RELIGIE ȘI STAT ÎN ISLAM

Pagina 162

frunte cu un patriarh, și cel evreiesc, în frunte cu un mare rabin.

Cei trei conducători erau numiți de către sultan, erau supuși sultanului și erau responsabili înaintea acestuia de menținerea ordinii în comunitatea lor religioasă, apoi de colectarea impozitelor, de afacerile școlare și religioase.! Pe de altă parte, conducătorii acestor millet-uri se bucurau de privilegii destul de însemnate.

Astfel, „erau scutiți de impozite și dări către stat (jiziva, avariz etc) și își scoteau cheltuielile făcute pentru obținerea beratului de numire și pentru plata peșcheșului anual către Vistieria otomană pe seama clerului inferior și, mai ales, a enoriașilor de rând din diocezele lor. În fine, ei ieșeau de sub jurisdicția tribunalelor musulmane în pricini ținând de șeriat, intrând direct sub jurisdicția Divanului imperial” 2

Nu trebuie să se creadă că restul populației nemusulmane se bucura de deplină libertate. Musulmanii, chiar și balcanicii renegați, au avut grijă tot timpul să le amintească creștinilor faptul că erau cuceriți. Patriarhii creștini au fost schimbați foarte des, cerându-li-se din ce în ce mai mulți bani pentru înscăunare. De asemenea, unele măsuri de intimidare sau de jignire a creștinilor au dus la apariția a numeroase nemulțumiri. Faptul că nu se mai puteau bate clopotele, că se permitea doar repararea de biserici și foarte rar construirea altora noi, că orice creștin trebuia să descalece înaintea unui musulman, că mărturia unui creștin nu avea valoare în fața mărturiei unui musulman a ținut trează conștiința stării de popor cucerit.3 Dar cu toate acestea, numeroși istorici,

1 M. A. Mehmed, op. cit., p. 162. Prin urmare, în Imperiul otoman, națiunea nu a avut sens etnic, ci religios. Millet-ul ortodox îi cuprindea atât pe romano-catolici, cât și pe toți ortodocși, indiferent de etnia sau de jurisdicția bisericească din care făceau parte (Patriarhiile de Constantinopol, Antiohia, Alexandria, lerusalim, Ohrida sau Ipek). Millet-ul armean era condus de un patriarh cu sediul la Istanbul (totuși, căpetenia religioasă armeană supremă rezida în afara granițelor otomane, în Iran). Evreii au deținut situația cea mai favorabilă, ei având dreptul de a-și alege liberi autoritatea politică și religioasă (P. Sugar, op.cit., p. 45-49).

3 Juriștii musulmani au grupat obligațiile zimmi-ilor (protejaților nemusulmani) în două categorii: șase obligații „absolut necesare”, iar alte șase doar „dezirabile”. Din prima categorie făceau parte: plata capitației (în funcție de mărimea averii și a obiceiului local) și a impozitului funciar; manifestarea unor atitudini de respect pentru religia și practicile musulmane, pentru profet și Coran, pentru viața și proprietatea musulmanilor; interdicția de a întreține relații sexuale cu femei mu-

Pagina 163

chiar apuseni, au trebuit să accepte că soarta nemusulmanilor a fost în Balcanii ocupați de turci cu mult mai bună decât cea a necreștinilor (evrei sau musulmani) din țările creștine, fie ortodoxe, fie catolice.!

Pe de altă parte, trebuie remarcat un grad înalt de toleranță reciprocă între populațiile de diferite confesiuni. În anul 1557, otomanii au permis reînființarea patriarhiei sârbe de la Peci-lpek (măsura se datora marelui vizir Mehmet Sokolli, sârb renegat, care l-a numit pe fratele său, Macarie, prim patriarh). S-a instituit chiar o mare adunare bisericească sârbă, cu dreptul de a-i alege pe viitorii patriarhi. Astfel, populația sârbă a dobândit dreptul la un organism de reprezentare națională. Pe de altă parte, mulți renegați, ajunși viziri, bey sau beglerbegi, au fost cunoscuți pentru indiferența lor religioasă.2 Foarte mulți erau cei care nu mer-

