RELIGIE ȘI STAT ÎN ISLAM

Pagina 112

a pierderii oricărei puteri politice, uzurpate de așa- numiții amir al-umara'.

Prioritatea lui al-Qadir a fost să revigoreze puterea califatului. Prin aceasta „a devenit un campion al sunniților și al tradiționaliștilor, împotriva oricăror revendicări ale șiiților duodecimani și fatimizi deopotrivă. De asemenea, a pus bazele unui rol nou pe care urma să-l dețină califatul abbasid. Dacă Ja'far al- Sadeg (cel de-al șaselea imam șiit și întemeietorul școlii juridice șiite - n.n.) a menționat, în sec. Il/VIII, posibilitatea existenței unui imam din casa lui Ali, fără a avea un rol activ în politică sau fără a ridica pretenții la califat, al-Qadir a dovedit că exista un rol religios al califilor abbasizi, rol pe care îl puteau îndeplini chiar și în condițiile în care puterea lor temporală era inexistentă”.!

Așadar, proiectul lui Adud ad-Dawla, de a stabili o diviziune între puterea spirituală (calif) și cea seculară (șahinșahul buyid) nu a dat roade. Ea „ar fi trebuit să aibă la bază renunțarea totală a califului la puterea seculară. Dar pentru aceasta timpul nu era copt încă. Viitorul avea să confirme ceea ce era deja evident, anume că Abbasizii erau dispuși să delege autoritatea lor unui conducător secular, doar dacă acesta era susținător al unei politici pro-sunnite” 2 Acest fapt s-a petrecut în anul 1055, când califul al-Qa'im i-a acordat conducătorului turcilor selgiulkizi, Toghril, sultanatul sau „stăpânirea“. Dar despre aceasta, într-un alt capitol...

3. ISLAMUL ȘIIT

Aproximativ 10-15% din populația musulmană a globului aparține comunității șiite a Islamului. Aceasta este împărțită, la rândul ei, în trei grupări principale, dintre care cea mai numeroasă este cea a șiiților duodecimani. Cele mai importante centre ale acestei comunități sunt Irakul de sud, Iranul, Azerbaidjanul.

Minorități șiite duodecimane importante sunt în Bahrain, Liban, Pakistan (regiunea Lucknow), Afganistan (populația Hazara) și în republicile central-asiatice, foste sovietice.

1 Ibidem.

2 Heribert Busse, op.cit., p. 288.

3 Werner Ende, Der schiitische Islam, în Werner Ende, Udo Steinbach (editori), „Der Istam in der Gegenwart”, Miinchen, 41996, p. 70.

MI

Pagina 113

Numele grupării șiite provine de la expresia arabă și'at Ali, ceea ce înseamnă partida lui Ali.! După cum am menționat mai sus, această partidă politico-religioasă a purtat numeroase lupte pentru constituirea statului teocratic pur, care trebuia condus de familia alidă.

Masacrul de la Karbala din 680. Marșul pocăinței din 684 și originile procesiunilor șiite de Așură

Ali a avut mai mulți fii, doi dintre ei proveniți din căsătoria cu Fatima: al-Hasan și al-Husein. După ce primul a renunțat la califat încă în 661, șiiții l-au considerat imam și conducător legitim pe al-Husein.?

Califul Mu'awiya a murit în anul 680. Kufanii socoteau că sosise momentul să răstoarne regimul tiranic. La chemarea lor, al-Husein a părăsit orașul Mecca (însoțit de aproximativ 50 de membri ai familiei și prieteni), îndreptându-se spre Irak, unde urma să conducă revolta anti-umayyadă. Armatele guvernatorului din Irak l-au împiedicat să intre în Kufa, împingându-l în deșert. Mica ceată a lui Husein s-a oprit în deșertul Kerbala, unde a fost masacrată, la 10 octombrie 681 (în calendarul musulman 10 muharram 61).5 Kufanilor le-a fost frică să intervină.!

