3 Prin urmare, nu lipsită de temei este afirmația unor istorici că bazele Iranului modern au fost puse tocmai în 1501, când Ismail a declarat șiismul religie oficială în imperiul său.

Până la 1501, șiiții constituiau doar o neînsemnată minoritate în Iran. Nu existau aici nici clerici șiiți, și nici cărți de învățătură.

De aceea, Ismail s-a văzut nevoit să apeleze la teologi șiiți din sudul Libanului și din Irak. Numeroși mulahi (clerici șiiți) libanezi au sosit în Iran, dând astfel acestei țări infrastructura șiită necesară. În fruntea clerului șiit a fost numit un conducător suprem (sadr, iar mai târziu mullah-bashi sau „căpetenia mulahilor”), reprezentat în provincii de autorități religioase regionale (shaikh al-islam). În acest fel a luat naștere în Iran o ierarhie clericală,

1 Se repeta acum ceea ce se mai petrecuse cu mai mult de 100 de ani în urmă, când, cu ocazia invaziei lui Timur Lenk, sultanul Bayazid 1 Fulgerul a fost părăsit pe câmpul de luptă (în bătălia de la Ankara, din anul 1402) de către soldații turci și tătari, credincioase rămânându-i doar trupele de ieniceri și contingentele trimise de vasalii creștini din Balcani. Corpurile de armată turcești au trecut de partea dușmanului.

Turcii din Anatolia erau nemulțumiți că Bayazid se îndepărtase de vechile tradiții turcești și îl învinuiau de tendințe imperiale, deoarece adoptase în capitala sa tradiții de la Curtea bizantină (P. Sugar, op. cit.,

2 William L. Cleveland, A History of the Modern Middle East, Boulder,

3 Roy Mottahedeh, op. cit., p. 152.

Pagina 173

susținută de numeroase domenii funciare, acordate de șahii safavizi. În nici o altă țară musulmană, corpul clerical nu a cunoscut o ierarhizare atât de bine structurată. Și, la fel ca în Europa medievală, în Iran (și doar aici, nu și în altă țară islamică) a putut apărea o rivalitate între clerul organizat ierarhic și monarhie. Șahii cu personalități puternice au știut cum să-i țină pe mulahi sub control. În schimb, șahii mai slabi au ajuns ei înșiși țintă a atacurilor clericilor.!

Așa s-a întâmplat și la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul celui următor, în timpul ultimului șah din dinastia safavidă, Sultan Husain (1694-1722), încoronat de către unul dintre cei mai importanți teologi șiiți iranieni din toate timpurile, Muhammad Bagir Majlisi (1627-1699). Autor al unei vaste culegeri de sentințe ale profetului Muhammad și ale imamilor (intitulată Mările luminii și însumând 110 volume tipărite), Bagir Majlisi a dorit, ca un adevărat „mare inchizitor”, să curețe Iranul de toate elementele eretice (din mistică, filosofie și gnoză).2 Drepturile creștinilor și evreilor au fost restrânse. lar împotriva musulmanilor neșiiți au început adevărate persecuții. Însă, în loc să se ajungă la o consolidare a unității imperiului, prigoanele au dus la destrămarea lui.?

În pofida faptului că șahii safavizi au folosit chiar și tăișul săbiei pentru impunerea șiismului, succesul nu a fost deplin.

Vechea credință sunnită s-a păstrat în special în rândurile kurzilor de la granițele apusene, ori ale balucilor și afganilor paștuni de la frontierele răsăritene.+ Desigur că aceste etnii s-au opus noii politici de intoleranță religioasă. În anul 1699, o bandă de baluci a atacat Iranul central. Șahul i-a cerut sprijin principelui gruzin Giorgi XI din Kartli, pe care l-a numit apoi guvernator al provinciei Kerman (desigur, după trecerea acestuia la Islam, sub numele de Gurgin Khan); iar apoi, în 1704, guvernator general al provinciei

1 Heinz Halm, Der schiitische Islam. Von der Religion zur Revolution,

2 Heinz Halm, op. cit., p. 126.

3 Hans Robert Roemer, op. cit., p. 364-368.

+ Richard Tapper, The tribes în eightennth- and nineteenth- Century Iran, în „The Cambridge History of Iran”, vol. VII, p. 509-513 (unde este prezentată și o hartă a răspândirii triburilor și confederațiilor tribale din Iran).

