RELIGIE ȘI STAT ÎN ISLAM

Pagina 152

bazele unei uniformizări sociale și religioase a întregului Orient Apropiat, care s-a menținut până în epoca modernă.!

4. SINTEZA IMPERIALĂ OTOMANĂ.

INSTITUȚII ȘI ATITUDINI DE GUVERNARE

ÎN IMPERIUL OTOMAN

Dacă la începutul secolului al XVI-lea vreun observator și „analist politic” ar fi putut avea o viziune politică mondială, ar fi ajuns la concluzia că viitorul globului pământesc urma să aparțină Islamului. Într-adevăr, atunci s-a înregistrat o adevărată renaștere imperială (politică și culturală) musulmană. Întreaga întindere de la Oceanul Atlantic până în Turkestanul chinezesc și Indochina era împărțită în doar trei imperii musulmane puternice: cel otoman în vest, cel persan în centru (care a reușit să ia locul diferitelor state și imperii înființate de nomazii lui Gingis Han și Timur Lenk), și cel mogul, în răsărit. Europa, în pofida civilizației sale creștine, ar fi părut doar o anexă, lipsită de importanță, a acestei vaste lumi musulmane din Africa și Eurasia. De exemplu, în secolul al XVI-lea, Imperiul Otoman avea 14 milioane de locuitori, în timp ce Spania doar 5 milioane, iar Anglia 2,5 milioane. Istanbulul era pe departe cel mai mare oraș european, cu o populație de 700.000 de locuitori (înainte de cucerire, când era încă reședința basileilor bizantini, avusese doar 40.000 locuitori). Parisul abia depășise 100.000.

Numai că supremația musulmană a rezistat doar două secole. Europa, prin descoperirea continentului american, a reușit să-și depășească statutul de parte mărginașă a lumii și să treacă în fruntea ierarhiei politice mondiale.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, negustorii și soldații europeni își făceau simțită prezența pe teritoriul tuturor celor trei mari imperii islamice. Cel mogul a fost supus cel mai ușor, încă la începutul secolului al XIX-lea. Celelalte două imperii și-au menținut independența, dar au fost supuse, economic, de lumea europeană.

În următoarele două capitole voi prezenta organizarea statală, instituțiile guvernamentale din Imperiile otoman și persan, precum și motivele care au dus la decăderea lor atât de rapidă.

Pagina 153

Înființarea Imperiului Otoman. Răspândirea sa teritorială

După invazia mongolilor, Sultanatul de Rum și-a menținut statalitatea, dar ca vasal al Il-khan-lor. La fel, și turcomanii anatolieni au cunoscut în secolul XIV o fărâmițare destul de pronunțată. Au apărut astfel mai multe emirate de dimensiuni mici, în care tradițiile de guvernare selgiukidă și nomado-turcă s-au menținut.! Emiratele (beylik-urile) de la granița cu Imperiul bizantin și-au aflat legitimitatea prin luptele purtate cu soldații „necredincioși” bizantini. Aceste emirate de graniță s-au format ca asociații ale soldaților (ghazi) care luptau în războiul sfânt împotriva creștinilor.?

Dintr-un astfel de beylik de ghazi s-a format și Imperiul otoman.

În 1326, unul din emirii ghazi, Orkhan, a reușit să cucerească de la bizantini orașul Bursa, din nord-vestul Anatoliei. Mărindu-și teritoriul de-a lungul țărmului Mării Marmara, noul emirat a introdus tot mai mult instituțiile unui stat centralizat (părăsind tradițiile de guvernare turco-nomade). După 1356 a început cucerirea Peninsulei Balcanice, fapt care a dus la adoptarea unor tradiții de guvernare creștine, bizantine.5 După 1516, Otomanii au cucerit întregul teritoriu al Imperiului mamelucilor (Siria, Palestina, Iordania, țărmul arab al Mării Roșii, deci orașele sfinte Mecca și Medina, Egipt, Libia, Tunisia, Algeria), precum și provinciile irakiene (aflate timp sute de ani în componența Imperiului persan).