1 Heinz Halm, Der schiitische Islam. Von der Religion zur Revolution, Miinchen, 1994, p. 18.

3 „Aproximativ la 79 km de Kufa, în deșertul numit Kerbala, Imamul și anturajul său au fost înconjurați de armata lui Yazid. 80 de zile au stat în această stare, timp în care cercul celor apropiați s-a micșorat tot mai mult, iar numărul soldaților dușmani a crescut. În cele din urmă, Imamul și cei apropiați lui au fost susținuți de un mic număr de tovarăși și de o armată de 23.000 de soldați. În timpul acestor zile, Imamul s-a întărit și a făcut o ultimă alegere. În noapte, i-a chemat pe tovarăși și, într-o scurtă cuvântare, le-a declarat că înaintea lor nu se află decât moartea și martiriul. A adăugat că, din moment ce dușmanul îl dorește doar pe el, îi eliberează de obligația de a sta alături de persoana sa, astfel că toți cei care doresc vor putea scăpa în întunericul nopții, salvându-și viața. Apoi a cerut să fie stinse toate lumânările, și toți tovarășii săi, care i se alăturaseră pentru a beneficia de avantaje, au dispărut în noapte. Doar o mână din cei ce iubeau adevărul - aproximativ 40 de persoane apropiate - și o parte din membrii tribului Hașim au rămas. Și din nou Imamul s-a decis să-i pună la încercare pe cei ce au rămas. S-a adresat tovarășilor și rudelor sale hașemite, spunându-le că dușmanul îl vrea doar pe el, astfel că fiecare se va putea folosi de

Pagina 114

Masacrul de la Kerbala a cutremurat conștiința tuturor șiiților. Kufanii au fost cuprinși de remușcare pentru faptul că nu au sărit în apărarea imamului lor. În Kufa s-a format o grupare numită a „pocăiților”? care au căutat un mod de autopedepsire, de plată pentru păcatul lor. S-a evocat chiar posibilitatea sinuciderii, propunere respinsă ca nefiind în concordanță cu principiile coranice. În final s-a ales soluția jertfei benevole - martiriul de bună voie pe câmpul de luptă. În noiembrie 684 s-a adunat la nord de Kufa o mare mulțime de „pocăiți” care au pornit în marș, spre nord. La Kerbala s-au oprit și s-au tânguit o noapte întreagă. În ianuarie 685 au fost întâmpinați, în nordul Mesopotamiei, de armatele siriene. Cea mai mare parte a participanților la marș au fost uciși. Cei care au scăpat cu viața s-au considerat vinovați de a nu fi murit și de a nu fi fost pedepsiți pentru vina lor.

Marșul pocăinței din anii 684-685 poate fi considerat începutul islamului șiit, căci cuprinde toate elementele religiozității șiite de mai târziu, în special disponibilitatea pentru sacrificiu și martiriu.5

Și azi, 10 Muharram este pentru musulmanul șiit cea mai importantă zi din an. Faptul că locuitorii din Kufa au privit fără să intervină masacrarea cetei lui al-Husein, constituie pentru toți șiiții o vină colectivă. Ziua de comemorare a tragediei se numește Așură. Credincioșii șiiți se adună în procesiuni mari în care se tânguiesc și se autoflagelează cu bice și cu lanțuri, pentru a-și

noapte, pentru a scăpa de pericol. Dar de această dată, toți cei din jurul său au afirmat, unul câte unul, că nu se vor îndepărta nici un moment de calea adevărului pe care o constituia Imamul, astfel că nu-l vor lăsa singur”. În ziua de 10 Muharram a avut loc bătălia, toți tovarăși lui Husein fiind martirizați sau luați prizonieri. „Toți cei care studiază mai atent viața Imamului Husein și a lui Yazid (...) nu vor avea nici o îndoială că în acele circumstanțe Imamul Husein nu a avut nici o alegere, decât să fie ucis” (Allamah Sayyid Muhammad Husayn Tabataba'i,

1H. Halm, op.cit., p. 21-28. Evenimentul tragic de la Kerbela a avut loc în

timpul celui de-al doilea război civil islamic, în care s-au revoltat și lo-

cuitorii din Medina și Mecca. Trupele siriene au cucerit ambele orașe

sfinte. Cu acest prilej, soldații sirieni au incendiat însuși sanctuarul

Kaaba din Mecca! (L. V. Vaglieri, op. cit., p. 82).