5 R. M. Savory, op. cit., p. 425. Gruzinii au deținut un rol deosebit de

Pagina 174

Kandahar. Motivul pentru această ultimă numire l-a constituit revolta afganilor (paștunilor) din tribul Ghilzay.!

Revolta paștunilor sunniți din Kandahar împotriva stăpânirii șiite

Această revoltă a inaugurat acțiunea de constituire a statului afgan. Teritoriul Afganistanului de azi era împărțit între Imperiul persan (regiunea Herat) și Imperiul Marilor Moghuli (regiunea Kabul). Regiunea Kandahar a fost îndelung disputată.? De aceea, revolta paștunilor din Kandahar constituia o amenințare serioasă pentru statul persan. Guvernatorul Gurgin Han a reușit să pună capăt răscoalei și să-l ia prizonier pe conducătorul tribului Ghilzay, Mir Vais, pe care l-a dus la Esfahan, capitala Imperiului persan. După câțiva ani, șahul Sultan Husain l-a eliberat, permițându-i să se reîntoarcă la Kandahar? Însă sunnitul Mir Vais s-a îndreptat mai întâi spre Mecca, luând cu sine însă mai multe lucrări teologice ale clericilor iranieni șiiți. Desigur că aceste lucrări au fost considerate eretice de către teologii meccani. De aceea, teologii au emis un decret religios, fakwa, prin care Mir Vais era împuternicit să lupte împotriva „dinastiei eretice” din Iran. După întoarcerea sa la Kandahar, Mir Vais a ordonat înlătu-

important în Imperiul persan safavid. Încercând să înlăture dominația turcească din armată, șahul Abbas 1 cel Mare (1587-1629) a întocmit mai multe corpuri de oaste asemănătoare celor de ieniceri din Imperiul otoman. În timp ce ienicerii otomani erau recrutați din rândurile balcanicilor convertiți la islam, trupele ghulam (= „sclav militar”) ale noii armate safavide erau alcătuite din gruzini și armeni convertiți, mai mult sau mai puțin cu forța, la islam, și plătiți din vistieria statului (se estimează că aceste corpuri de oaste numărau în total 37.000 soldați).

Totodată, caucazienii renegați au pătruns și în administrația imperiului, astfel că, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, între 20-50% din totalul guvernatorilor de provincii erau gruzini sau armeni renegați (David Morgan, op. cit., p. 134-137).

Hans Robert Roemer, op. cit., p. 370.

Safavizii au cucerit-o în 1537. Moghulii au reușit să o reocupe abia în 1590, dar pentru scurtă vreme. În 1638, regiunea a intrat din nou în stăpânirea Moghulilor. Șahul safavid Abbas II (1642-1666) a recucerit-o în 1648, iar după acest an și până la mijlocul secolului al XVIII-lea, a făcut neîntrerupt parte din Imperiul persan. (R. M. Savory, op. cit., p.

3 Hans Robert Roemer, op. cif., p. 370.

pm

Pagina 175

rarea minorității șiite din oraș,! iar în 1709 a obținut confirmarea sa în funcția de guvernator al Kandaharului, funcție moștenită apoi de fiul său, Mir Mahmud?

Acesta a profitat de criza internă din Imperiul persan și a pătruns cu armata sa de paștuni până sub zidurile capitalei Esfahan.

Sultan Husein a cerut pace. A abdicat de pe tron, în favoarea lui Mir Mahmud, pe care l-a încoronat el însuși. Astfel, în octombrie 1722, dinastia safavidă a fost răsturnată de pe tronul Iranului, imperiul intrând în stăpânirea conducătorilor afganilor sunniți din Kandahar.3

Ultimul mare monarh absolut oriental:

Doar opt ani au condus afganii Persia. Curând au izbucnit lupte pentru tron. Un general de origine turkmenă, Nadir Khan, a reușit să-i alunge pe afgani din Esfahan, încoronându-se șah al Persiei. Ajuns stăpânitor absolut al Iranului, Nadir Șah a pornit lupta împotriva afganilor. În 1738 a recucerit Kandaharul. Nu s-a oprit însă aici. A invadat India Marilor Moghuli, jefuind capitala acestora Delhi (de unde a furat tronul de aur și diamante al Moghulilor și cel mai mare diamant din lume, Koh-i-noor). În 1740 a cucerit hanatele din Bukhara și Khiva, iar câțiva ani mai târziu a traversat Golful Persic, anexând Omanul. Nadir Șah a fost un mare cuceritor, s-a ocupat însă prea puțin de administrarea imperiului său. Neîncrezător nici chiar în cei mai apropiați ai săi, a devenit din ce în ce mai crud, astfel că în 1747 a fost asasinat. 4

După moartea lui Nadir Șah, Imperiul persan s-a destrămat și a căzut în anarhie. În diferite părți ale imperiului au apărut confederații independente de triburi și noi centre de putere.