sulmane și de se căsători cu acestea; interdicția de a ajuta pe dușmanii islamului, de a le acorda, de a exporta articole strategice (cai, arme), de a divulga tainele islamului și de a cădea la înțelegere cu aceștia. Din a doua categorie făceau parte: interdicția de a vinde musulmanilor vin, de a da camătă, de a bea vin și de a consuma carne de porc în prezența musulmanilor; obligația de a purta anumite semne speciale pe haine, pentru a putea fi identificați; obligația de a călări doar pe măgari și pe catâri, fără șea și fără armă; interdicția de a-și construi locuințe mai înalte decât ale vecinilor musulmani; interdicția de a-și ridica lăcașuri de cult în apropierea locuințelor musulmanilor (totodată, nu trebuiau să-i deranjeze pe musulmani prin bătaia clopotelor și prin rostirea de rugăciuni în public); interdicția de a-și boci morții și de a-i îngropa prea aproape de cartierele de musulmani (Ibidem, p. 171-172).

„A fost situația creștinilor în Împărăția turcească așa cum se înfățișează în broșurile de polemică și de propagandă? Au fost oare raialele supuse 500 de ani unei apăsări sistematice, dușmane (...) și în tot acest timp oamenii despoiați, prigoniți, siliți la renegare, loviți și uciși după bunul plac al organelor cârmuirii...? Trebuie să răspundem hotărât: nu.

Dacă ar fi fost așa, cu toată organizarea lor admirabilă, netăgăduit superioară aceleia a țărilor creștine din centrul și Apusul Europei, această dominație nu s-ar fi putut menține atâta vreme” (N. lorga, Istoria statelor balcanice în epoca modernă, București, 1913, p. 29).

N. Iorga, Geschichte des Osmanischen Reiches, vol. III, p.188. Este foarte important faptul că mulți din acești renegați au fost tot timpul conștienți de originea lor creștină. În ultimii ani ai vieții, marele vizir Mehmed Sokolli se lăuda cu presupusa sa origine din familia despoților sârbi. Faptul că înainte de a fi recrutat prin sistemul devșirme a fost crâsnic, explică atașamentul său lăuntric pentru poporul și Biserica în care se născuse (Ibidem, p.167).

=

N

Pagina 164

geau la moschee, trimițând în locul lor un reprezentant! Alții și-au botezat în secret copiii.!

Pe planul legăturilor interumane au avut loc interesante interferențe de datini între creștini și musulmani. Rituri ale populației islamice din Balcani au cuprins și practici creștine, precum Botezul sau cultul sfinților. Pelerini musulmani se închinau la mănăstirile ortodoxe, sărutând moaștele sfinților. De asemenea, unii creștini participau la procesiuni populare musulmane.2

Această viață populară balcanică a favorizat convertirea fără mari probleme de conștiință a unor grupuri de populații. Cel mai caracteristic caz a fost cel al sârbilor din Bosnia ori al albanezilor.

Islamizări forțate s-au întreprins doar în sudul Bulgariei și în Macedonia.3

Începutul declinului Imperiului otoman în Balcani

Așadar, situația populației creștine din Balcani, deși grea, nu a fost imposibilă sub dominația otomană. Diferitele etnii au conviețuit la început în pace, fiind apărate de un organism statal care garanta liniștea și buna ordine. În epoca sa de maximă glo-

1 Numeroși erau cei din partida devșirme care au continuat să se considere „cripto-creștini”. O decizie a patriarhiei de Constantinopol din 1338 îi asigura pe aceștia de obținerea mântuirii (Stavro Skendi, Craypto-- Christianity in the Balkan Area under the Ottomans, în „Slavic Review”, an.

XXVI, 1967, nr. 2, p. 228; acest lung studiu prezintă date despre existența cripto-creștinilor la toate popoarele balcanice, exceptând românii).