În limba arabă tawwabun (W. Montgomery Watt, Michael Marmura,

Der Islam. II. Politische Enhovicklungen und theologische Konzepte - „Die

Religion der Menschheit”, vol. 25, Stuttgart, 1985, p. 34).

3 Heinz Halm, op. cit., p. 29-32.

N

Pagina 115

exprima pocăința și pentru a dovedi că, dacă ar mai avea loc această luptă, atitudinea lor ar fi diferită de cea a înaintașilor lor („să arătăm că, dacă am fi fost la Kerbala, am fi fost alături de imam, ne-am fi vărsat sângele împreună cu el și am fi murit împreună cu el”1).

Succesiunea celor 12 imami ai șiismului duodeciman

Heinz Halm consideră că odată cu marșul pocăinței a încetat și caracterul politic al mișcării șiite. Au mai existat revolte ale membrilor ei, în special ale celor de orientare extremistă. Unele dintre grupări au reușit chiar ca, în anumite regiuni, în epoca abbasidă, să înlăture stăpânirea califatului și să creeze state independente, cu o existență mai mult sau mai puțin efemeră. Au fost însă cazuri izolate, pe care le vom aminti la locul potrivit.

Însă în general, șiismul s-a transformat într-o grupare de rezistență pasivă față de autoritatea califatului, iar doctrina sa a dobândit numeroase elemente esoterice, de origine neislamică (creștină, mazdakistă, zoroastriană), aceasta datorită faptului că ideologia șiită a atras numeroși autohtoni din Iran și din Irak (aramei creștini și iranizați).2

În centrul tuturor grupărilor șiite se află însă doctrina imamatului. Cuvântul imam provine din arabul umma și înseamnă „călăuză”, conducător, întâistătător al comunității. În toate moscheile musulmane (sunnite și șiite), imamii sunt cei care conduc rugăciunea comunității. Califii erau imami prin.excelență. Însă la șiiți, termenul a dobândit conotații deosebite.? Imamatul a devenit o continuare a profeției. Diferența dintre profet și imam e aceea că ultimul nu transmite o revelație divină (profetul Muhammad constituind doar, în convingerea islamică, pecetea revelației). În schimb, imamul are cunoașterea deplină a întregii revelații (deci și a Torei ebraice și a Bibliei creștine), precum și

1 Ibidem. În anul 2004, Așură a fost celebrată în ziua de 2 martie, când au avut loc atentatele sângeroase de la Bagdad și Kerbala. Atragem atenția asupra caracterului de doliu și de pocăință al acestei celebrări, termenul de „sărbătoare“, folosit în presă, fiind cu totul neadecvat.

2 W. Montgomery Watt, Michael Marmura, p. 38-39; Ehsan Yarshater, Mazdakism, în „The Cambridge History of Iran”, vol. III (2), Cambridge,

3 D. Sordel, ]. Sourdel-Thomine, op.cit.,vol. Il, p. 40.

Pagina 116

suprema înțelegere și interpretare a acesteia (atât a sensului literal, cât și a celui esoteric).! Imamul șiit are un triplu rol. Mai întâi el este stăpânul sau domnul comunității, lui i se cuvine ascultare și supunere deplină. În al doilea rând, el este izvorul învățăturii religioase a comunității (interpretarea dată de el revelației este singura corectă), iar în al treilea rând, el este călăuza prin care credincioșii ajung să înțeleagă sensurile ascunse ale lucrurilor.

Desigur că nici o ființă omenească nu ar putea îndeplini acest triplu rol, decât doar dacă a fost desemnat pentru aceasta de Dumnezeu. Muhammad l-a desemnat pe Ali ca succesor al său, apoi acesta a transmis însărcinarea mai departe. Prin urmare, în islamul șiit există o așa-numită „succesiune a imamatului” 2

Marea majoritate a șiiților de pe glob (duodecimanii) consideră că există un șir de 12 imami. În continuare îi vom menționa pe cei mai importanți.