Iranul a fost unificat abia la sfârșitul secolului al XVIII-lea, sub dinastia qajară (de origine turcică). Însă acest Iran reunificat nu a mai inclus între granițele sale Afganistanul, devenit stat de sine stătător.

1 Hamid Algar, Religious forces in 18. and 19. century Iran, în „The Cambridge History of Iran”, vol. VII, p. 706.

2 Hans Robert Roemer, op. cit., p. 370-372.

Pagina 176

Lupta dintre sunniții otomani și șiiți iranieni pentru Irak

Dar Afganistanul nu a fost singura pierdere teritorială a Iranului. O altă provincie, anume Irakul, era un teritoriu revendicat de Otomani încă de la începutul secolului al XVI-lea. În urma bătăliei de la Chaldiran, din 1514, Selim a anexat nordul Irakului (provincia Mosul și zona kurdă). În Imperiul iranian au rămas doar regiunile Bagdad și Basra, dar nu pentru multă vreme, deoarece ele au fost la rândul lor cucerite de Suleiman Magnificul după 1534.

Locuitorii din sudul Irakului erau șiiți. Simpatiile lor erau îndreptate, în mod firesc, spre Iran. În 1623, perșii au reușit să ocupe încă odată Bagdadul și locurile sfinte șiite. Mai multe mii de sunniți au fost masacrați. Încercările de recucerire de către Otomani a Bagdadului au luat caracterul unui adevărat război sfânt. În 1639, Bagdadul a revenit sub stăpânire otomană, masacrele fiind reluate, dar în direcție opusă. Însă în același an, printr-un tratat de pace, a fost fixată și granița dintre cele două imperii (în mare, ea constituie granița actuală dintre Iran și Irak).2 Stăpânirea otomană a regiunii nu a fost însă lipsită de probleme, fiind periclitată atât de răscoale ale șiiților, cât și de incursiuni ale luptătorilor kurzi din regiunea Mosul. Chiar și iranienii au continuat să revendice Irakul sudic, pe care l-au ocupat de numeroase ori. Dominația otomană deplină s-a impus abia după 1746: Totuși linia de demarcație între cele două imperii nu era clar stabilită. Abia în 1843 rușii și britanicii i-au adus pe turci și iranieni la masa tratativelor. Discuțiile s-au întins pe perioada a trei generații. Frontiera exactă a fost trasată doar în 1914, datorită interesului britanic pentru exploatările petroliere din Iranul de sud-vest.+

În Irak s-a instaurat un sistem politic oarecum diferit celui din restul provinciilor arabe. Sunniții minoritari și șiiții trăiau

1 Hans Robert Roemer, op. cit., p. 282-287.

3 Stanford Shaw, Iranian Relations with the Ottoman Empire in the eighteenth and nineteenth centuries, în „The Cambridge History of Iran”, vol. VII,

4 Rose Greaves, Iranian Relations with Great Britain and British India, în „The Cambridge History of Iran”, VII, p. 419-429; Philippe Rondot, Istoria Irakului, București, 2003, p. 122-123.

Pagina 177

practic separat, fiecare conduși de propriile elite. Comunitatea sunnită s-a integrat însă mult mai bine în sistemul politic otoman. Numeroși fii de notabili sunniți au absolvit Academia militară din Istanbul (ajungând să joace un rol important în viața politică a Irakului de mai târziu). Șiiții, în schimb, au intrat într-o opoziție mută (de necooperare, pasivă) față de autoritățile sunnite, menținând „legături strânse cu autoritățile religioase șiite din Iranul vecin. În evoluția teologiei șiite din Iranul secolului al XIX-lea, teologii șiiți din teritoriile otomane au deținut un rol mai mult decât important.!