În acest fel, în Imperiul otoman s-a putut realiza o interesantă sinteză culturală, îmbinând concepțiile despre stat și guvernare din întreg spațiul Orientului Mijlociu și al lumii est- mediteraneene (persane antice, arabe, selgiukide, mameluce și bizantine).

Instituții și atitudini de guvernare otomane

Imperiul Otoman a fost un stat absolutist, birocratic și agrar.

În pofida acestui caracter, nu a avut o administrație uniformă și

1 Osman Turan, op.cit., p. 248-262.

2 Peter F. Sugar, Southeastern Europe under Ottoman Rule, Seattle and London (= „A History of East Central Europe”, vol. V), p. 9-14; Halil Înalcik, Imperiul otoman. Epoca clasică, București, 1996, p. 45-48.

3 Irene Beldiceanu, Începuturile: Osman și Orkhan, în „Istoria Imperiului otoman” (coord. Robert Mantran”, București, 2001, p.15-32.

4 Jean-Louis Bacque-Grammnont, Apogeul Imperiului otoman: evenimentele

Pagina 154

centralizată. Succesul Otomanilor, de-a lungul atâtor veacuri, s-a datorat faptului că au acceptat diversitatea și autonomia teritoriilor pe care le stăpâneau, guvernând prin metode și practici administrative flexibile. Important era faptul ca provinciile să-și plătească la timp impozitele către vistieria centrală a Porții.

Sursele ideologiei imperiale și ale administrației otomane au fost:

- Tradiția luptătorilor ghazi, de la frontierele cu regiunile „Păgâne”. Astfel, Otomanii au continuat războaie de cucerire împotriva creștinilor;

- Tradițiile imperiale arabe și persano-islamice. Sultanul era păstorul turmei (re'aya-lei) sale, pe care i-a dat-o Dumnezeu în grijă. Era obligat să respecte legea șariei, să ofere supușilor săi legalitate și protecția unei comunități islamice universale și drepte.! Și, la fel ca în Imperiul selgiukizilor, sultanii otomani au integrat ulemalele în administrația statului (numind gadi provinciali și o autoritate religioasă supremă - shaykh al-Islam).2

- Tradițiile imperiale absolutiste vechi persane și bizantine.

Sultanul guverna în mod absolut (în acest sens, sistemul otoman a depășit orice limită anterioară deoarece, pentru a se evita luptele pentru tron, prințul, numit de tată ca moștenitor, a dobândit dreptul să-și ucidă frații — Legea Fratricidului).3 Sultanul guverna cu ajutorul unui Divan, condus de un „mare vizir” + Totodată, după cum se va vedea în continuare, sultanul avea grijă ca să mențină intact „cercul echității”, astfel ca fiecare membru al societății să-și poată îndeplini cum se cuvine îndatoririle sale;5

- Tradițiile de toleranță religioasă din vechiul Imperiu persan (în special epoca ahemenidă și partă). Sultanii au asigurat autonomia religioasă a diferitelor comunități religioase nemusulmane, instituind așa-numitul sistem al millet-ului (melli înseamnă în limba persană „națiune” sau „comunitate”).6

Au fost recunoscute trei astfel de milleturi: creștin ortodox (condus de patriarhul de la Constantinopol), creștin armean (condus de un patriarh armean) și iudaic (condus de marele rabin);

1 Andrina Stiles, Imperiul Otoman, 1450-1700, București, 1995, p. 115; H.

Inalcik, op.cit., p.

3 Andrina Stiles, op.cit., p. 43-45.

Pagina 155

* Tradițiile „mamelucilor”. Sultanul guverna doar cu ajutorul unor sclavi, de origine nemusulmană, scoși sau aleși din sânul poporului lor și trecuți la islam. În acest fel au fost evitate lupte între diferitele triburi și grupări musulmane pentru tron.!

