RELIGIE ȘI STAT ÎN ISLAM

Pagina 142

musulmanilor față de apariția acestor noi state în zonă a fost îndreptățită și prin faptul că ele s-au integrat curând în mediul politico-militar al Orientului Apropiat. Prin urmare, au apărut și s-au modificat destul de des alianțe dintre unele state cruciate și emirate musulmane, îndreptate împotriva altor alianțe de state cruciate și emirate musulmane.

Contraofensiva musulmană împotriva cruciaților nu s-a datorat în nici un caz zelului religios, de alungare a „păgânilor creștini” din Țara Sfântă, ci dorinței unor atabegi musulmani de a reunifica politic Orientul Apropiat. Astfel, în această „contraofensivă musulmană” împotriva cruciaților pot fi detectate trei faze diferite:

- Faza mesopotamiană, având ca punct de pornire orașul nord-irakian Mosul. Atabegul orașului, Imadiddin Zangi, a pornit, în 1127, o campanie de reunificare a Siriei cu Irakul. În 1129 a cucerit Alepul, iar în 1144 statul cruciat Edessa (provocând cruciada II);

- Faza siriană. După moartea lui Zangi, în 1146, orașele Mosul și Alep s-au despărțit din nou. Nur ad-Din (1146-1174), fiul lui

populația din Siria era majoritar creștină, iar Mesopotamia era „musulmană doar cu numele, dar creștină în caracter”. Majoritatea medicilor, funcționarilor, negustorilor și bancherilor erau creștini sau evrei.

La Bagdad continua să rezideze un patriarh nestorian care conducea o importantă Biserică creștină, cu zeci de milioane de credincioși, alcătuită din 20 de mitropolii (7 în Irak, 6 în Iran, apoi câte una în Afganistan, Turkmenistan, Uzbekistan, India, China, Siria și Palestina)

și 250 de episcopi. Însă celebrul și zelosul calif al-Qadir (991-1031), cunoscut pentru măsurile sale antișiite, a reînnoit vechile practici discriminatorii anticreștine (purtarea de veșminte speciale etc.).

Numărul creștinilor era mare și în Egiptul fatimid. Aici, califul al-Aziz (975-996) nu doar că a avut un vizir creștin (Isa ibn-Nastur), ci s-a și căsătorit cu o soră a patriarhilor de Antiohia și Ierusalim. Urmașul său pe tron, califul al-Hakim (cel de la care se revendică secta druzilor din Liban) a pornit o scurtă, dar cruntă persecuție împotriva creștinilor, ceea ce a dus la convertiri în masă. Următorul calif, al-Zahir, a semnat, în 1027, un tratat cu împăratul bizantin Constantin VIII, prin care a permis revenirea la creștinism a celor convertiți în urma persecuției.

Totodată, prin acest tratat, creștinii au redobândit dreptul de a restaura biserica Sf. Mormânt din Ierusalim, în timp ce musulmanilor li s-a permis ridicarea unei moschei la Bizanț (S. H. Moffett, op.cit., p. 379-384;

W. Baum, D. Winkler, Die Apostolische Kirche des Ostens. Geschichte der sogenannten Nestorianer (= „Einfihrung in das Orientalische Christentum.

Pagina 143

Zangi, care moștenise Alepul, a continuat opera tatălui său. A cucerit emiratele musulmane din Siria continentală și a recapturat Mosul-ul și Irakul de nord, în 1170. Următoarea țintă a fost Egiptul, aflat în stăpânirea Fatimizilor. În acest scop, a trimis în Egipt mai mulți generali kurzi, printre care și pe Saladin (Salah

