RELIGIE ȘI STAT ÎN ISLAM

Pagina 102

nutul, prin trimiterea pe pământ a unui nou profet, inspirat de Dumnezeu (acest profet putea fi însuși califul).! În disputa dintre calif și ulemale, califul reprezenta o partidă autocrată, în timp ce ulemalele, partida așa-zis „constituțională”. În cele din urmă, ulemalele au învins (fiind conduse de celebrul jurist Ahmad ibn Hanbal, întemeietorul celei mai tradiționaliste școli juridice sunnite), iar doctrina despre caracterul creat al Coranului a fost considerată eretică. Între autoritatea de stat și cea religioâsă s-a stabilit un fel de colaborare tacită. Ulemalele au lăsat conducătorilor statului o anumită influență în domeniul politicii (siyasa), iar aceștia au recunoscut autoritatea ulemalelor.? „Importanța modului de rezolvare a acestui conflict este dată de înțelegerea realizată între conducerea politică și umma. Prin această înțelegere s-a stabilit că cea mai bună soluție pentru soarta islamului și a califatului era limitarea amestecului puterii politice în viața religioasă la simpla garantare a condițiilor externe ale celei din urmă. Prin urmare, politicul s-a separat cu totul de religios, astfel că umma universală a luat un nou avânt, devenind tot mai independentă de guvernarea care trebuia să fie responsabilă față de aspectele vremelnice ale vieții” 5 Odată cu înstrăinarea administrației pragmatice de ulemale sau odată cu apariția prăpastiei dintre idealul și realitatea statului islamic, a crescut printre juriști tendința de a fundamenta dreptul pe baza unor norme imuabile.

Rezultatul a fost sistematizarea preceptelor șariei pe baza celor șase colecții canonice de hadith (amintite mai sus).

În concluzie se poate afirma că forma de guvernământ stabilită la sfârșitul secolului IX în lumea islamică a fost cea a unui compromis între suveranitatea absolută cu caracter oriental și teocrația laică. „Teocrație, pentru că statul se baza pe o lege revelată; teocrație laică, pentru că islamul n-a cunoscut nici clasă sacerdotală, nici autoritate doctrinară independentă. În adevăr, califul care era șeful teoretic al comunității religioase, nu putea face nimic fără învățați. Aceștia reglementau multe aspecte ale vieții în societate, aparțineau mai multor școli și luau deci hotărâri divergente, pe care el trebuia să se mulțumească a le arbitra.

Sourdel, ]. Sourdel-Thomine, op.cit., 1, p. 188-197; M. G. S. Hodgson,

2 W. Montgomery Watt, Alford T. Welch, Der Islanr..., L, p.254.

3 Grunebaum, op.cit., p. 93-94.

+G. Endre, op.cit., p. 81.

Pagina 103

Într-un cuvânt, el îi comanda pe oamenii de religie, dar se sprijinea pe ei, fără ca, fie el, fie ceilalți să-și poată efectiv impune voința, cel puțin în sistemul sunnit. Acest echilibru marca limitele despotismului subiacent care constituia totuși trăsătura dominantă a organizării de stat în Evul Mediu islamic”.!

„Închiderea porților îjtihad-ului”

Am menționat deja importanța pe care o deține în jurisprudența islamică ijtihad-ul sau argumentarea personală pentru găsirea unor soluții la problemele juridice.

Începând cu secolul IV al erei musulmane (după aproximativ anul 900 era creștină), ulemalele au ajuns la concluzia că toate chestiunile esențiale de drept fuseseră îndeajuns discutate, astfel că toate problemele juridice care puteau să apară în viața cotidiană și-au găsit o rezolvare satisfăcătoare. S-a stabilit așadar, prin consens, că nu va mai fi necesar în viitor să fie căutate soluții noi, fiind de ajuns cele găsite până în acel moment. Ulemalele nu mai trebuiau să caute personal propria soluție, ci doar să aplice soluiile emise în cazuri similare din trecut. Această concepție a fost formulată prin sintagma „porțile ijtihad-ului au fost închise”.

În partea opusă ijtihad-ului se află taqlid, ceea ce înseamnă „Supunere sau urmarea în detaliu a autorităților timpurii”?

Desigur că „închiderea porților ijtihad-ului” a dus la o rigidizare a vieții publice din lumea islamică, împiedicând progresul.