Absolutismul sultanatului otoman

Conform afirmațiilor „decanului osmanisticii mondiale”, Halil Inalcik, la fel ca și în celelalte mari imperii islamice, anterioare celui otoman, „Palatul sultanului era adevărat centru al guvernării statului otoman. Guvernatorii, comandanții militari și toți cei care exercitau autoritatea imperială veneau de la Palatul Imperial și erau servitorii (slujitorii) - robi ai sultanului. Astfel Palatul era mai mult decât o reședință imperială” 2

Otomanii au readus în actualitate vechea măreție a suveranului islamic, păstor al turmei acordată lui în grijă de Dumnezeu.

Mai mult decât atât, după cucerirea Constantinopolului, intenția lui Mohamed II Cuceritorul a fost de a uni „în propria sa persoană tradițiile islamice, turcești și romane ale suveranității universale”. Șase decenii mai târziu, după înfrângerea ultimului sultan mameluc, sultanul Selim I a dobândit, în moscheea din Alep și în prezența „califului din umbră” al-Mutawakkil III, titlul de „servitor al orașelor Mecca și Medina”, devenind practic cel mai important conducător al lumii musulmane (pentru aceasta a adus relicvele sfinte ale profetului Muhammad de la Mecca la Istanbul). Urmașul lui Selim I, Siileyman Magnificul, a emis pretenții asupra califatulului suprem, folosind titlul de calif al musulmanilor.3 Prin aceasta, a reunit în aceeași persoană autoritatea spirituală a califului și cea seculară a sultanului, în dorința de a reînvia vremurile glorioase ale primilor califi. Totodată însă, a „învestit instituția califatului cu o nouă semnificație, bazându-și conceptul nu pe doctrinele clasice, ci pe principiile gaza-iei - Războiul sfânt” 4

Însă „Când Suleyman și-a asumat calitatea de apărător al lumii islamice, aceasta a fost doar un aspect al politicii sale uni-

1 Mai pe larg despre sinteza realizată de sistemul guvernamental otoman la H. Inalcik, op.cit., p. 119-125 și Ira M. Lapidus, op.cit., p. 359-360.

2 Halil Inalcik, Imperiul Otoman, p. 167.

3 Ultimul reprezentant al dinastiei abbaside, califul din umbră al-Mutawakkil III, a primit permisiunea de la Siileyman Magnificul să se reîntoarcă în Egipt, unde a murit în 1543 (A. Clot, op.cit., p. 287).

4 H. Inalcik, Imperiul Otoman, p. 109, 79 și 110.

Pagina 156

versale. În Europa el a refuzat să recunoască dreptul lui Carol V la titlul de împărat, recunoscându-l doar ca rege al Spaniei și încurajând orice forțe care s-au opus pretenției lui Carol de suveranitate peste întregul apus al creștinătății”.! Așadar Siileyman s-a considerat urmașul legitim al împăraților romani și basileilor bizantini.

Legea religioasă (șeriat) și legea sultanală (kanun)

Din moment ce s-au considerat apărători ai religiei islamice, este de la sine înțeles că sultanii otomani au așezat la baza statului șaria. Însă, spre deosebire de suveranii imperiilor islamice precedente, otomanii nu s-au mărginit doar la folosirea cutumelor de drept, ci le-au și codificat, în așa-numitele Kanunname-le, termen care s-ar traduce prin „Cărți ale legilor”. Nu este de mirare faptul că cel care a poruncit să fie strânse primele astfel de codificări a fost tocmai Mohamed Cuceritorul. Pe baza pretenției sale de suveranitate universală, s-a decis să rupă cu tradiția și să recunoască, pe lângă legea religioasă islamică, și un cod de legi menit să rezolve problemele de natură politico-statală și socială, neluate deloc în seamă de șaria. Se remarcă așadar că termenul grecesc kanon, care desemnează norma religioasă creștină, a fost folosit de către otomani cu sensul de lege civilă, de stat: „Sultanul poruncește codificarea kanun-urilor otomane, deoarece aceste reglementări sunt esențiale pentru prosperitatea în afacerile (treburile) lumii și pentru regularizarea afacerilor (treburilor)