2 Jean W. Sedlar, op. cit., p.190. Documentele atestă faptul că musulmani din nordul Albaniei își botezau copiii la preoți catolici, se cununau în biserici creștine și se înmormântau tot după ceremonial creștin. Această toleranță (sau indiferență?) confesională pare să fi fost tipică pentru întreaga regiune, deoarece au fost cazuri chiar și în Ragusa catolică (azi Dubrovnik) de înmormântări a unor catolici de către preoți ortodocși (Heinrich Felix Schmid, Konfession und Nationalităt in Siidosteuropa, în „Osterreichische Osthefte” 5, 1963, p.103). A se vedea și fenomenul bektașism-ului, „această interesantă rezultantă a fuziunii de idei și credințe creștino-musulmane” și care promova „frăția între oameni, indiferent de religie, rasă și condiție, cultul sfinților creștini și al Fecioarei” (M. Maxim, op.cit., p. 179 și n. 65-66 de la p. 191).

3 P. Sugar, op.cit. p. 50-55. La începutul secolului XVI, 80,7% din populația provinciilor europene era constituită din creștini, iar 18,8% din musulmani. La Istanbul, creștinii erau în proporție de 31,6%, iar evreii 10,2%. La Sofia musulmanii constituiau 66,4%, la Skopje 74,5%, la Bitolia 75% din populație. Orașul cu cei mai mulți evrei era Salonicul (54,3%; creștinii constituiau aici doar un sfert din populație).

Pagina 165

rie, Imperiul otoman a încetat să mai fie un stat turc. Bazat pe un sistem politic interesant, a fost un stat multietnic și pluriconfesional, cu un grad mare de toleranță, bazat însă pe doctrina islamică despre stat, doctrină care constituia liantul pentru păstrarea sistemului unit.

Întrebarea care se pune atunci este cum de s-a ajuns la situația din epoca modernă, caracterizată de lupte și masacre între popoarele balcanice. Problema este deosebit de importantă. În presa occidentală zona balcanică a fost deseori descrisă drept butoiul de pulbere al Europei. Crizele bosniacă și kossovară își au originile tocmai în secolele de declin ale Imperiului otoman, care au început în Balcani mult mai timpuriu decât în provinciile Orientului Apropiat.

În mod paradoxal, unul din motivele decăderii societății otomane rezultă din acel sistem al demnitarilor otomani proveniți din mediul balcanic creștin. Iorga a considerat că declinul în care a intrat Imperiul otoman își avea originile „din germenii pe care-i aduseseră tocmai renegații, din vechiul mediu moral creștin: intriga grecească, trădarea sârbească, aviditatea bulgară, încăpățânarea albaneză”.!

Prin aceasta, sistemul de organizare al statului otoman s-a pervertit. Mita a devenit politică de stat, foarte mult încurajată de marele vizir Mehmed Sokolli, adevăratul conducător al statului în timpul domniei sultanului Selim II (1566-74). În această epocă s-a dezvoltat o clasă deosebită de negustori, aceea a grecilor creștini din cartierul Fanar din Constantinopol, foarte bine cunoscuți în istoria României.?

Urmarea acestei corupții la nivel înalt a fost slăbirea generală a statului. Cercul echității s-a rupt. Puterea centrală nu a mai putut menține ordinea și legalitatea. Armata de ieniceri a început să asculte tot mai puțin ordinele venite de la centru, astfel că la marginile imperiului autoritatea sultanului s-a diminuat. Autonomia locală sătească a încetat să mai fie respectată. Numeroși țărani și-au părăsit satele, s-au alăturat păstorilor care cutreierau munții, alcătuind împreună cete de haiduci, temute chiar și de armata otomană. Puterea centrală a încercat să se folosească de aceste cete de haiduci, colonizându-le în sate (în special în Bulgaria), și acordându-le o situație juridică specială. Însă alte cete

1 N. lorga, Istoria statelor balcanice ..., p. 37.

2 1dem, Geschichte des Osmanischen Reiches, II, p. 173.

Pagina 166

haiducești și-au păstrat independența, s-au unit, formând adevărate uniuni tribale nomade (în special în Serbia, Bosnia și Albania).