Baza autorității clerului șiit. Deschiderea porților ijtihad-ului și rivalitatea cu puterea politică

Clericii șiiți aduși de Safavizi în Iran aparțineau unuia dintre cele mai importante curente juridice și teologice șiite, cel înființat de al-Allama al-Hilli (care a trăit în sudul Irakului, în localitatea al-Hilla, în secolul XIII).

Acestui curent i s-a datorat cea mai importantă măsură, anume adoptarea convingerii că porțile ijtihad-ului trebuiau deschise. Am mai menționat deja acest termen, în capitolul despre Dreptul islamic, arătând că în teologia sunnită s-a ajuns, după anul 900, la concluzia că nu mai era necesar ca juriștii musulmani să caute ei înșiși soluții noi la problemele sociale ivite, fiind suficient ca să urmeze rezolvările date în primele secole de după Hegira. Această concepție a fost adoptată și de juriștii șiiți, până la al-Hilli.

Acesta a ajuns la concluzia că ijtihad-ul trebuia exersat în continuare, însă nu de către toată lumea, ci doar de clericii superiori, care posedă cunoștințe juridice și mobilitate logică suficientă, adică de mujtahizi, „cei care se căznesc”, cei care încearcă să găsească rezolvări noi la problemele inerente care apar în cursul vieții. Mujtahidul poate exercita ijtahid doar după ce a primit aprobarea (ijaza) pentru aceasta de la un alt mujtahid.

Credincioșii șiiți de rând și clericii inferiori au datoria de a se supune verdictelor emise de mujtahizi, adică trebuie să exerseze taglid. Termenul se traduce deseori prin „supunere“, dar el înseamnă „împuternicire” — adică credincioșii de rând împuternicesc pe mujtahizi să ia decizii în anumite domenii. Astfel, toți cei

1 W. L. Cleveland, A History of the Modern Middle East, Boulder, San

Pagina 178

care urmează deciziile mujtahizilor sunt muqallid, termen ajuns, prin filieră turcă, și în limba română, sub forma „mucalit” 1

Al-Hilli a dezvoltat și mai mult teoria ijtihad-ului și a mujtahidului, stabilind două principii:

= „Fiecare mujtahid are dreptate”, ceea ce înseamnă că mujtahizii sunt pasibili de greșeală. Astfel, orice decizie luată de un mujtahid poate fi contrazisă de un alt mujtahid. Infailibili sunt doar „cei 14“, adică Muhammad, Ali și cei 12 imami. Din aceștia, 13 au murit, iar al 14-lea este ascuns. Prin urmare, orice autoritate șiită, orice mujtahid, poate greși. El are însă datoria de a căuta cele mai bune soluții pentru problemele ivite, fiind responsabil în fața lui Dumnezeu pentru buna sa intenție;

* „Morții nu au nimic de spus”. Prin urmare, nici un credincios nu poate lua ca argument decizia unui mujtahid mort, pentru a se opune părerii unui mujtahid în viață.

Datorită acestor principii, teologia șiită a dobândit o flexibilitate și o capacitate de adaptare, total străine jurisprudenței sunnite.?

Această teorie a ijtihad-ului a pătruns și în Iran, în epoca safavidă. Susținând doctrina șiită, șahii nu și-au dat inițial seama de pericolul la care se expuneau. Prin aceasta, au rupt echilibrul dintre puterea politică și cea religioasă, existent în lumea sunnită (adică evoluția autonomă a instituțiilor religioase). De-a lungul deceniilor, autoritatea mujtahizilor a întrecut-o în popor pe cea a șahilor, văzuți, în pofida sprijinului acordat șiismului, ca adevărați uzurpatori, deoarece conducătorul legitim al comunității era considerat Imamul ascuns.3 Un călător francez, ]. Chardin, care a petrecut mai mult timp în Imperiul persan în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, relata că i-a auzit destul de des pe mulahi exprimându-se astfel: „Regii noștri sunt lipsiți de evlavie și nedrepți, stăpânirea lor este o tiranie cu care Dumnezeu ne pedepsește după ce nu i-am mai recunoscut în lume pe urmașii legitimi ai Profetului (adică pe Ali și pe descendenții acestuia - n.a.). Tronul suprem al lumii aparține doar unui mujtahid, un om care posedă sfințenie și cunoaștere mai presus decât ceilalți oameni.