* Faza egipteană. Saladin a reușit să desființeze califatul șiit fatimid, readucând această țară în lumea musulmană sunnită, fapt pentru care a fost instituit de califul al-Mustadi, în funcția de sultan al Egiptului (cu Nubia și Cyrenaica), Siriei, Palestinei și Yemenului (Sultanatul Ayyubizilor). În încercarea de a-și consolida stăpânirea în întreaga regiune a Orientului Mijlociu și Apropiat, Saladin a cucerit emiratele musulmane din Siria și Mesopotamia (Damasc în 1174, Alep în 1183, Mosul, în 1186). Abia în acest moment și-a îndreptat privirile spre Palestina, cucerind lerusalimul în 1187. Acest din urmă fapt a provocat Cruciada a Iil-a (1188-1192), condusă de împăratul Frederic I Barbarossa (mort în 1191 în Asia Mică), regele francez Filip II și cel englez, Richard Inimă de Leu. Cel din urmă a încheiat, în 1192, un tratat de pace cu Saladin. lerusalimul a rămas în stăpânirea musulmană, creștinii obținând doar libertatea de a efectua pelerinaje în Țara Sfântă.!

Opera lui Saladin este deosebit de importantă pentru istoria societății Orientului Mijlociu. Prin unificarea Egiptului cu Siria, sistemul social și feudal selgiukid s-a răspândit și pe teritoriul fostului califat fatimid. La începutul secolului al XII-lea, instituțiile și principiile de guvernare selgiukide se întindeau din Africa de nord până în Asia centrală? Cu toată fărâmițarea politică existentă, musulmanii din toate aceste regiuni se considerau cetățeni ai Casei Islamului - Dar al-Islamm.3

În pofida luptelor pentru tron care au urmat după moartea lui Saladin, în 1193, Sultanatul ayyubid a supraviețuit mai mult de o jumătate de veac (până în 1250, în Egipt, și 1260, în Siria), această perioadă constituind o epocă de înflorire culturală. Cru-

1 Mai pe larg Ira Lapidus, op.cit., p. 351-353; D. Sourdel, ]. Sourdel- Thomine, op.cit. |, p. 136-140; Bernard Lewis, op.cit., p. 195-209.

2 Ira M. Lapidus, op.cit., p. 148, 352-354. Saladin și „urmașii lui au modelat fizionomia Orientului Apropiat la sfârșitul secolului XII și în prima jumătate a celui de-al XIII-lea” (D. Sourdel, ]. Sourdel-Thomine, op.cit.,

Pagina 144

ciadele IV-VI au fost doar episoade secundare în istoria politică a Orientului Apropiat. În 1204, trupele cruciadei a IV-a au cucerit Constantinopolul, instituind Imperiul Latin de Constantinopol;

capitala Imperiului bizantin a fost mutată la Niceea, unde a rămas până în 1261, când trupele bizantine au recucerit vechea lor capitală de pe malurile Bosforului). Celelalte cruciade au fost îndreptate împotriva Egiptului, considerat a fi cheia de acces la Locurile Sfinte. Într-adevăr, creștinii au atacat Egiptul în patru rânduri. Pentru a salva Egiptul, sultanii ayyubizi au fost dispuși la anumite concesii teritoriale în Palestina. Astfel, Cruciada a VI-a s-a încheiat printr-un tratat diplomatic între împăratul romano-german Frederic II și sultanul ayyubid Malik al-Kamil (1229), care le-a cedat creștinilor orașele Ierusalim, Nazaret și Betleem (cu respectarea condiției de a nu fortifica Ierusalimul și de a permite accesul pelerinilor musulmani). Cruciații au pierdut pentru totdeauna Ierusalimul în 1244.1

Dinastia Ayyubizilor a fost înlăturată printr-un puci, organizat de câțiva conducători ai armatei de mercenari turci din Egipt.

În acest fel a luat naștere Sultanatul Mamelucilor, care a stăpânit Egiptul, Palestina și Siria, până la cucerirea otomană, din 1517.2

2. MONGOLII ȘI DESFIINȚAREA CALIFATULUI ABBASID.

CREȘTINISMUL ASIATIC - DE LA MAXIMA SA ÎNFLORIRE LA DECĂDEREA IRECUPERABILĂ.