Tocmai din această cauză, au existat totdeauna juriști musulmani care cereau redeschiderea acestor porți. Însă a prevalat ideea că „porțile ijtihad-ului” nu mai trebuiau deschise. Doar în teologia șiită a învins opinia contrară, fapt care a avut urmări deosebit de importante pentru evoluția politică ulterioară a șiismului.

Dublă autoritate: Regnum și Sacerdotium sau „șahinșahi” buyizi șiiți și califi abbasizi

Precum am amintit mai sus (p. 62 și 73), în anul 936 califii abbasizi au pierdut orice autoritate politică. Ca urmare a conflictelor interne (dintre diferiții generali de armată turci), califul al-Radi a fost nevoit să-l numească pe Ibn Ra'ig în funcția de amir

1 D. Sourdel, ]. Sourdel-Thomine, op.cit., 1, p. 283.

2 W. Montgomery Watt, Alford T. Welch, Der Islam..., 1, p.256-257; G.

Endref, op.cit., p. 83-84.

Pagina 104

al-umara' („comandant al comandanților”). Acesta și-a făcut o intrare triumfală în Bagdad (noiembrie 936), exercitând apoi întreaga autoritate politică, dar în numele califului, care rămânea doar ca autoritate spirituală pentru întreaga lume islamică. Era inaugurată astfel o nouă epocă în istoria califatului abbasid.!

Situația califilor abbasizi s-a înrăutățit și mai mult în deceniul următor. Trei frați din familia Buya (sau Buyeh), originară din regiunea Daylam (azi în sudul provinciei Gilan din Iran, la sud de Marea Caspică) au reușit să cucerească Iranul central și sudic, și să-l stăpânească asemenea unui domeniu familial. Unul dintre cei trei frați, Ahmad, și-a extins, în 945, dominația și asupra Irakului.

Timp de 110 de ani, funcția de amir al-umara' a fost ocupată doar de membri ai familiei buyide. Aceștia și-au creat un adevărat imperiu, situat geografic între Siria și sultanatul turcilor ghaznaviți la răsărit (Afganistan). Imperiul Buyizilor a fost mai degrabă o confederație, alcătuită din următoarele emirate de sine stătătoare: Fars (în Iranul de sud-vest; având capitala la Shiraz), al-Jibal (în Iranul de nord; cu capitala la Rayy, în apropiere de actualul Teheran), Hamadan (Iranul central), Kerman (Iranul de sud-est), Irak (cu capitala la Bagdad), Basra și, pentru scurt timp, Mosul. Dintre toate aceste principate, Fars a deținut importanța cea mai mare, astfel că, de cele mai multe ori, doar acel membru al familiei care deținea stăpânirea în Fars putea să-și impună dominația și la Bagdad.?

Așadar, între anii 945-1055, Irakul s-a aflat sub stăpânirea Buyizilor. Situația califilor abbasizi nu a fost ușoară, deoarece noii stăpâni politici nu s-au limitat doar să administreze Irakul, în calitate de supuși ai califului și deținători ai funcției de amir al-umara'. Pretențiile Buyizilor au fost mult mai mari, vizând reînvierea vechiului imperiu iranian. În consecință, între califii abbasizi și noii stăpânitori politici din Irak și Iran s-a născut o rivalitate, manifestată pe mai multe planuri:

- Buyizii au fost nevoiți să respecte instituția califatului, care avea o lungă tradiție în lumea islamică sunnită. În schimb, nu au acordat o prea mare atenție califilor, ca persoane, pe care i-au considerat simple unelte. În chiar primul an după cucerirea Bag-

1 D. Sourdel, The 'Abbasid Caliphate, p. 138-139; H. Kennedy, op.cit., p.

Pagina 105

dadului, Ahmad Buyidul l-a îndepărtat pe califul al-Mustakfi, înlocuindu-l cu al-Muti (946-974);

- La rândul lor, califii au încercat să-i integreze pe Buyizi în administrația pretinsului stat-califat sau commonwealth abbasid.

