RELIGIE ȘI STAT ÎN ISLAM

Pagina 132

este nevoie de o mare bogăție. Pentru a obține această avuție, poporul trebuie să fie prosper. Pentru ca poporul să fie prosper, legile trebuie să fie juste. Dacă una singură din acestea este neglijată, statul se va prăbuși”.! După cum se va vedea în continuare, această teorie s-a aflat și la baza organizării Imperiului otoman.

Suveranitate colectivă în familia conducătoare.

Tradiții ale imperiilor nomade de stepă

Dar alături de tradițiile de guvernare vechi-iraniene, au existat în Sultanatul Selgiukizilor și vechile tradiții ale imperiilor de stepă, organizate sub forma unor confederații de triburi nomade.

Conducătorul confederației era doar un comandant șef. Suveranitatea era văzută ca un atribut al întregii familii conducătoare, și nu al unui singur individ din acea familie. În acest sens, chiar și Marele Sultanat Selgiukid a fost de fapt o confederație de teritorii cvasi-independente, aflate fiecare sub conducerea a câte unui membru al clanului conducător? O practică asemănătoare existase și în epoca Buyizilor. Ea a caracterizat și Sultanatul ayyubid al lui Saladin. Practica va fi reluată în Imperiul II-Khanilor (urmașii hanilor mongoli din Iran) și în Imperiul Safavizilor, de asemenea din Iran.

Ulemalele și puterea politică

Așadar, sistemul de guvernământ din imperiul selgiukizilor a îmbinat vechile tradiții ale Turanului migrator și ale Iranului sedentar, imperial și birocratic. Acest fapt se vădește în divizarea administrației centrale a imperiului. Pe de o parte exista așanumita Curte imperială (Dargah), iar pe de altă parte guvernul (Diwan-ul). Acesta din urmă era alcătuit din membri ai birocrației iraniene și cuprindea patru departamente, cu ajutorul cărora era administrat întinsul imperiu Dargah avea un caracter militar, fiind alcătuită din membri ai clanului selgiukid și din guvernatorii de provincii (emirii). Ea era totodată și un fel de „curte supremă

1 Halil Inalcik, Imperiul Otoman. Epoca clasică, București, 1996, p. 120.

2 Ira M. Lapidus, op.cit., p. 145-146; M. A. Mehmed, op.cit., p. 98.

3 Cele patru departamente au fost: divan al-insha” (cancelaria care administra acordarea domeniilor iqta'), divan al-zaman (care administra încasarea dărilor), ditonu-i ishrafi mamalik (care administra tranzacțiile financiare) și diwan-i 'ard (care supraveghea administrația militară).

Pentru mai multe amănunte A. K. S. Lambton, Theory and Practice..., p.

Pagina 133

de justiție”, la care se putea contesta hotărârile curților judecătorești mazalim (care rezolvau disputele administrative și fiscale).

Dreptul care se aplica în aceste curți judecătorești nu era șaria, ci obiceiul de drept nomad - 'urf.l

După cum se poate observa, diwan-ul nu avea în componența sa un departament de justiție. Acest fapt este explicabil, din moment ce existau două tipuri de curți judecătorești și două sisteme juridice. Pe de o parte, rezolvarea chestiunilor administrative se afla în competența curților mazalim. Acestea se aflau sub controlul direct al sultanului, fiind moștenite încă din epoca abbasidă. Totuși, importanța lor a crescut tot mai mult, datorită adăugării obiceiului de drept nomad - 'urf. Pe de altă parte, disputele de zi cu zi din societate și familie erau rezolvate de judecătorii religioși (qadi), pe baza preceptelor șariei.