L-am amintit mai sus (p. 137) pe ultimul mare sultan selgiukid Sinjar (1097-1157). Acesta avea capitala în Marv (azi Mary, în Turkmenistan), iar stăpânirea lui se întindea din Iranul central până la lacul Aral. Cel mai mare pericol pe care a fost nevoit să-l înfrunte acesta nu au fost cruciadele creștine, ci triburile turcomongole din răsărit, care continuau să migreze în Asia Centrală și Podișul iranian, întemeind Imperiul Qara-Khitai (în Kazahstanul de azi), iar mai apoi (după 1200) Imperiul Khwarazmshah (situat în nordul Afganistanului, Turkmenistanul și Uzbekistanul de azi).3

2 Bernard Lewis, op.cit., p. 209-211.

3 Administrația Imperiului Qara-Khitai a cuprins elemente chineze și central-asiatice. Limba oficială a fost chineza, fiind folosite însă și persana și turca. Religiile predominante au fost budismul, creștinismul și islamul. Imperiul Khwarazmshah era condus de o aristocrație militară

Pagina 145

Invaziile mongole, statele musulmane și populația creștină

În anul 1220 și-au făcut apariția cetele unui nou popor migrator, anume mongolii conduși de Gengis Khan. Datorită faptului că șahul din Khwarezm a ucis două solii mongole, Gengis Khan a pornit în anii 1220-1223 într-o lungă campanie spre Apus.

Cea mai mare parte a ostașilor turci din Transoxania au trecut de partea invadatorilor. Nord-estul Iranului a fost astfel cucerit de marele han mongol.

După moartea marelui han (1227), imperiul a fost împărțit între fiii săi, care urmau să continue cuceririle. Europa de Est a fost supusă între 1236-1241; Sultanatul de Rum a acceptat suzeranitatea mongolă în 12432 Însă marile campanii de cucerire a Orientului Mijlociu au avut loc după noua împărțire a imperiului mongol din 1251.53 Hulagu a traversat fluviul Oxus la 1 ianuarie 1256. În următorii doi ani a cucerit Iranul central și de nord, Irakul, Azerbaijanul. În februarie 1258 trupele mongole au intrat în Bagdad. „Timp de 18 zile, masacrele nu încetează. Cronicarii relatează că cifra morților s-a situat între 800.000 și 2 milioane, cifră evident exagerată”.+ Califul a fost ucis, prin asfixiere sub covoare (după o veche practică mongolă, pentru a se evita vărsarea sângelui unui conducător). În locul califatului abbasid și a numeroaselor state ale atabegilor selgiukizi a fost înființat Impe-

de limbă turcă, convertită la islam (D. Morgan, op.cif., p. 46-50; B.

Spuler, Desintegration of the caliphate in the east, în „Cambridge History

1 Trupele mongole s-au îndreptat apoi spre nord, în 1223 învingându-i pe cumani și pe ruși, la Kalka. Pentru amănunte, Ș. Papacostea, Românii în secolul XIII, București, 88-04.

2 Fiul cel mai mic, Tolui, a moștenit teritoriile centrale. Ceilalți fii au moștenit vestul îndepărtat (Jochi, apoi fiul acestuia Batu), lranul (Ogetai)

și Transoxania (Chagatai). Rusia și Europa de Est au fost cucerite de Batu (1236-1241), care a intenționat să transforme Panonia în centrul noului său imperiu. A renunțat la acest plan, după aflarea veștii morții marelui han, în decembrie 1241, alegând în loc stepa dintre Marea Neagră și Caspică (unde se va dezvolta Hoarda de Aur).

3 În 1251 a fost ales mare han Mângke, fiul lui Tolui. Frații săi Hulagu și Kubilai au dobândit Iranul, respectiv China. Batu a păstrat Hoarda de Aur, iar Chagatai Transoxania (B. Spuler, Geschichte der Islamischen Lănder. Die Mongolenzeit, Leiden, Kăln, 1953, p. 19).

Pagina 146

riul Il-khanilor (adică al vice-hanilor, numit astfel pentru a ilustra relația strânsă cu marele han din Mongolia). Încercarea lui Hulagu de a cuceri și Egiptul a eșuat. Noii conducători mameluci ai văii Nilului, fiind de origine nomadă, i-au putut învinge pe mongoli, într-o mare bătălie care a avut loc la nord de Ierusalim, la 3 septembrie 1260. Această bătălie a salvat practic lumea islamică de cucerirea totală.!