Despre viețile celui de-al patrulea și al cincilea imam, Ali Zain (decedat aprox. 713) și Muhammad al Bagir (decedat în jurul anului 733), nu deținem decât puține știri.3 Cel de-al șaselea imam a fost Ja'far as-Sadeq (702-765). Acesta a trăit chiar în timpul înlăturării dinastiei umayyade. Majoritatea șiiților s-au împăcat cu noua situație politică. În timpul celui de-al șaselea imam, a devenit posibil să se accepte rolul călăuzitor al imamilor alizi fără să se intre în conflict și opoziție cu autoritatea califului.

Imamul Ja'far as-Sadeq este important și pentru faptul că a întemeiat școala juridică șiită (cea de-a cincea școală juridică musulmană, pe lângă cele patru ale sunniților). La Medina fiind, el a cules și interpretat toate aserțiunile profetului. Din acest motiv, pentru șiiți el este autoritatea supremă în toate chestiunile juridice și religioase. Iar astăzi, în articolul 12 al Constituției Republicii Islamice Iran se menționează că „religia oficială din Iran este Islamul și școala juridică jafarită” 5

Al șaptelea imam, Musa al Kazim a trăit în epoca marelui calif Harun al-Rașid (786-809). Învinuit de complot împotriva regimului, califul l-a chemat de la Medina la Bagdad, impunându-i

1 Werner Ende, Der schiitische Islam, p. 76.

2 W. Montgomery Watt, Michael Marmura, op, cit., II, p. 450-451.

5 A se vedea H. Tabatabaii, op.cit., p. 228-230.

+H. Kennedy, op. cit., p. 133. Totuși, cel de-al șaselea imam șiit a fost ucis din ordinul califului Mansur, în anul 765, deci chiar în timpul construirii capitalei Bagdad (Tabatabati, op.cit., p. 230).

5 Heinz Halm, op. cit., p. 36.

Pagina 117

la început arest la domiciliu, iar mai târziu a ordonat executarea lui (în 799).1 Al optulea imam, Ali ar-Rida (în persană Reza), a avut o soartă mai deosebită, el trăind în timpul marelui război civil abbasid, desfășurat după moartea marelui calif Harun al-Rașid.

Al-Ma'mun i-a dat-o pe fiica sa în căsătorie, proclamându-l, în 817, succesor la tron. Însă, în timpul deplasării spre Bagdad, imamul a decedat la Tus, fiind înmormântat în Mașhad, oraș devenit un important centru de pelerinaj în Iranul de azi.?

După moartea celui de-al optulea imam, califul nu a mai fost preocupat să atragă simpatiile șiiților, instaurând cu forța doctrina sunnită mu'tazilită. Astfel, următorii imami s-au aflat sub stricta supraveghere a califilor. Al nouălea imam a fost îngropat alături de bunicul său, în moscheea al-Kazimiyya din Bagdad.

Al zecelea imam l-a urmat pe califul al-Mutasim (833-842) la Samarra, noua capitală a imperiului timp de o jumătate de secol (836-892). În timpul său, după ce califul al-Mutawakkil a revenit la ortodoxia sunnită, mausoleul lui Husain din Kerbala a fost distrus până la temelii (în anul 851).3

Tot la Samarra a viețuit și al 11-lea imam, al-Hasan al-Askari.

Acesta a murit, după tradiție, la 25 decembrie 873 sau 1 ianuarie 874, la vârsta de 28 de ani. Istoriografia sunnită menționează că al-Askari nu a avut urmași. Șiismul a traversat o criză gravă, credincioșii fiind în căutarea unui nou imam. Tradiția șiită oficială numește acești ani drept „epoca de confuzie”. În cele din urmă, a apărut convingerea că al 11-lea imam a avut totuși un băiat, născut la 25 iulie 870, pe care l-a ținut însă ascuns, pentru a nu fi cunoscut de calif. Doar cei mai apropiați membri ai familiei l-au văzut pe acest al 12-lea imam, Muhammad al-Mahdi. După moartea tatălui său, băiatul ar fi dispărut, aflându-se în viață, într-un loc necunoscut de pe pământ, apărând într-o zi, pentru a conduce din nou comunitatea islamică. Astfel, acest al 12-lea

1L. V. Vaglieri, op. cit., p. 117; A. Clot, op.cit., p. 77. Pe locul mormântului său a fost ridicată o importantă moschee șiită din Bagdad, care a dat și numele cartierului - al-Kazimiyya.