Mediul geografic muntos le-a accentuat caracterul, capacitatea de luptă, supunerea necondiționată față de conducătorul de ceată.

Frățiile de sânge și de cruce au dobândit un rol deosebit în organizarea acestor societăți tribale. S-a constituit de asemenea o mitologie istorică, cu eroi naționali. Pentru poporul sârb, bătălia de la Kosovo Polje din anul 1389 a jucat un rol covârșitor, elementul central fiind nu înfrângerea turcilor, ci reușita soldatului sârb de a-l ucide pe sultanul Murad. Repetarea acestui act de răzbunare a devenit un țel pentru toți luptătorii sârbi. Tot la fel, figura lui Skanderbeg a obținut un loc central în mitologia albaneză. Ba mai mult, după 1750 albanezii au reușit aproape să constituie formațiuni politice independente, sub forma pașalâcurilor de la Skoder și lanina. Acestea au devenit aproape state în stat (asemănătoare celor ale dey-ilor din Orientul Apropiat și Africa de Nord), refuzând să se subordoneze sultanului, întreținând chiar relații diplomatice cu puterile străine. Ele au fost recucerite de armata sultanului abia în 1822 (Ianina) și 1831 (Skoder).!

În paralel cu aceste procese, a avut loc și intervenția puterilor europene, în special a austriecilor și rușilor. În cursul războaielor austro-turce, Habsburgii au invitat un mare număr de sârbi să colonizeze teritorii din Croația și sudul Ungariei (regiunea Voievodina). Această mișcare de populație a dus la o modificare a structurii demografice, atât în Kosovo (unde albanezii au rămas majoritari - patriarhia de Ipek a fost desființată), cât și în Banat,

1 Astfel, în Peninsula Balcanică au apărut două tipuri de societate. Zona muntoasă din Bosnia, Herțegovina, Muntenegru și Serbia de vest, din munții Pind și din Albania de nord și centrală a constituit o „zonă culturală patriarhală” (ruralizată, cu uniuni tribale), în timp ce Macedonia centrală și de sud, Tracia și Bulgaria o „zonă veche balcanică-bizantină”, cu o viață urbană destul de dezvoltată (Emanuel Turczynski, Konfession und Nation. Zur Friihgeschichte der serbischen und rumâănischen Nationsbildung, Dusseldorf, 1976, p.32, nota 114). Locuitorii zonei culturale patriarhale erau caracterizați prin disponibilitatea pentru luptă, nesupunere, perfidie, șiretenie, inventivitate, dorință de cunoaștere.

Astfel, în vestul Peninsulei Balcanice, prin dezvoltarea din ce în ce mai mult a cultului eroilor naționali, s-au creat premizele formării națiunilor „moderne” (H. Michael Miedling, Patriarhalische Mentalităt als Hindernis fiir die staatliche und gesellschaftliche Modernisierung in Serbien im 19.

Jahrhundert, în „Siidostforschungen”, an. L, 1991, p. 169, nota 20).

Pagina 167

Croația și sudul Ungariei. Astfel s-au pus bazele unor viitoare confruntări etnice.

În ceea ce privește Rusia, primul amestec important al acesteia în politica din Balcani a avut loc în anul 1774, când, în urma unui război ruso-austro-turc (1768-1774), țarina Ecaterina II a obținut, prin tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi, dreptul de protectorat asupra creștinilor ortodocși din Imperiul otoman (tot cu aceeași ocazie, austriecii au anexat partea de nord a Moldovei, numită de ei Bucovina).

Provinciile arabe în epoca otomană

Provinciile arabe ale Orientului Apropiat au fost cucerite de Otomani după 1516. Practic, întreaga lume arabă (exceptând Marocul, rămas independent) a intrat în componența Imperiului otoman (constituind 2/5 din suprafața de 2,5 milioane km? ai imperiului). Vechea administrație din epoca mamelucilor a fost menținută. Organizația militară a timar-elor nu a fost introdusă, ci a fost menținut vechiul sistem al iqtei fiscale, numită domeniu miiltezim sau iltizam, acordat „arendașilor de impozite”. Aceștia au devenit o clasă socială distinctă, posesoare de latifundii. Au deținut un rol deosebit de important în organizarea politică, fiind, împreună cu ulemalele, intermediari între puterea centrală și poporul de rând. Au fost numiți de istorici „notabilii locali”.