Ulemalele (deci și gadiii) au continuat să dețină un rol covârșitor în societatea musulmană. În epoca abbasidă învățații religioși atinseseră un grad destul de mare de autonomie față de puterea califului. Autoritatea politică din epoca selgiukidă (în special marele vizir Nizam al-Mulk, teoreticianul noului sistem guvernamental) a încercat să restrângă această autonomie și să transforme ulemalele în intermediari între sultan și popor, adică în funcționari. Nizam i-a numit chiar deputați - na'iban - ai califului și ai sultanului. Cu alte cuvinte, Nizam i-a integrat pe judecătorii religioși în administrația statului. Tocmai în acest scop s-a constituit și o ierarhie a judecătorilor religioși: gadiul șef al imperiului (qadi-ye jumla-ye mamalik) și gadii provinciali (qadi al-qudat). Aceștia erau numiți de sultan. Pe plan teoretic, sursa autorității gadiilor provenea din șaria și de la profet (deci de la autoritatea religioasă a epocii - califul). Libertatea de acțiune a gadiilor era însă limitată. Pe de o parte, punerea în practică a deciziilor lor judecătorești depindea de autoritățile politice care, pe de altă parte, aveau dreptul de a revoca oricând din funcție un qadiu considerat necorespunzător.?

Extinderea controlului politic asupra ulemalelor în epoca selgiukidă a dus la apariția unei rețele de „universități” islamice (madrasah - „medrese”) care să pregătească ulemalele în mod uniform și sub controlul autorităților politice. Cea dintâi medresă a fost înființată de Nizam în anul 1067 la Bagdad. Aceste universi-

2 A. K. S. Lambton, Theory and Practice..., p. 269-272.

Pagina 134

tăți au devenit un mijloc important pentru crearea unei omogenități în sânul comunității islamice (respectându-se însă preceptele diferitelor școli juridice).1

Ulemalele nu s-au împotrivit noului control politic și nici integrării lor în administrația imperiului. Au considerat stăpânirea politică drept garantă a legii, protectoare a slujirii divine, a învățământului. În timpul războaielor așteptau din partea sultanului să protejeze Dar al-Islam împotriva dușmanilor „păgâni”, iar în timp de pace așteptau patronarea culturii și menținerea ordinii interne. Existența statului constituia o garanție pentru menținerea ordinii și civilizației. Pe acest considerent, chiar și un conducător rău trebuia slujit cu loialitate, deoarece orice regim e mai bun decât lipsa oricărui regim.? În acest fel, ulemalele au început să dezvolte teoria „ordinii politice a șariei” (siyasah shari'îvyyah).3

Iqta', feudalismul islamicși urmările asupra evoluției societății Orientului Apropiat

Reforma guvernamentală a lui Nizam al-Mulk a prevăzut ca statul islamic medieval să fie așezat pe două coloane sau clase sociale: învățații religioși și căpeteniile militare (emirii). Aceștia din urmă erau, de cele mai multe ori, de origine nomadă (oameni liberi sau sclavi militari - mameluci) și deci de altă etnie decât populația majoritară sedentară. Ei erau numiți de sultan, care le acorda, în schimbul slujirii lor, domenii iqta'. După cum am amintit deja, acest tip de domenii exista încă din epoca abbasidă.

EI a fost menținut în epoca Buyizilor, când a cunoscut modificări destul de mari. Astfel, deși iqta' era, din punct de vedere legal, revocabil, în sensul că nu se putea moșteni și nu se acorda dreptul de jurisdicție asupra populației țărănești, totuși, în epoca buyidă, muqta-ul (deținătorul de iqta') a devenit, treptat, proprietar adevărat asupra domeniului.

Acest proces a continuat în epoca selgiukidă, când au existat cinci tipuri diferite de iqta', deși diferența între ele nu era absolută:1

1M. G. S. Hodgson, op.cit., II, p. 47-48. „În colegiile de acest tip, profesorul titular era numit și remunerat de către guvern care, pe de altă parte, asigura întreținerea studenților. Un control strict al învățământului era astfel exercitat de regim” (D. Sourdel, ]. Sourdel-Thomine, op.cit. |, p. 132).

3M.G. S. Hodgson, op.cit., II, p. 55.