supușilor”.2

Prima kanunname a fost redactată curând după cucerirea Constantinopolului și avea drept obiect reglementarea organizării re'aya-lelor (ținând cont în special de deosebirea dintre musulmani și nemusulmani). În 1476 a apărut și cea de-a doua kanunname, care se referea la principiile organizării de stat, indicând funcționarii superiori din conducerea imperiului și Palatului, împreună cu atribuțiile, avansările, rangurile, veniturile și rentele viagere, aspecte de protocol și pedepsele lor. Aceste două kanunname-le, numite împreună kanun-i osmani au fost completate ulterior de viitorii sultani.?

După cum arată H. Inalcik, „Kanun-ul otoman, formulat prin fermah-e - «oricare dintre ordinele sultanului este legea sultanu-

Pagina 157

lui» — era astfel un set de reglementări pe care fiecare dintre sultani le-a legiferat după cum circumstanțele le-au reclamat. Ele (ferman-ele) au confirmat așadar, întotdeauna, un nou conducător urcat pe tron. Legea fundamentală și imuabilă a fost șeriatul (forma turcească a termenului arab shari'ah), legea religioasă a Islamului. Ferman-ele au conținut întotdeauna o formulă ce menționa că legiferarea era conformă cu șeriat-ul și cu kanun-ul stabilit mai înainte”.

Sistemul devshirme și deosebirea dintre otomani și turci.

Am menționat mai sus că întreaga administrație otomană se baza pe robi, convertiți de la creștinism la islam. Recrutarea de supuși necreștini purta numele de devshirme („culegerea”). Practica aceasta este cunoscută în istoriografia balcanică drept „tribut al sângelui”, fără să se țină seama de faptul că nu erau aleși copii de vârstă fragedă. După cum am arătat mai sus, practica era veche, fiind instituționalizată în Imperiul mamelucilor. În fiecare an, ofițeri otomani (care proveneau, la rândul lor, din tabăra devshirme) colindau satele creștine și alegeau tineri în vârstă de 8-22 ani. Cei aleși aveau șansa evoluției pe scara socială a Imperiului. Musulmanii nu aveau această șansă, dat fiind faptul că în sistemul juridic islamic, musulmanii nu puteau deveni sclavi.

Așadar, tinerii țărani turci, chiar dacă ar fi avut calitățile fizice și intelectuale necesare, nu puteau urca pe scara socială a imperiului, rămânând tot simpli țărani (de aceea, documentele menționează și încercări de mituire a ofițerilor de către țărani creștini și musulmani, pentru a li se recruta copiii).2

Prin urmare, trebuie făcută o deosebire între termenii „turc”

și „otoman“, pe care foarte mulți îi confundă. Majoritatea turcilor nu erau otomani și majoritatea otomanilor nu erau turci.

Otomanii reprezentau o clasă socială, elita conducătoare a statului, atât la Constantinopol, cât și în unitățile administrativteritoriale. În perioada de glorie a imperiului, cei mai mulți otomani au fost de origine europeană (greci, sârbi, albanezi, chiar și italieni, unguri, germani, francezi, însă aproape niciodată români), născuți creștini și convertiți la islam, cu educație înaltă

2 Andrina Stiles, op.cit., p. 64-67; P. Sugar, op.cit., p. 55-59; H. Inalcik, op.cit., p. 168-171. Sistemul a fost desființat spre sfârșitul secolului al XVII-lea. Până atunci, conform lui P. Sugar, el afectase soarta a aproximativ 200.000 de tineri balcanici.