Importanța lor politică în societatea Egiptului și a Semilunei Fertile a rămas neatinsă până la mijlocul secolului XX când aceste „vechi elite” au fost înlăturate de generalui Nasser (în Egipt) și de Partidul ba'ath socialist (în Siria și Irak).

Siria Mare (teritoriile actuale ale Siriei, Libanului, Iordaniei și Israelului și Palestinei) a fost împărțită în cinci vilayete, cu reședințe la Raqqga, Alep, Damasc, Tripoli și Sidon. Ca urmare a crizei interne din Imperiul otoman, provinciile (cu excepția Alepului)

au devenit tot mai independente de puterea centrală, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea izbucnind lupte între potentați locali, care revendicau stăpânirea asupra regiunii lor (desigur, recunoscând autoritatea supremă a sultanilor de la Istanbul). La Damasc a existat chiar o cvasi-dinastie de pașale, din familia de notabili Azm.

În ceea ce privește teritoriul de azi al Libanului, această țară nu a constituit o entitate distinctă, fiind împărțită între patru

Pagina 168

provincii ale Siriei Mari. Regiunea cuprindea însă importante minorități religioase (creștine, șiite și druze), concentrate în Munții Libanului. Zona muntoasă a dobândit de aceea un statut de cvasi-autonomie, Otomanii permițând dezvoltarea separată a fiecăreia dintre cele trei comunități.! Precum în Balcani, nici în Liban (sau Siria) nu au existat conflicte religioase. Comunitățile religioase au conviețuit în bună înțelegere. După cum se va arăta într-un alt capitol, pacea religioasă din Liban a luat sfârșit abia în secolul al XIX-lea.

Și Palestina a făcut parte tot din Siria Mare, fiind împărțită între diferitele vilayete siriene. În secolul al XVIII-lea, provincia s-a aflat sub dominația a două mari personalități: Șeicul Dahir și Djazzar Pașa. Cel dintâi a primit în arendă vama din Akko; în acest fel a dobândit o putere economică deosebit de mare, devenind stăpânitorul Palestinei pentru a jurnătate de secol. Otomanii au reușit înlăturarea sa abia în anul 1775. Cel de-al doilea a fost numit guvernator al vilayetului Sidon (1775), iar în 1785 și al vilayetului Damasc (a păstrat această funcție în 1785, 1790-1795, 1798 și 1803; însă timp de aproape trei decenii a rămas guvernator al Sidonului, guvernând în mod autoritar întreaga Palestină).

Doar Ierusalimul a fost transformat într-un district autonom, supus direct autorităților centrale de la Istanbul.

În provinciile din nordul Africii (Egipt, Libia, Tunisia și Algeria), dey-ii (guvernatorii) au reușit să-și consolideze poziția de autonomie. În 1798, Napoleon a invadat Egiptul, cu intenția de a

1 Însă chiar și creștinii erau împărțiți în mai multe confesiuni. Cei mai mulți sunt maroniți, dar aproximativ 10% sunt ortodocși (vechii melkiți). Inițial, maroniții au fost monoteliți (afirmau că Hristos a avut o singură voință, nu două, umană și divină, cum afirmă ortodocșii și catolicii). În timpul conciliului Lateran V (1512-1517) s-au unit cu Biserica Catolică. În 1584, papa Grigorie XIII a înființat la Roma Colegiul maronit, în care urmau să fie pregătiți tineri originari din Liban. În aceste condiții, presiunea latinizantă a fost deosebit de puternică. La sinodul maronit de la Kesrowan, din anul 1736, clericii maroniți au acceptat în totalitate, în prezența legatului papal Josef Simeon Assemani, Catehismul romano-catolic (tradus în 1786 și în arabă). Deși limba liturgică a rămas cea siriană (ritul antiohian), iar predica continua să fie rostită în arabă, au fost introduse veșmintele liturgice apusene. Biserica a fost împărțită în opt episcopii, conduse de un patriarh, numit de papa de la Roma (Bernhard Stasiewski, Die selbstândigen und die mit Rom unierten Ostkirchen, în „Handbuch der Kirchengeschichte”, p. 9198 în versiunea electronică sau vol. V, p. 253 în versiunea tipărită).