1 Cele cinci categorii au fost: 1) Acele domenii acordate de sultan mem-

Pagina 135

Numeroși istorici au dezbătut pe larg problema unei eventuale asemănări între sistemul islamic al domeniilor igta' și feudalismul vest-european. Este cunoscut faptul că împărații carolingieni au acordat vasalilor feude. Totuși, după cum arată Ira M. Lapidus și A. K. S. Lambton, între feudalismul franc și cel islamicselgiukid sunt deosebiri destul de mari. Relația dintre muqta sultan nu era deloc asemănătoare cu cea dintre un vasal și senior din statele occidentale medievale. Sultanul era un suveran absolut, „umbra lui Dumnezeu pe pământ”, iar iqta' era o simplă manifestare a grației și milei sultanului către supuși inferiori (de aceea, dania putea fi oricând revocată). Societatea feudală occidentală era însă o asociație liberă între suveranul senior și nobilii săi vasali, o legătură interumană bazată pe loialitate și reciprocitate (astfel, între senior și vasali era o legătură contractuală, între egali; în cazul în care seniorul nu respecta prevederile contractului, vasalii beneficiau de dreptul legal la rezistență, fie ea și armată).!

Pe de altă parte, în Orientul Mijlociu islamic, spre deosebire de Occidentul medieval, ideea autorității publice și a distincției dintre puterile guvernamentale și drepturile/ posesiunile personale nu a fost niciodată părăsită. Statele Orientului Mijlociu nu

brilor familiei sale (care dobândeau în același timp și o delegație de autoritate, precum și dreptul de a colecta impozitele). Cu timpul, beneficiarii acestor domenii au pus bazele unor dinastii independente (în Siria și Kerman); 2) „Iqta' administrativă”, care era de fapt „guvernare provincială”. Guvernatorul- mugta deținea controlul complet al provinciei, devenită ereditară, după slăbirea puterii centrale (prin uzurpare, nu pe cale legală); 3) „Iqta' militară”. În teorie, sultanul acorda căpeteniei militare veniturile unui anumit domeniu, militarul nelocuind pe acel domeniu. Totuși, în realitate, beneficiarii acestor iqta' au început să locuiască pe respectivele domenii, tendința fiind asimilarea lor cu „iqta' administrativă” (adică transformarea lor în mici provincii ereditare); 4) Iqta' acordate funcționarilor civili (membri ai dizvan-ului) și qadiilor (și care aveau dreptul de a încasa, în schimbul salariilor, zeciuiala din toate veniturile domeniilor, nefiind obligați să asigure sprijin militar sultanului); 5) Diverse iqta' acordate de sultan unor persoane private, favoriți, cu titlu de proprietate sau doar cu drept de uzufruct.

Mai multe detalii, la A. K. S. Lambton, Theory and Practice..., p. 368-373.

Mai trebuie observat faptul că provinciile purtau numele eyalet sau vilayet, termeni păstrați și în epoca otomană (M.A. Mehmed, op.cit., p.100).

A. K. S. Lambton, Theory and Practice... p. 370-371; M. G. S. Hodgson,

=

Pagina 136

au devenit niciodată acele „asociații personale” (Personalverbinde)

din Evul Mediu apusean.! Deținătorul unui domeniu iqta' nu

1 Feudalismul occidental este o sinteză a mai multor tradiții de origine romană, celtică și germanică. În antichitatea târzie, împărații romani au împărțit veteranilor anumite loturi de pământ, pentru a le răsplăti serviciile aduse. Aceste danii se numeau beneficia. Regii franci le-au urmat exemplul. Diferența dintre beneficiile împăraților romani și cele ale regilor merovingieni a fost mare: ultimii au instituit un sistem de raporturi personale dintre cel care concede și cel căruia i se concede un feud, între seniorul feudal și vasalul feudal. Nu mai era vorba doar de o recompensă cuvenită unui nobil pentru meritele sale militare sau pentru funcțiile pe care le îndeplinea (Ovidiu Drimba, Istoria culturii și civilizației, vol. Il, București, 1987, p.452). Vasalul datora seniorului (regelui) supunere, loialitate, sfătuire și ajutor militar. În schimb, seniorul îl apăra pe vasal de orice pericol. Această relație de loialitate reciprocă era legalizată juridic sub forma unui contract.