Într-adevăr, invazia mongolă a produs un mare șoc lumii musulmane. Mai avuseseră loc și alte năvăliri din Asia centrală, însă ale unor popoare convertite deja la islam. De această dată, un păgân, „un barbar atât de sângeros a biruit, într-un mod atât de insolent, Islamul, adică civilizația” 2

Și totuși, noii învingători nu erau barbari. Strămoșii lor trăiseră la granițele Imperiului chinezesc. Mongolia se afla la confluența civilizațiilor, aici întâlnindu-se negustori din toate părțile lumii. Nu este de mirare că în capitala Karakorum coexistau biserici, moschei și temple budiste, între ai căror clerici exista o adevărată competiție pentru convertirea mongolilor. Desigur, budismul avea cei mai mulți aderenți. Dar nici creștinii nu erau puțini. Misionari sirieni își făcuseră apariția în Mongolia și China încă din secolul al VII-lea. La începutul celui de-al doilea mileniu creștin existau la est de Iran un număr de cinci mitropolii (la Herat, Marw, Samarkand, apoi în India și China) cu un număr mare de episcopii (acești creștini nu erau nici „ortodocși”, nici „Catolici”, ci așa-ziși „nestorieni”3). Anumite triburi mongole aderaseră aproape în totalitate la creștinism.4 Printre acestea era

1 B. Spuler, Geschichte der Islamischen Lânder. Die Mongolenzeit, p. 20-24.

3 Ei s-au considerat și se mai consideră și azi ortodocși. Au fost numiți „nestorieni” de creștinii bizantini (din care provin „ortodocșii” de azi), după numele lui Nestorie, patriarh al Constantinopolului în prima jumătate a secolului al IV-lea. Gruparea „nestorienilor” s-a desprins de Biserica Universală (împărțită mai apoi în Ortodoxă și Catolică) în anul 431. Fiind persecutați de bizantini, s-au răspândit în Imperiul persan, de unde au pornit o intensă activitate misionară în Asia Centrală, China și India. Astăzi nu mai există decât puțini așa-ziși nestorieni, anume în Irakul de nord, Turcia de sud-est și Iranul nord-vestic (mai sunt numiți și „asirieni“, deoarece sunt urmașii populației semitice băștinașe, nearabizate și neislamizate a Mesopotamiei de nord).

4 În anul 635 au ajuns la Curtea împăraților chinezi din dinastia Tang primii misionari creștini din Imperiul persan (tocmai de aceea, crești-

Pagina 147

și cel al keraiților, cu care se înrudea și Gingis Khan. Principala soție a primului mare conducător mongol a fost creștină. La fel și soțiile fiilor și nepoților săi, inclusiv a lui Hulagu.!

Datorită acestui fapt, creștinii din Iran, Mesopotamia și Siria i-au primit pe mongoli ca pe niște eliberatori (simpatia față de cuceritorii mongoli a întrecut-o pe cea manifestată față de cruciații apuseni, considerați barbari). Patriarhul din Bagdad a primit drept reședință fostul palat al califului asasinat. lar în marile orașe siriene, creștinii au sărbătorit cucerirea mongolă. Creștinii (a fel ca și evreii și musulmanii șiiți) au ocupat poziții importante în administrația Imperiului Il-khanilor (creștinii și-au putut consolida poziția și în China condusă de Kubilai).2

Nu este de mirare că, în aceste condiții, lumea musulmană sunnită s-a considerat sub ocupație, iar lupta anti-mongolă a mamelucilor egipteni a luat formele unui război sfânt - jihad, încurajat și de faptul că un prinț abbasid a reușit să scape din Bagdadul ocupat de mongoli, și și-a găsit refugiu ia Cairo. Au apărut chiar relații interesante pe plan internațional. Deoarece primele căpetenii ale Hoardei de Aur aderaseră la islam, au in-