Pagina 169

transforma această țară în colonie. Sultanul Selim III l-a trimis în Egipt pe bey-ul albanez Muhammad Ali, cu misiunea de a-i alunga pe francezi. Având și sprijin militar britanic, Muhammad Ali a readus Egiptul în componența Imperiului otoman. Drept recompensă, sultanul l-a numit guvernator al țării (1805).

O situație deosebită au deținut-o și cele trei provincii răsăritene, din Irakul de azi (vilayetele Basra, Bagdad și Mosul). Acestea au constituit obiectul unor lungi confruntări dintre Imperiul otoman și Imperiul persan. De aceea, autoritatea otomană s-a limitat mai mult la centrele urbane. Triburile s-au bucurat de o cvasi-independență.!

Pierderea superiorității otomane

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, Imperiul Otoman avea o economie autosuficientă. Între diferitele provincii ale Imperiului otoman se desfășura un schimb economic înfloritor. Negustorii europeni erau nevoiți să se limiteze la orașele portuare, accesul lor în interior fiind interzis. Puterea economică a Otomanilor părea stabilă.

Totuși pierderile suferite pe câmpurile de luptă din Balcani demonstra că se apropia declinul societății otomane. Victoriile europene dovedeau faptul că armonia socială din interiorul Imperiului nu mai funcționa. Într-adevăr, după cum am arătat mai sus, în numeroase provincii, dey-ii și pașalele și-au consolidat statutul de autonomie, trimițând tot mai puține impozite la Istanbul. Pe de altă parte, și comerțul cu Europa a devenit deficitar. Dezvoltarea economică a Occidentului s-a putut realiza și de pe urma cumpărării de materii prime din Imperiul otoman. lar pătrunderea în imperiu a produselor finite europene a avut un efect considerabil asupra meșteșugarilor autohtoni turci, greci și arabi. |

Cu toate acestea, Imperiul Otoman nu a ajuns într-o stare de dependență economică față de Occident, deoarece autoritățile otomane dețineau monopolul asupra comerțului exterior. Negustorii occidentali nu puteau pătrunde liberi pe piața otomană, ci trebuiau să se folosească de intermediari oficiali otomani. Acest monopol a fost înlăturat abia prin tratatul de la Balta Liman

1 Evoluția, foarte detaliată, a provinciilor arabe ale Imperiului otoman, la A. Raymond, Provinciile arabe (secolele XVI-XVII), în „Istoria Imperiului

Pagina 170

(1838). Doar după aceea a putut pătrunde capitalul european nestingherit în interiorul provinciilor otomane. Și abia atunci a ajuns economia otomană dependentă de cea europeană.

Odată cu pătrunderea capitalului european s-au răspândit și idei politice noi. Impactul lor în cadrul societății musulmane-otomane va fi analizat în partea a [l-a a prezentei lucrări.

5. TRIUMEUL ȘIISMULUI.

IMPERIUL IRANIAN LA SFÂRȘITUL EVULUI MEDIU

La începutul secolului al XVIII-lea, cea mai mare parte din actualul Afganistan, vestul actualului Pakistan, precum și sudul Asiei Centrale se aflau între granițele Imperiului persan, condus de dinastia safavidă. Această dinastie, care a acces la putere în anul 1501, a reușit să reunifice, pentru prima dată, după cucerirea arabă din secolul al VII-lea, întreg spațiul iranian.