Prin aceasta, însăși concepția despre stat s-a schimbat. În Imperiul roman, sub termenul de stat se înțelegea o persoană juridică abstractă cu împăratul în frunte. Statul roman renovat de franci nu era altceva decât o „asociație de persoane” bazată pe o relație de loialitate reciprocă între împărat și nobili. Imperiul romano-german nu avea un corp de funcționari specializați, nici dregători care aveau o autoritate obținută de la suveran prin delegare. Împăratul germanic conducea prin vasali, prin persoane care îi juraseră loialitate. Între vasali și suveran nu se interpunea puterea statului, ci o relație personală de loialitate reciprocă. Prin aceasta, dreptul roman, în sensul său clasic, a fost abrogat în Europa occidentală (fiind reintrodus sau receptat abia între secolele XI-XIV). În Bizanț, el a continuat însă să existe. Juriștii romani și bizantini „făceau deosebirea între dreptul public și dreptul privat. Fiecare cetățean era obligat să respecte dreptul public, dreptul statului. Acest stat s-a transformat sub stăpânirea germanică într-o asociație de persoane. Fiecare se știa legat de celălalt prin drepturile și îndatoririle personale (de exemplu loialitate). La fel cu toți ceilalți, și regele avea drepturile și îndatoririle sale, căci sfera publică nu mai exista” (August Nitschke, Friihe Christliche Reiche, în „Propylăen Weltgeschichte”, vol.

Feudalismul apusean (germanic) se deosebește de celelalte tipuri de feudalism (de ex. bizantin și islamic) prin relația de loialitate reciprocă, stabilită pe baza unui contract. Această relație (inexistentă în Europa de Răsărit sau în lumea islamică) asigura existența „dreptului la rezistență”, legiferat în toate statele Europei Occidentale și Centrale din Evul Mediu (menținut și azi în constituția Germaniei): „Omul se poate împotrivi regelui și judecătorului său, când acesta lucrează împotriva dreptului; el poate chiar să-i declare război... Prin aceasta, nu încalcă

Pagina 137

putea fi considerat vasal, ci un reprezentant sau delegat al sultanului. Iqta” a constituit un simplu mecanism de descentralizare a colectării veniturilor, ea nu a adus după sine drepturi (imunități)

politice, judiciare sau personale asupra țăranilor, care, în teorie, au continuat să fie considerați supuși ai statului, turmă („raia” re'aya) a sultanului și nu servi ai stăpânului feudal.! Prin urmare, domeniul iqta' din Orientul Mijlociu islamic nu poate fi comparat cu feudul sau beneficium-ul din feudalismul vest-european, ci, într-o anumită măsură, doar cu pronoia bizantină.?

x

îndatorirea de credință” (din legea germană Sachsenspiegel, emisă în jurul anului 1230 - cf. Gh. Brătianu, Adunările de stări în Europa și în Țările Române în Evul Mediu, București, 1996, p. 80); „Împotriva oricui se angajează să înlăture această ordine, toți germanii au dreptul să se împotrivească, dacă altă posibilitate nu există” (Art. 20, par. 4 din Legea Fundamentală a R. F. Germane, București, 1998).

Așadar, valorile constituționale ale Europei moderne provin și din sistemul vasalității medievale. „Într-adevăr, cu timpul, din libertățile privilegiate ale feudalității avea să răsară ideea modernă a libertății, egale pentru toți” (G. Brătianu, op.cit., p. 81). Nivelul, mai mult sau mai puțin evoluat, pe care l-au atins sistemele feudale în statele din Europa Răsăriteană și de pe celelalte continente, a avut urmări considerabile asupra evoluției societăților respective (a se vedea și Heinrich Mitteis, Der Staat des Hohen Mittelalters. Grundlinien einer vergleichenden Verfassungsgeschichte des Lehnszeitalters, Weimar, 111986, p. 19-23).