2 H. Halm, op. cit., p. 38-39. Așadar, la Mașhad se află singurul mormânt al unuia dintre cei 12 imami. Sora lui Ali ar-Reza, Fatima al-Masuma, aflată în drum spre reședința acestuia, a murit tot în Iran, în localitatea Qom, în anul 817. Astfel, orașul Qom este al doilea centru religios al Iranului, aici aflându-se cea mai importantă Facultate de Teologie șiită a țării (Ibidem).

3 D. Sourdel, The 'Abbasid Caliphate, p. 126.

Pagina 118

imam este numit și „Imamul ascuns”.! El este „Mahdi cel promis”, fiind numit și Imam al-Asr - „Imamul epocilor”. Potrivit învățăturii șiite, „el are acum vârsta de 11 secole. Acceptarea unei asemenea doctrine nu este dificilă, ținând cont de imensa putere a lui Dumnezeu” 2

Consecințele politice ale doctrinei șiite a imamatului

„Retragerea din lume” sau „ocultația” celui de-al 12-lea imam i-a pus pe șiiți în fața unei situații noi, lipsindu-i de conducător și călăuză. Așteptând reîntoarcerea lui, șiiții au convingerea că trăiesc o stare de provizorat. Se face însă deosebirea dintre mica ocultație (care a durat de la 874 până la 941) și marea ocultație, în care ne-am afla încă. În cea dintâi, susțin șiiții, imamul a ținut legătura cu comunitatea sa prin intermediul a patru mesageri.

Când ultimul dintre aceștia a murit, a evitat să numească un urmaș, atenționându-i pe credincioși că orice persoană care va revendica funcția de mesager al imamului va fi un mincinos.3

Credința șiiților în existența unui conducător retras din lume a avut serioase repercusiuni asupra relațiilor lor cu autoritățile politice existente (oricare ar fi fost ele). Pentru șiiți, orice stăpânire, orice guvernare este o uzurpare, singurul conducător legitim fiind Imamul Ascuns. Această concepție este reflectată cât se poate de clar în forma de guvernământ a Republicii Islamice Iran. Articolul V al constituției iraniene stipulează că șeful statului este Imamul Ascuns, textul documentului continuând cu cuvintele: „a cărui întoarcere Dumnezeu să o grăbească!”. Chiar

2 Ayatollah Ja'far Sobhani, op.cit., p. 119. Această credință pare ilogică, chiar și R. Rus descriind șiismul drept „o nouă mișcare ideologică de tip esoteric, care nu mai ține cont de dezvoltarea istorică a vieții și nici de legile și normele logicii” (op.cit., p. 49). Și musulmanii șiiți așteaptă un fel de „parusie” (în creștinism, termenul desemnează a doua venire a lui Hristos). Imamul epocilor își va face la un moment dat apariția, organizând Judecata de Apoi și instaurând dreptatea pe pământ (H.

Tabataba'i, op.cit., p. 241-245; ]. Sobhani, op.cit., p. 120-141). Această credință este deosebit de vie în rândul șiiților. În ajunul zilei în care se celebrează nașterea Imamului Ascuns, i se adresează rugăciuni să revină (drept urmare, la toate colțurile de stradă, oamenii amenajează colibe, pentru a-l putea găzdui).

3 W. Montgomery Watt, Michael Marmura, op. cit., Il, p. 273 si 449-450.

Pagina 119

în textul aceleiași constituții se specifică faptul că forma de guvernământ din Iran este provizorie, ea fiind valabilă până în momentul în care Imamul se va reîntoarce.!