Confederații de triburi turcice și apariția statului monahal safavid în Azerbaidjan

Înainte de ascensiunea Safavizilor, Persia constituia mai degrabă o unitate geografică decât una politică. De exemplu, în secolul al XV-lea, teritoriul ei a fost divizat. Partea răsăriteană s-a aflat sub stăpânirea urmașilor lui Timur Lenk, iar partea occidentală sub stăpânirea succesivă a două confederații de triburi turcice (azere).! Acestea au avut capitala la Mosul, apoi Tabriz, exercitându-și dominația nu doar asupra Persiei apusene, ci și asupra Irakului și a Anatoliei răsăritene, unde se învecinau cu turcii otomani.

Triburile turcice din Anatolia răsăriteană și din Azerbaidjan aderaseră la Islam datorită intervenției unor „ordine călugărești, având caracter pronunțat militar, asemănătoare cu ordinele călugărești creștine” 2 Prin urmare, deși credința turcilor era cea sunnită, totuși a cuprins destul de multe elemente „eterodoxe”, fiind influențată de șiism și sufism. Printre turci existau numeroase frății religioase, ba chiar adevărate ordine monahale militare.

1 Anume Qara-Qoyunlu, adică „oile negre” și Ag-Qoyunlu, sau „oile albe”

(David Morgan, op. cit., p. 101-106). Pentru mai multe amănunte: Hans Robert Roemer, Persien auf dem Weg in die Neuzeit. Iranische Geschichte

2 Mehmet Ali Ekrem, Civilizația turcă, București, 1981, p. 69.

Pagina 171

Dinastia safavidă a provenit dintr-un asemenea ordin religios, înființat în anul 1334, la Ardabil. Ordinul monahal s-a transformat într-un adevărat stat monahal (oarecum asemănător cu cel al Cavalerilor Teutoni).! Safavizii, care se considerau urmași ai celui de-al patrulea calif musulman, Ali, au exercitat practic o autoritate de nezdruncinat asupra aderenților ordinului lor, printre care se numărau și câteva triburi de turci seminomazi.

Prin relații matrimoniale, Safavizii și-au făcut aliați printre conducătorii celor mai importante triburi azere, și astfel și-au consolidat puterea politică în Azerbaidjan. Iar la începutul secolului al XVI-lea, au putut deveni conducătorii necontestați ai regiunii. În 1501 au cucerit Tabrizul, iar Ismail, conducătorul la acea dată al ordinului, s-a autoproclamat șah (a domnit între

Șiitizarea Iranului

Conform unui călător italian din acea vreme, Ismail era iubit și cinstit de către poporul său ca un Dumnezeu.3 Din poeziile pe care le-a scris, reiese că însuși Ismail s-a considerat reîncarnarea lui Ali.+ Tocmai de aceea, imediat după cucerirea Tabrizului, Ismail a decretat șiismul drept religie oficială în statul său.5 Apoi a pornit la cucerirea Irakului și a Iranului. În anul 1510 i-a învins chiar și pe uzbeci, încorporând în imperiul său și teritoriile Afganistanului și Turkmeniei de azi.6

Se părea că o nouă confederație de triburi turco-azere era pe cale să ia în stăpânire întregul Orient Mijlociu. Chiar și destui turci din Anatolia apuseană, supuși ai sultanilor otomani, nemul-

1 Carl Brockelmann, Geschichte der islamischen Vălker und Staaten, Hildesheim - New York, 1977, p. 286.

3 Roy Mottahedeh, Der Mantel des Propheten oder das Leben eines persischen Mullah zavischen Religion und Politik, ed. II, Miinchen, 1988, p. 151.

5 Potrivit cronicarilor, șahul ar fi declarat: „eu sunt dator să fac aceasta;

Dumnezeu și imamii nepătați sunt cu mine, iar mie nu mi-e teamă de nimeni. Dacă poporul va protesta, chiar și numai printr-un singur cuvânt, atunci voi scoate cu ajutorul lui Dumnezeu sabia și nu voi mai lăsa pe nimeni în viață” (Roy Mottahedeh, op. cit., p. 152).

6 R. M. Savory, Safavid Persia, în „The Cambridge History of Islam” (ed.

P. M. Holt), vol. IA, Cambridge, 1970, p. 399.