nismul a fost numit în China „religia perșilor”). Au primit aprobarea să traducă în chineză cărți creștine, iar în 638 să înființeze în capitala chineză Xian prima mănăstire. În a doua jumătate a secolului al VII-lea existau biserici în capitalele tuturor provinciilor chineze. Clericii budiști au fost speriați de concurența misionarilor din Orientul Apropiat, astfel că după 845 (când trăiau în China peste un sfert de milion de creștini) au pornit mari persecuții. Deși au continuat să existe episcopi creștini, totuși influența acestora a scăzut tot mai mult în secolul al XI-lea. Misionarii sirieni s-au îndreptat însă spre triburile turce și mongole. Marele imperiu uigur a permis coexistența pașnică a budiștilor, creștinilor și șamanilor, ceea ce a dus la apariția unui interesant sincretism (în unele texte uigure, Hristos era numit și Buddha, în altele se afirma că, după Învierea din morți, lisus s-a dus în Nirvana). În timp ce islamul s-a răspândit la turcii din Transoxania, creștinismul a avut un mare număr de adepți printre turcii și mongolii din Asia centrală (W. Baum, D. Winkler, op.cit., p. 47-51, 68-73; S. H. Moffett, op.cit.,

2 W. Baum, D. Winkler, op.cit., p. 78. În această epocă a avut loc și celebra călătorie a lui Marco Polo, în Iran, Asia Centrală și China.

3 B. Lewis, op.cit., p. 215. Acest prinț a fost proclamat în mod festiv drept „calif”, sub numele de al-Mustansir, în anul 1261.

Pagina 148

trat în alianță cu mamelucii egipteni (la această alianță au aderat, din considerente geo-strategice, și bizantinii). Il-Khanii, în schimb, au intrat în relații deosebit de strânse cu statele europene, care așteptau convertirea mongolilor la creștinism și purtau ultimele lupte împotriva mamelucilor, pentru menținerea stătulețelor cruciate la Mediterana.!

Legăturile deosebit de strânse între mongoli, creștinii asiatici și europeni au dăinuit mai puțin de o jumătate de secol. În anul 1295, il-khanul Ghazan a aderat, îndată după urcarea sa pe tron, la Islamul sunnit. Urmașii săi i-au urmat exemplul (chiar dacă în tinerețe fuseseră creștini). Relațiile Orientului Mijlociu cu statele europene și cu marele khan din China au încetat aproape cu totul. Templele budiste din Iran și Mesopotamia au fost transformate în moschei, iar creștinii (la fel ca și șiiții) au fost nevoiți să suporte actele de răzbunare ale musulmanilor sunniți. Creștinismul a dispărut aproape cu totul și în Asia Centrală (nu s-au mai găsit aici morminte creștine dintr-o epocă ulterioară anului

Lovitura de grație a primit-o însă Biserica asiatică în timpul lui Tamerlan (Timur Lenk). Pornind din Samarkand, acesta a străbătut, timp de o generație (între anii 1379-1405), Asia Centrală, Orientul Apropiat, Anatolia, generând groază prin piramidele de cranii umane pe care le lăsa în urmă. Totuși, Timur s-a dorit exponentul unui „islam mongol”, considerând incursiunile sale drept jihad.$ Majoritatea creștinilor din Asia au devenit victimele armatelor sale. Creștinismul asiatic nu avea să-și mai revină niciodată. Însă și la musulmani a lăsat doar amintiri de groază5

1 În urma acestei alianțe, mamelucii egipteni se aprovizionau cu sclavi, iar Hoarda de Aur putea importa mirodenii și alte produse mediteraneene. În ceea ce-i privește pe bizantini, aceștia au găsit sprijin din partea celor două state musulmane împotriva selgiukizilor (supuși il-khanilor mongoli) și a cruciaților. Mai multe amănunte la B. Spuler, Geschichte..., p. 26-28.

2 W. Baum, D. Winkler, op.cit., p. 90-94.

3 B. Spuler, Geschichte..., p. 71-76.

+ W. Baum, D. Winkler, op.cit., p. 95-96. Creștinii au rezistat doar în India și în munții Kurdistanului.

5 „Faptul că Tamerlan a putut efectiv, la un secol și jumătate după prima invazie mongolă, să se prevaleze de Islam, spune foarte mult despre extraordinarele capacități ale acestei religii” (A. Miquel, op.cit., L, p.