Iranul a dobândit această formă de guvernământ doar acum un sfert de veac, în urma activismului politic al ayatollahului Khomeini. Însă acest activism politic șiit a fost în secolul XX o adevărată inovație, fiind posibil datorită flexibilității în interpretarea principiilor de drept (flexibilitate existentă doar în școala juridică șiită). Până la Khomeini, șiiții au constituit o minoritate tăcută în sânul marii umme musulmane. „Ei au fost pregătiți să fie o opoziție permanentă”? Însă nici măcar nu era nevoie ca această opoziție să fie manifestată prin fapte. În cazul în care autoritățile sunnite porneau persecuții împotriva șiiților, aceștia „își ascundeau convingerile, pentru a evita urmăririle, și aceasta în virtutea unui principiu de prudență larg, aplicat (...). Acest principiu trebuia, după teoreticienii lor, să fie aplicat de toți adepții în perioade de persecuție. Era o necesitate imperioasă, destinată să permită sectei lor să subziste. El autoriza mărturia falsă, jurământul fals, restricțiile mintale” 2

Într-adevăr, autoritățile sunnite i-au persecutat în repetate rânduri pe șiiți. De exemplu, în 851, califul al-Mutawakkil a ordonat demolarea sanctuarelor șiite din Kerbala.1 Exemplul său a fost urmat și de alți califi abbasizi.

Situația s-a schimbat după 946. În secolul de stăpânire buyidă de la Bagdad, sistemul doctrinar șiit a dobândit formularea clasică. Epoca buyidă poate fi numită pe drept cuvânt „epoca părinților teologiei șiite”. Acum a început redactarea principalelor opere de teologie și de jurisprudență șiită, numite „cele patru cărți'5. Tot în epoca buyidă, religiozitatea șiită și cultul public au dobândit formele existente încă și azi. În anul 962 au fost rostite și înscrise pe ziduri cele dintâi blesteme ale primilor doi califi (din ordinul buyidului Muizz ad-Dawla). Doi ani mai târziu a fost decretată celebrarea publică a zilei de 10 muharram (Așurâ).

Tot din această epocă datează prima știre despre dorința unui

2 W. Montgomery Watt, Michael Marmura, op. cit., II, p. 275.

3 D. Sourdel, Ț. Sourdel-Thomine, op. cit., |, p. 211.

5 Werner Ende, op. cit., p. 78. Autorii celor patru cărți sunt teologii Kulini (decedat în 940), Muhammad ibn Babuyah al-Qummi as-Sadug (decedat în 991) și Muhammad at-Tusi (d. 1067).

Pagina 120

ofițer șiit de a fi îngropat în apropierea „mormântului sfânt” din Kerbala. Nu este de mirare că ruptura definitivă între cele două grupări islamice a avut loc tot în epoca buyidă. Sunniții și șiiții au locuit cartiere distincte în Bagdad. lar după anul 1000 a avut loc deja menționata „restaurație sunnită”, condusă de califul al-Qadir și de ulemalele școlii hanbalite. În anul 1003, al-Qadir s-a așezat în fruntea protestelor populare împotriva șiiților, refuzând numirea unui alid în funcția de qadiu al capitalei. Iar în anul 1018 a emis un decret religios prin care șiismul și mu'tazilismul au fost condamnate ca erezii.! În următorii ani, Buyizii au întâmpinat tot mai multe greutăți în a-i apăra pe clericii șiiți de actele de agresiune ale sunniților. În orașele mari s-au înregistrat chiar revolte deschise ale populației sunnite împotriva șiiților minoritari, iar în 1015 hanbaliții au incendiat mormântul lui Husayn din Karbala?

Favorizarea șiismului a luat sfârșit odată cu cucerirea Bagdadului de către turcii selgiukizi, chemați de calif pentru restaurarea ortodoxiei sunnite. Selgiukizii au devenit protectori ai califilor, purtând titlul de sultani.3

Epoca de persecutare a șiiților a reînceput. Șiiții trăiau în mijlocul comunităților sunnite, constituind enclave mai importante doar în Liban și Irakul de Sud. Abia înființarea Imperiului persan safavid (1500) a readus șiismul pe scena politică a lumii islamice, fapt care va fi menționat în detaliu în alt loc al acestei lucrări.