Este adevărat că mujtahid-ul este sfânt și, prin urmare, pașnic;

este necesar așadar să existe un rege care să poată purta sabia în

1 Heinz Halm, Der schiitische Islam..., p. 113-120.

2 ldem, Die Schia, Darmstadt, 1988, p. 84-89.

3 Idem, Der schiitische Islam..., p. 120-125; Roy Mottahedeh, op. cit., p. 153

Pagina 179

lume și să exercite dreptatea. Dar acesta trebuie să fie doar un slujitor și un supus al celui dintâi”.

lată așadar prezența, încă în secolul XVII, a unui conflict între puterea politică - monarhie și înalții clerici musulmani. La început, conflictul a fost unul surd, dar în cele din urmă a fost rezolvat prin preluarea puterii de către mujtahizi, în timpul revoluției islamice din 1979.

Desigur că la început, acest conflict de autoritate între șahi și mujtahizi a fost rezolvat în favoarea celor dintâi, aceștia având și instrumentele politice necesare. Deseori, mujtahizi rebeli erau nevoiți să părăsească Iranul și să se mute la locurile sfinte șiite din Irakul otoman (în special la Najaf și Kerbala). Șahii iranieni erau încântați că în acest mod scăpau de opozanți periculoși. lar sultanii otomani aveau, la rândul lor, tot interesul să sprijine orice opoziție față de șahii dușmani de la răsărit.2

1 David Morgan, op. cit., p. 147.

2 H. Halm, Die Schia, p. 129.

Pagina 180

Partea a Il-a

IMPACTUL EUROPEI

ȘI DILEMA ELITELOR MUSULMANE:

SECULARIZARE SAU PURIFICARE ISLAMICĂ?

Pagina 182

Între secolele XVI-XVIII, Europa occidentală a cunoscut o transformare culturală generală, care a culminat cu revoluția industrială (în care dezvoltarea tehnologică a modificat decisiv procesele de producție) și revoluția franceză (care a stabilit norme cu totul noi în relațiile sociale interumane). Urmările acestor evenimente nu au fost resimțite doar de europeni, ci de întreaga lume. Occidentul (incluzând aici și Rusia) a ajuns în posibilitatea de a domina cea mai mare parte a globului, inclusiv lumea islamică. Generația care a trăit realizările fără precedent ale revoluțiilor industrială și franceză a fost contemporană și cu un alt eveniment fără precedent: instaurarea hegemoniei mondiale de către Europa.

Această hegemonie nu a început prin cucerirea militară și nici prin stăpânirea directă. Acțiunea generalilor de armată a fost pregătită mai întâi de reprezentanții diplomatici, apoi de negustori. Prin intermediul acestora, teritoriile islamice „independente din punct de vedere politic” au fost prinse în sistemul politic și comercial global, după reguli stabilite de conducătorii statelor europene. Așadar, la început dominația a avut caracter economic. Supremația politică s-a instaurat abia după falimentarea regiunilor din Orientul Apropiat și Mijlociu, spre sfârșitul secolului al XIX-lea. După 1900, 80% din populația musulmană trăia sub conducerea directă a 11 state, restul de 20% se bucurau, ce-i drept, de independență politică, dar trebuiau să accepte dominația economică a Occidentului.?

1 Marshall G. S. Hodgson, The Venture of Islam, vol. III, p. 176-177.

2 Cele 11 state coloniale occidentale au fost: Imperiul Britanic (cu următoarele principale colonii musulmane: Egipt, Sudanul oriental, Kenya, țărmurile occidentale ale Golfului Persic, Arabia de sud, India, Malaezia, Nigeria de nord și Ghana de nord. În toate aceste colonii viețuiau 100 mil. de musulmani), Olanda (cu insulele indoneziene - 30 milioane musulmani), Rusia (Caucazul de nord și Asia centrală - 15 mil. musulmani), Franța (Africa de nord și de vest, Sudanul occidental, Djibuti, Ins. Comore, Indochina - 15 mil.), China (Turkestanul chinezesc/uigur - 10 mil.), Germania (Africa de est, Camerunul de nord și Togo de nord - 3 mil. musulmani), Austro-Ungaria (Bosnia, Novipasar - 2 mil. musulmani), Italia (Somalia de sud - 1 mil.), Portugalia (Mozambic - 0,5 mil. musulmani), SUA (Filipine - 0,3 mil.), Spania (Sahara de vest - 0,2 mil.). Așadar, în cele 11 state coloniale viețuiau 160 mi-