A. K. S. Lambton, Theory and Practice..., p. 373. Sistemul feudal bizantin

își are originile la sfârșitul secolului al VIII-lea, când aristocrații au în-

ceput să-și creeze adevărate latifundii, cumpărând pământurile țărani-

lor sărăciți. După 922, împărații au emis mai multe novele pentru a

stopa acest proces, datorită faptului că armata imperială era alcătuită

într-o mare parte din stratioți sau mici proprietari de pământ recrutați când era nevoie. Ori, prin vânzarea micilor loturi de pământ, stratioții deveneau „vecini” - servi (paroikoi), cultivatori dependenți de stăpânul de moșie. În cele din urmă, aristocrația bizantină a reușit ca, după moartea lui Vasile II Bulgaroctonul (1025), să preia frâiele imperiului.

Basileii au devenit uneltele partidelor aristocratice care îi urcau pe tron. Puterea militară a imperiului a slăbit, fapt de care au profitat turcii selgiukizi. În aceste condiții, începând cu mijlocul secolului XI, domeniile feudale au cunoscut o răspândire tot mai largă. În schimbul unor anumite servicii, aristocrații primeau de la împărați domenii în administrare (pronoia), cu dreptul de a încasa toate veniturile. Spre deosebire de celelalte donații, aceste domenii nu puteau fi moștenite și nici înstrăinate. După 1100, practica „arendării colectării impozitelor”

era deja generalizată pe tot cuprinsul imperiului. Unii aristocrați au

N

Pagina 138

Sistemul igta! s-a generalizat pe tot cuprinsul Marelui Sultanat Selgiukid. El a constituit soluția pentru menținerea statului după slăbirea puterii de luptă a triburilor turcomane. Totuși, el n-a putut salva imperiul de destrămare. După moartea lui Malikshah, în 1092, au izbucnit lupte pentru succesiune între clanurile selgiukide. În Iranul răsăritean, Turkmenistan și Afganistan, Sinjar a mai putut menține o jumătate de secol gloria Sultanatului selgiukid. În Apus (Iranul occidental, Irak, Siria), guvernatorii de provincii (atabegii) au reușit să pună bazele unor state independente. Selgiukizii s-au putut menține însă în Anatolia, în așa-numitul Sultanat de Rum, extins până aproape de zidurile Constantinopolului.!

dobândit drept pronoia chiar provincii întregi (răscoala Asăneștilor s-a datorat și refuzului împăratului Isaac II Angelos de a le acorda anumite regiuni din Bulgaria ca domenii pronoia). Toți pronoiarii erau obligați să trimită împăratului, în caz de nevoie, contingente de trupe, recrutate din rândurile paroikoi-ilor dependenți. În momentul cuceririi Bizanțului de către cruciați (1204) sistemul feudal bizantin era destul de asemănător cu cel apusean. În epoca Paleologilor (1261-1453), pronoiarii au dobândit tot mai multe drepturi asupra domeniilor.

Acestea au putut fi lăsate moștenire urmașilor, care beneficiau uneori chiar de imunitate deplină; în felul acesta, împăratul nu mai deținea nici o autoritate asupra țăranilor dependenți (Georg Ostrogorsky, Geschichte des Byzantinischen Stantes. Sonderausgabe,51975, p. 224-228,

Ținând cont de aceste considerații, putem afirma că feudalismul bizantin a fost mai evoluat decât cel din lumea islamică, fiindcă aici deținătorii de domenii iqta' nu s-au bucurat niciodată de imunitate. În același timp, feudalismul bizantin a fost mai puțin evoluat decât cel apusean, fiind unul de tip domanial (ca și cel islamic). După cum arată Gheorghe Brătianu, citându-l tot pe Ostrogorsky, „între împărat și supușii imperiului rămâne de neconceput relațiunea de credință personală, tipică feudalității apusene. În această lume răsăriteană (bizantină - n.n.), există deci în ordinea de drept relații între senior și șerbi, nu încă între suzeran și vasal” (Gh. Brătianu, Sfatul donmesc și Adunarea stărilor în Principatele Române, București, 1995, p. 38). Feudalismul bizantin a fost răspândit în întreaga Peninsulă Balcanică, apoi în Țările Române extracarpatice și Rusia. Feudalismul românesc însă a avut (mai ales la început, până la consolidarea dominației otomane), considerabile influențe occidentale, explicate prin contactele cu vecinii unguri și polonezi (lucrarea citată a lui Gh. Brătianu analizând tocmai această problemă).