Pagina 158

(cei mai mulți cunoșteau și limbile persană și arabă), sclavi, dar cu multă putere și avere.! Astfel, din cei 71 de mari viziri dintre anii 1453-1676, doar 13 au fost de origine turcă (în cea mai mare parte fii de renegați), în timp ce 22 au fost de origine slavă (sârbi, bosniaci, croați), 20 de origine albaneză, 7 greacă și 9 de alte patru etnii.?

Fiecare persoană avea în societatea otomană locul său bine stabilit, în funcție de ocupația și religia sa, precum și de categoria socială din care făcea parte? Între clasele sociale exista o relație de interdependență circulară, numită Cercul echității, care se baza pe diferența esențială între clasa cârmuitoare otomană (askeri) și clasa plătitoare de dări, numită re'aya sau turmă.+

Clasa otomanilor cuprindea patru categorii diferite: funcționarii Palatului imperial (mmiilkiye), vistiernicii (kalemiye), militarii (seyfiye) și ulemalele (ilmiye).5

Ulemalele, la fel ca și toți ceilalți funcționari otomani, au cunoscut o ierarhizare destul de rigidă, în funcție de pregătire și de tipul de medresă absolvită. La baza piramidei se aflau muftiii și gadiii din târgurile mici. Urmau apoi qadiii de orașe și apoi cei pentru 32 de orașe mai importante. „Clerul superior” era alcătuit din qadiii orașelor Mecca, Medina, Edirne, Bursa, Cairo, Damasc,

1 Din punct de vedere etnic, „majoritatea turcilor nu erau otomani și majoritatea otomanilor nu erau turci” (A. Stiles, p.7-8).

Aceste date au fost calculate după M. A. Mehmed, op. cit., p. 382-289.

Nu este astfel de mirare că limba slavă era a doua limbă vorbită la Poarta otomană (N. Iorga, Geschichte des Osmanischen Reiches, Il, p.188). Prin sistemul deușirme se evita nașterea unei clase conducătoare care ar fi putut trăda, din interese de clan sau de putere, statul. Toți demnitarii otomani, fiind sclavi, erau obligați cu prețul vieții să fie loiali față de sultan. Acesta avea drept de viață și de moarte asupra lor.

„O limită (hadd) clară stabilea poziția fiecărui individ în societate. Nimeni nu putea depăși această limită, fiecare avea dreptul, ba chiar și obligația, de a se împotrivi violării acestei hadd” (P. Sugar, op.cit., p. 32).

Andrina Stiles, op.cit., p. 115-116. Cercul echității era rezultatul următorului silogism: 1) Statul este sprijinit de șaria; 2) Șaria este sprijinită de autoritatea sultanului; 3) Nu poate exista autoritatea sultanului fără askeri; 4) Nu poate exista askeri fără bogăție; 5) Nu poate exista bogăție fără re'aya, cea care o produce; 6) Sultanul protejează și menține re'aya-ua, impunând justiția; 7) Justiția asigură armonia în societate; 8)

Societatea este ca o grădină, iar peretele ei este statul.

5 Pe larg la P. Sugar, op.cit., p. 34-43.

N

wa

»

Pagina 159

Alep și Ierusalim), apoi de qadiul din Istanbul și cei doi kadiasker-i din Anatolia și Rumelia. Cel din urmă purta și titlul de sheyh il-Islam. Clericii superiori erau cei care asistau la jurămintele de instalare ale noilor sultani; tot ei aveau dreptul teoretic de a-i depune pe sultanii și pe marii viziri care nu respectau normele șariei. Totuși, din punct de vedere practic, sultanul era șeful religios al comunității islamice din imperiu; el îi numea și destituia pe qadii. Sheykh iil-Islam-ul era șeful ulemalelor. Datoria lui era de a emite decrete religioase (fetua), care cuprindeau răspunsuri scrise pentru toate problemele care cădeau sub incidența legii șariei. După secolul al XVI-lea, rolul lui a căpătat o importanță tot mai mare (dobândind controlul asupra funcției de qadi, fiind așadar un fel de ministru al justiției); totodată, a crescut însă și dependența de autoritatea politică.