Celelalte secte șiite din trecut și din ziua de azi

Zaydiții. Numele acestei secte șiite provine de la Zayd ibn Ali, fratele celui de-al cincilea imam duodeciman. Zayd a condus, în anii 739-740, o revoltă împotriva stăpânirii umayyade, pierzându-și viața. Aceeași soartă a avut-o și fiul său, Yahya, decedat în 743 în Iranul răsăritean. Drept urmare, o facțiune șiită l-a considerat pe Zayd ca adevărat imam (în locul lui Muhammad

1 H. Kennedy, op.cit., p. 227-230 și 240-242; D. Sourdel, ]. Sourdel-Thomine,

2 Grunebaum, op.cit., p. 130-131.

3 D. Sourdel, ]. Sourdel-Thomine, op. cit., Î, p. 127-128; Andre Miquel,

4 D. Sourdel, ]. Sourdel-Thomine, op.cit., |, p. 200-204.

Pagina 121

al-Bagir). Secta mai există și azi.! Între 864-1126 au apărut emirate zaydite la sud de Marea Caspică (în provincia iraniană Mazandarany, iar între 879-1962 a existat un imamat zayd în Yemen (unde șiiții constituie 50% din populație; însă, datorită morții lui Yahya fără urmași, zaydiții yemeniți au recunoscut ca imam pe al-Husayn, urmaș al lui al-Hasan, cel de-al II-lea imam șiit) 3.

Ismailiții. După moartea lui Ja'far, comunitatea șiită a trecut printr-o criză, deoarece problema succesiunii în imamat nu era pe deplin rezolvată. Unul dintre fiii săi, Ismail (considerat că va prelua funcția de imam) murise încă în timpul vieții tatălui său.

Un al doilea fiu a mai trăit doar câteva luni după tatăl său. Drept urmare, șiiții s-au dezbinat în mai multe grupări. În timp ce unele susțineau că Ja'far nu murise, ci se ascunsese de lume, o altă grupare, numită ismailită, îi considerau drept imami legitimi pe urmașii lui Ismail. Ismailiții constituie, după duodecimani și zaydiți, cea de-a treia importantă grupare șiită din ziua de azi. În anul 894, ei au reușit să pună bazele unui emirat în estul Arabiei, având centrul în Bahrain (karmații)s, iar în 909 în Tunisia, de

2 Bertold Spuler, op. cit., p. 170-171; W. Madelung, The Minor Dynasties of Northern Iran, în „The Cambridge History of Iran”, vol. IV, p. 198-250.

Acestor dinastii zaydite s-a datorat islamizarea izolatei regiuni iraniene de la sud de Marea Caspică.

3 Werner Ende, op. cit., p. 87. În anul 1635, imamul zayd din Yemen a

reușit să elibereze țara de sub ocupația otomană. Însă în 1839 britanicii

s-au stabilit în Aden. În aceste condiții, otomanii au ocupat din nou restul țării. Imamul Yahya a început în 1904 lupta pentru independență, aceasta fiind obținută la sfârșitul primului război mondial.

Yemenul a fost împărțit între imamatul zayd din nord (Sanaa) și colo-

nia britanică din sud (Aden). O lovitură de stat din 1962 (sprijinită de

Egipt) a pus capăt absolutismului zayd. Yemenul de nord a devenit

republică, dar cu recunoașterea dreptului islamic al șariei. În schimb,

în Yemenul de sud, după plecarea trupelor britanice, a fost instaurată

o republică socialistă. Cele două republici yemenite s-au reunificat

după 1990, constituția din 1991 garantând drepturi cetățenești tuturor

locuitorilor (Thomas Koszinowski, Jemen, în „Politisches Lexikon

Nahost-Nordafrika”, Miinchen, 1994, p. 121-124).

Amănunte despre doctrinele esoterice ale ismailiților la R. Rus, op.cit.,

5 Prin campaniile lor asupra sudului Iraqului, karmații au contribuit în mare măsură la dezintegrarea califatului abbasid (H. Kennedy, op. cit., p. 193-196). Și azi, 60% din populația Bahrainului este constituită din

=