1 D. Morgan, op.cit., p. 41-42. Atabegii nu au fost practic guvernatori, ci generali de armată instituiți de sultani drept tutori ai prinților selgi-

Pagina 139

În același timp însă, evoluția sistemului iqta' și reașezarea statului pe baza unei ierarhii militare, finanțată prin acordarea de domenii feudale sau prin arendarea dreptului de a încasa dările, „a avut urmări considerabile asupra economiei statelor islamice în secolele următoare. Economia epocii de înflorire abbasidă trăise de pe seama conexiunilor dintre inițiativa statului și inițiativa privată, dintre economia agrară, meșteșuguri, comerț și transportul internațional de bunuri și de capital. Noii stăpânitori, generalii buyizi și conducătorii de triburi turcomane, erau străini de această economie și de cerințele ei. Comerțul s-a diminuat;

economia monetară a regresat, fiind înlocuită de economia naturală. În cele din urmă a avut de suferit chiar și agricultura, aceasta nu numai datorită invaziilor nomazilor turci între secolele XI-XV, ci și datorită instabilității sistemului. Militarii, în special cei de la baza ierarhiei, lipsiți de putere financiară, erau interesați de încasarea rapidă a veniturilor, neavând interesul și nici posibilitatea de a efectua investiții pe termen lung. Datorită faptului că ibra (cuantumul impozitului) era fixat în avans, pentru o perioadă de mai mulți ani, fără să țină cont de evoluția producției, țăranul era supus unei exploatări dure din partea stăpânului feudal și a subarendașilor mărunți. Doar o administrație puternică ar fi putut îndrepta abuzurile, desigur printr-o evaluare corectă a impozitului și prin apărarea intereselor fiscului. Slăbirea autorității statului și a administrației a avut ca urmare, pe de o parte, înmulțirea domeniilor feudale moștenibile, scoase de sub controlul statului, iar, pe de altă parte, exploatarea oamenilor și a naturii ca și ruinarea agriculturii, prin trecerea la nomadism. Acest proces s-a repetat la sfârșitul epocii buyide, a mamelucilor egipteni și il-khanilor mongoli; dar și decăderea Imperiului otoman din secolele XVIII-XIX a fost însoțită de încercări de reformare și de revolte ale țăranilor din provincii” 1

Așadar, se poate afirma că vulnerabilitatea societății islamice medievale s-a datorat diferenței dintre ideal și practică, deoarece, în fond, cerința lui Nizam al-Mulk, adresată beneficiarilor de domenii iqta', de a menaja populația rurală, a avut un caracter mai mult decât utopic. Și, la fel cum a apărut destul de curând o prăpastie între teoria ideal(istiă a statului teocratic islamic și

ukizi minori care primiseră provincii întregi ca domenii igta'. După slăbirea puterii selgiukide, atabegii au reușit, rând pe rând, să-i înlăture pe prinți și să fondeze dinastii proprii.

Pagina 140

realitatea ordinii politicii și a metodelor de guvernare (de care șaria nici măcar nu făcea mențiune), tot la fel, ulterior, în Evul Mediu, a apărut o diferență, ba chiar o contradicție, între noile realități socio-economice (cauzate de sistemul domeniilor igta' și de feudalismul oriental) și vechile prevederi ale dreptului funciar islamic.

Ordinea socială selgiukidă (caracterizată de decăderea vieții economice urbane la simpla economie naturală, uzurparea proprietății funciare, exploatarea nemiloasă a populației rurale și adoptarea de către tot mai mulți faqiri a traiului nomad) a dăinuit în Orientul Apropiat până în epoca modernă. Desigur, a existat o ciclicitate. De-a lungul secolelor s-au succedat diferite imperii (ale Ayyubizilor, Il-Khanilor, mamelucilor, Otomanilor, Safavizilor), dar fiecare a cunoscut faze de creștere și descreștere. În timpul primei faze, cea de creștere, autoritatea statului beneficia de o administrație puternică, avea posibilitatea de a pune în practică teoria islamică medievală a guvernării drepte și juste și asigura astfel poporului, adică turmei, liniște și prosperitate.