„Turina” sultanului sau re'aya-ua (în istoriografie se mai folosește și forma de plural: re'aya-le) constituia „clasa țăranilor plătitori de impozit”. Din ea făceau parte turcii născuți musulmani și grupul dhimmi, persoane de altă religie decât cea musulmană. Fie musulmani, creștini sau evrei, toți membrii turmei sultanului erau oameni liberi, dar legați de glie2 Din rândul raialelor de confesiune creștină se recrutau, prin sistemul devșirme, robii care urmau apoi pregătirea necesară pentru a deveni funcționari ai palatului, militaris sau vistiernici (ulemalele erau recrutate de obicei din rândul celor născuți musulmani).

În același sistem guvernamental otoman, sultanului îi revenea rolul să vegheze ca acest cerc al echității, amintit mai sus, să nu se rupă. Din acest motiv, avea deosebită grijă ca turma sa, pe care se baza întreaga prosperitate a statului, să nu fie exploatată, spre paguba întregii societăți, de deținătorii de timare (cum erau numite în spațiul otoman „domeniile feudale”).+ Unitățile admi-

? A. Stiles, op.cit., p. 9. Mai pe larg, P. Sugar, op.cit., p. 43-49 și H. Inalcik,

3 Armatele de ieniceri, înfruntate secole de-a rândul de domnitorii români, proveneau tot din clasa devșirme, nefiind etnici turci.

4 Timar-ul era o feudă condiționată, acordată câte unei căpetenii militare, care avea „obligația de a întreține un număr oarecare de ostași-călări (...). Aceasta ducea la crearea unei puternice forțe militare în care rolul principal revenea provinciilor” (M. A. Mehmed, op.cit., p. 136). „Termenul timar este de origine persană, înseamnă «a îngriji, a se îngriji de

Pagina 160

nistrativ-teritoriale otomane (sangeac-urile conduse de câte un beg, sau bey și vilayet-ele - cunoscute în istoriografia românească și sub numele de pașalâcuri -, conduse de către un beglerbeg sau bey al bey-lor!) erau străbătute, de aproximativ patru ori pe an, de inspectori care aveau datoria să-i descopere pe aceia care trăiau pe seama „săracii turme sau raiale a sultanului”. Încercarea timarioților de a stoarce de la țăran mai mult decât fusese stabilit de către sultan era pedepsită aspru.2 Tocmai pentru a se asigura o administrație dreaptă, în fruntea fiecărei provincii erau numiți un militar și un cleric-judecător. „Bey-ul nu putea aplica vreo pedeapsă fără a obține mai întâi hotărârea judecătorească a qadi-ului, iar qadi-ul nu putea personal să execute nici una din propriile lui sentințe” 3

Din acest punct de vedere, modul de organizare a Imperiului Otoman, în epoca de glorie a acestuia, a fost cu mult superior celui din statele aflate în centrul Europei: „Spre deosebire de șerbii din Europa creștină, țăranii din Imperiul otoman nu se aflau sub jurisdicția legală a domnilor lor de pământ. Justiția

ceva». Instituția timar-ului este de origine preotomană; la otomani,

atribuirea unui fimar antrenează din partea deținătorului său, pe lângă

obligativitatea serviciului militar, și pe aceea de a lucra timar-ul și de

a percepe veniturile și taxele corespunzătoare” (Nicoară Beldiceanu,

Organizarea Imperiului otoman (sec. XIX-XV), în „Istoria Imperiului oto-

man”, p. 112, nota 1). Așadar, timar-ul este o continuare a vechii igta'

din epoca selgiukidă și a pronoia din epoca bizantină. Mai pe larg, H.