290).

Pagina 149

Ibn Taymiyyah și formularea clasică a teoriei „ordinii politice a șariei” (As-siyasat ash-shari'iyah)

Cele două invazii ale mongolilor au reprezentat totuși un șoc pentru lumea islamică. Nu doar că autoritatea religioasă supremă (califul de la Bagdad) a dispărut. Timp de mai bine de trei decenii, cea mai mare parte a populației musulmane s-a aflat sub dominația politică a unor necredincioși, ceea ce nu se mai întâmplase până atunci. Replica a constat în creșterea autorității ulemalelor în rândul poporului.

Acest proces a fost fundamentat și de opera juridică a unuia dintre cei mai importanți reformatori islamici și gânditori politici musulmani ai tuturor timpurilor, Ahmad b. Taymiyyah (1263-1328), care va avea un impact deosebit de important în cristalizarea mișcărilor fundamentaliste islamice din epoca modernă. Născut la Harran, în Mesopotamia, a fost educat la Damasc, unde părinții săi se refugiaseră din calea armatelor mongole. Încă din tinerețe a intrat în conflict cu autoritățile politice din Damasc, datorită acțiunilor sale de protest și a intențiilor sale de reformare a ordinii politice și religioase. A fost acuzat în mai multe rânduri de qadii, însă a reușit să atragă în jurul său susținerea unui numeros grup de locuitori. Prestigiul său a crescut și mai mult în anul 1300, în timpul asediului orașului de către mongoli (când el a fost de fapt cel care a organizat rezistența). Fervoarea sa religioasă și campania dusă împotriva școlii filosofice aș'aritice l-a adus din nou, în 1306, în fața justiției (a fost acuzat de antropomorfism, deoarece, urmând școala hanbalită, respingea încercarea de a defini credința cu ajutorul rațiunii și afirma că atributele lui Dumnezeu, descrise în Coran, trebuiau luate întocmai). Nu a fost condamnat, ci trimis la Cairo, capitala Sultanatului mamelucilor.

Acolo a fost întemnițat timp de 18 luni; după eliberare a fost însă din nou arestat și închis. În 1313 a părăsit Cairo, stabilindu-se la Damasc, oraș în care a rămas până la moarte. Aici a înființat o școală teologică nouă, în care condamna formele de evlavie populară și cinstirea mormintelor strămoșilor. A fost de mai multe ori întemnițat (moartea sa s-a petrecut tot în închisoare).

Ibn Taymiyyah a lăsat în urma sa o operă deosebit de bogată. Două sunt lucrările sale cele mai importante: „Tratatul de științe politico-juridice” (As-syasat ash shar'ivah) și „Calea tradiției” (Minhaj as-sunnah). Ideea principală propagată în lucrări prevede necesitatea reîntoarcerii la rădăcinile și valorile autentice ale religiei islamice, alterate de nenumărate ori de-a lungul seco-

Pagina 150

lelor de numeroasele secte și de instituțiile religioase tradiționale.

De aceea, a stabilit o etică socială reformistă, mai flexibilă decât cea promovată de ulemalele tradiționale, mai adaptată oarecum condițiilor sociale ale epocii, dar care trebuia urmată întocmai. Pe plan politic, Ibn Taymiyyah a considerat că dispariția instituției califatului nu constituia o pierdere insurmontabilă, deoarece, după era califilor patriarhali, umma islamică a fost lipsită de califi adevărați și autentici. A acceptat ca legitimă existența mai multor state (emirate) musulmane, stabilind însă că ulemalele aveau datoria și responsabilitatea de a veghea pentru ca emirii să guverneze în concordanță cu șaria. În caz contrar, locuitorii trebuiau să nu se mai supună sultanului, în conformitate cu cerința din Coran ca fiecare musulman să săvârșească binele și să se împotrivească răului.

Deși Ibn Taymiyyah a fost doar unul din numeroșii reformatori religioși (mujaddizi) apăruțți în istoria islamică, totuși doctrina sa a avut repercusiuni deosebite. În epocă, i-a ajutat pe musulmani să accepte noua situație politică, ulemalele dobândind în multe locuri un rol important în conducerea emiratelor sau a monarhiilor sultanale (desigur, în funcție de puterea și personalitatea monarhilor).