Însă, după un timp, mai scurt sau mai lung, survenea faza decăderii, cu simptome asemănătoare celor din epoca de declin a Marelui Sultanat Selgiukid.

La cumpăna dintre secolele XVIII-XIX, când legăturile dintre Europa industrializată și Orientul Apropiat (dar și Balcani) au luat amploare, ordinea socială și economică din aceste regiuni era caracterizată de ceea ce geografia socială modernă numește capitalismul rentei funciare. „Termenul este rezultatul analizării relațiilor existente în era modernă în Orientul Apropiat; mai nou el este aplicat și pentru desemnarea relațiilor de drept funciar din epoca mai veche a Islamului, dar dezvoltarea este mult prea complexă și prea puțin cercetată în amănunt, pentru a fi îndreptățiți să facem o asemenea generalizare. Este însă incontestabil faptul că premisele istorice ale acestui sistem pot fi urmărite încă din feudalismul dinastiilor militare iraniene și turcice, căci și acesta a fost o formă de exploatare economică a mediului rural de către oraș, care putea duce, prin abuzuri, la o dependență opresivă a economiei sătești față de stăpânii feudali sau arendași.

Caracteristicile «capitalismului rentei funciare» pot fi observate doar din epoca otomană: latifundiarii, stabiliți la oraș, își însușesc venitul (de fapt „renta funciară”), limitând însă investițiile doar pentru menținerea productivității și acordând felahilor doar o parte din recoltă, care să le asigure acestora minimul pentru exis-

Pagina 141

tență. Prețul pentru mijloacele de producție (teren agricol, apă, semințe, unelte și animale de tracțiune) le plătește, în special în anii de secetă sau catastrofe naturale, țăranul, prin obligații în muncă mai mari ori prin acordarea terenului, în arendă, capitaliștilor urbani. Dar această situație este rezultatul unei dezvoltări de 700 de ani, cu observația că, la început, în epoca buyidă, atitudinea stăpânului feudal față de domeniul său nu era de natură comercială, ci se limita doar la exercitarea în calitate de custode, a autorității de stat”!

Cruciadele creștine și riposta musulmană.

Salah ad-Din al-Ayyubi

„Cruciadele au fost, în fond, un monolog al creștinătății latine“2, a cărei aventură în Orientul Mijlociu a fost favorizată de dezbinarea din cadrul lumii islamice (anume de coexistența diferitelor state conduse de atabegii prinților selgiukizi). Istoricii musulmani din Evul Mediu au acordat cruciadelor o importanță mult mai redusă decât cei creștini. În general, cruciații, numiți franci, au fost considerați mercenari ai bizantinilor, dar care, la un moment dat, au început cuceriri pe cont propriu.3

Prima cruciadă a început în anul 1095, iar cel dintâi adversar al armatelor creștine a fost sultanul de Rum, care a pierdut Anatolia apuseană. În 1099 cruciada și-a atins țelul final, prin cucerirea Ierusalimului (urmată de masacrarea populației musulmane și evreiești). În urma primei cruciade au fost înființate patru state cruciate: Regatul de Ierusalim, Comitatul de Tripoli (Liban), Principatul de Antiohia (coasta siriană a Mediteranei) și Comitatul Edessa (regiunea de graniță dintre Turcia și Siria).4

Cea dintâi reacție a lumii musulmane față de cruciade a fost indiferența. Siria era și așa împărțită în multe emirate mici. Faptul că pe lângă acestea s-au mai adăugat câteva stătulețe creștine, cruciate, nu putea impresiona pe nimeni decât doar pe cei din imediata vecinătate, mai ales că în deceniile anterioare, întreaga regiune de nord a Siriei, locuită de o numeroasă populație creștină se aflase între 968-1086 sub ocupație bizantină. Indiferența

2 Grunebaum, op.cit., p. 144.

3 Ira M. Lapidus, op.cit., p. 351.

1 Florentina Căzan, Cruciadele, București, 1990, p. 64-70.

5 După unele surse arabe, ia începutul celui de-al doilea mileniu creștin,