Așadar, termenul de raia folosit în istoriografia românească pentru

desemnarea teritoriilor cucerite de otomani la nord de Dunăre este

impropriu. Populația devenea re'aya - turmă a sultanului. Teritoriile erau incluse în unitățile administrativ teritoriale existente la sud de

Dunăre. La început, regiunile Turnu și Giurgiu au fost incluse în san-

geacul Nicopole, iar Dobrogea, Brăila, Cetatea Albă și Chilia în san-

geacul Silistrei (toate în vilayetul Rumeliei). În secolul al XVII-lea,

Dobrogea, sudul Basarabiei și Ucrainei, precum și „raialele” de la nord

de Dunăre au fost organizate într-o provincie deosebită - vilayetul

Oceakov-Silistra, alcătuită din 7 sangeacuri. În 1552 a fost înființat

vilayetul Timișoara, iar în 1660 vilayetul Oradea (L. P. Marcu, Popula-

Hia autohtonă în cadrul pașalâcurilor și raialelor turcești, în „Istoria Dreptu-

lui românesc”, vol. I, București, 1980, p. 320-323).

2 Unele izvoare istorice atestă faptul că pentru furtul unei singure găini se putea obține condamnarea la moarte (N. Iorga, Geschichte des Osmanischen Reiches, vol.I, p. 199).

5H. Inalcik, op.cit., p. 203.

=

Pagina 161

cădea în sarcina judecătorului local musulman. În comparație cu foștii moșieri creștini care aveau libertatea de a acționa arbitrar, persoanele care dețineau feudele în Imperiul otoman erau controlate mult mai strict de guvernul central. Legile otomane căutau să asigure capacitatea țării de a sprijini sistemul militar, ceea ce avea ca urmare prevenirea exploatării țărănimii de către feudali, în folosul propriu al acestora (...). Situația țărănimii balcanice sub dominația otomană nu a fost cu siguranță mai rea, ci probabil ceva mai bună decât sub precedentele stăpâniri creștine”!. Cei care au avut de suferit după cucerirea otomană au fost tocmai categoriile privilegiate creștine, țărănimea însă a fost transformată în turmă a sultanului.2

Evoluția provinciilor balcanice ale

Imperiului Otoman

Guvernarea otomană în Balcani și toleranța religioasă

Trebuie accentuat faptul că dominația otomană nu s-a atins de obiceiurile și datinile locale. Turcii au menținut vechea autonomie sătească. „Peste tot s-a lăsat să se desfășoare în continuare viața după vechile tipare de sute sau mii de ani (....) Nimeni nu avea să se teamă pentru religia și naționalitatea sa”. De asemenea, „nimeni nu-i lua țăranului pământul, nici orășeanului prăvălia sau atelierul, nici preotului biserica, în care continua, ca mai înainte, să se desfășoare slujba divină creștină. Cadiul judeca după dreptul Coranului doar disputele alor lui sau pe cele în care erau implicați și turci sau musulmani; cine voia, era liber să se adreseze oricând bătrânului satului (protogeroi), preotului sau chiar și mitropolitului, pentru a obține de la aceștia o rezolvare” 3

După cucerirea Constantinopolului, s-a recunoscut autonomia religioasă și juridică a nemusulmanilor. În 1454 a fost restabilită patriarhia ortodoxă de la Constantinopol, al cărei patriarh, Ghenadios Scholarios, a primit calitatea de conducător suprem al comunității ortodoxe (Rum Millet) din imperiu. De asemenea, în anul 1461 s-au recunoscut încă două millet-uri: cel armean, în

1 Jean W. Sedlar, Europa centrală și de est în Evul Mediu. 1000-1500, Seattle,

2 1. Sakâzov, Bulgarische Wirtschaftsgeschichte, Berlin-Leipzig, p. 91, apud Gheorghe I. Brătianu, Sfatul domnesc și adunarea stărilor în Principatele Române, București, 1995, p.39.

3 N. lorga, Geschichte des osmanischen Reiches, II, p.197-198.