Așadar, văzută în ansamblul ei, epoca mongolă a menținut, ba chiar consolidat sistemul politic și administrativ inaugurat în era selgiukidă. Teoria „ordinii politice a șariei” care avea la bază „dualitatea puterii” (adică a împărțirii acesteia între monarhul militar și ulemale) a fost reconfirmată, dobândind valoare universal-islamică. Pe de altă parte, elementul turc a preluat frâiele Islamului sunnit, păstrându-le până în epoca modernă.?

1 Jra M. Lapidus, op.cit., p. 183-184; H. Lammens, op.cit., p. 189-190; Encyclopaedia Britannica CD 98. Multimedia edition, articolul „Ibn Taymyah”;

? Invazia mongolă a desăvârșit un proces etnic început încă în urmă cu câteva secole: turcizarea Asiei Centrale. Prin islamizare, mongolii s-au turcizat. Elementul iranian (indo-european) a dispărut aproape cu totul în Asia centrală, reușind să se mențină doar în văile munților Pamir (dând naștere poporului tadjic).

Astăzi, din cele cinci republici foste sovietice din Asia Centrală, patru sunt de limbă turcă, doar Tadjikistanul fiind indo-european. lar Transoxania, zonă creatoare de civilizație încă din epoca de dinaintea lui Alexandru Macedon, a devenit în mare parte aridă (M. A. Mehmed,

Pagina 151

3. SULTANATUL MAMELUCILOR DIN EGIPT

Stăpânirea mamelucilor în Egipt poate fi socotită drept perioada de perfecționare a sistemului militar sclavagist inaugurat încă în epoca abbasidă. Egiptul dintre anii 1250-1517 a fost cel dintâi stat din Orientul Apropiat care s-a bazat în întregime pe mașinăria militară sclavagistă. Elitele politice ale imperiului, inclusiv sultanul, erau sclavi sau foști sclavi. Nimeni nu putea fi membru al elitei militare sau funcționărești, dacă nu avea origine străină (de obicei turcă) și dacă nu avea statutul social de sclav.

Băștinașii din Egipt sau Siria nu au putut aparține elitelor conducătoare. Acest regim avea la bază obligativitatea ca fiecare persoană, care servea regimul și statul, să fie întru totul la dispoziția statului, liber de obligații de familie sau alte legături locale care să-i împiedice dedicația totală față de regim.

Sclavii mameluci erau aduși (cumpărați) din străinătate la vârsta de 10-12 ani. Erau convertiți la islam și cazați în barăci, unde |i se preda noțiuni de administrație și tehnici militare.

După încheierea pregătirii, ei deveneau soldați, ofițeri de armată, ori birocrați.!

Pe plan social, regimul mameluc a menținut vechile practici de guvernare egiptene, dar le-a completat prin introducerea unor instituții selgiukide. Totodată, au continuat politica selgiukizilor de patronare a instituțiilor religioase din Islamul sunnit. Deceniile de început ale erei mameluce au fost caracterizate de o fervoare religioasă deosebită, manifestată prin lupte împotriva cruciaților, mongolilor, precum și prin persecutarea șiiților, a creștinilor și evreilor. În această epocă a fost practic desăvârșită convertirea în masă a populației creștine din Egipt și Siria la Islam (creștinii rămânând minorități de aproximativ 10 % în ambele regiuni)

Totodată, instituția religioasă islamică sunnită a fost organizată mai bine. În fruntea fiecărei școli juridice a fost numit un qadi șef. În conformitate cu sistemul selgiukid, autoritățile mameluce îi numeau pe qadii, pe profesorii din medrese și pe jurisconsulți (muftiii), plătindu-le salarii din veniturile fundațiilor religioase (wwaq4f). Totodată, Mamelucii au continuat să introducă în Egipt și Africa de nord sistemul domeniilor iqta'. S-au pus astfel

1 După cum am amintit mai sus, acești sclavi proveneau în marea lor majoritate din teritoriile Hoardei de Aur.