Din acest motiv, au acordat membrilor familiei buyide titluri onorifice. Ahmad, cuceritorul Irakului, a fost numit Mu'izz al-Dawla („Glorificator al Statului”). Cei doi frați ai lui Ahmad și stăpânitori în Fars (Ali) și al-Jibal (Hasan) au primit titlurile Imad al-Dawla („Sprijin al Statului”), respectiv Rukn al-Dawla („Coloană a Statului”). Asemenea titluri onorifice au purtat toți membrii familiei buyide, până la înlăturarea lor de pe scena politică de către turcii selgiukizi. Semnificația acestor titluri a fost atât de mare, încât diferiții conducători buyizi nu mai sunt consemnați în istorie după numele lor personal, ci doar după cel onorific;

* În același timp, Buyizii au reînviat vechi tradiții imperiale persane, cu intenția de a dobândi o legitimitate în fața supușilor lor iranieni. Au adoptat titlul de șahinșahi („Regi ai Regilor”) și au introdus în ceremoniile de instituire în funcția de amir al-umara vechi elemente aulice persane (necunoscute la curtea califilor abbasizi, dar care, prin semnificația lor în tradiția iraniană, îi transforma pe califi, fără ca aceștia să știe, în subordonați ai noilor șahinșahi buyizi);

- Pe plan social, epoca buyidă este importantă pentru faptul că procesul de feudalizare a cunoscut un avânt mare. Au fost cristalizate anumite instituții și forme de guvernare, perfecționate ulterior de către sultanii selgiukizi (aceste instituții vor fi analizate mai în amănunt într-un capitol următor, dedicat selgiukizilor);

1 „Organizarea armatei, sau mai degrabă sistemul de remunerare a militarilor a suferit atunci unele schimbări nu lipsite de însemnătate.

Majorității ofițerilor li s-au acordat astfel, în mod regulat, concesiuni funciare, în care li se lăsa libertatea de a percepe impozite canonice, fără ca să fie practic obligați de a vărsa tezaurului o redevență oarecare.

Acest procedeu avea avantajul de a le asigura o remunerație fixă ce nu depindea de fluctuațiile financiare și, în consecință, să întărească loialismul lor, atât de nesigur în cursul perioadei precedente. El avea în schimb inconvenientul de a lipsi puterea centrală de orice control asupra perceperii și așezării impozitelor în teritoriile concesionate și de a-i încuraja pe deținătorii unor atare fiefuri la o independență crescândă”

(D. Sourdel, ]. Sourdel-Thomine, op.cit., |, p. 121-122). Așadar, Buyizii au generalizat o practică mai veche, acordarea de domenii iqta!'.

Pagina 106

« Pe plan religios, Buyizii au îmbrățișat credința șiită duodecimană (spre deosebire de fatimizii egipteni care erau șiiți ismailiți). Nu au promovat însă o politică de șiitizare a Orientului Mijlociu, ci au respectat autoritatea califilor de conducători ai lumii sunnite. Totuși stăpânirea buyidă a fost deosebit de importantă pentru șiiți. Bucurându-se de un secol de libertate, aceștia și-au putut dezvolta teologia și jurisprudența;

- Spre sfârșitul epocii buyide, califii au reușit să profite de pe urma disensiunilor din sânul familiei stăpânitoare, inaugurând, cu ajutorul ulemalelor din școala hanbalită, un adevărat program de restaurație sunnită la Bagdad. Prin aceasta, separarea dintre cele două confesiuni islamice a devenit ireversibilă. În lupta lor împotriva Buyizilor șiiți, califii de la Bagdad nu s-au sfiit să întrețină relații mai mult decât cordiale cu sultanul ghaznavit Mahmud din Afganistan (998-1030; dușman al Buyizilor, cărora le-a răpit Iranul răsăritean și central), iar mai apoi cu conducătorii selgiukizi, pe care i-au chemat, în 1055, să cucerească Bagdadul și să pună capăt dominației buyide.

Reînvierea tradițiilor imperiale persane. „Regnum”

și Sacerdotium”

Rivalitatea dintre stăpânitorii buyizi și califii abbasizi a avut la bază două cauze principale: pe de o parte diferența confesională dintre califii sunniți și stăpânitorii șiiți, iar pe de altă parte sursa deosebită care a stat la baza stilurilor de guvernare. Asupra aspectelor de ordin confesional voi reveni în capitolul următor, dedicat șiismului. Deocamdată voi încerca o prezentare a relațiilor dintre puterea politică și cea religioasă.

În anul 962, la Roma, în centrul lumii vest-europene, regele Otto I al Germaniei (936-973) a fost încoronat de către papa loan XII „împărat”. Printr-un tratat („Pactum Ottonianum”) noul imperator sau suveran al lumii occidentale a reînnoit toate donațiile făcute de carolingieni conducătorilor Bisericii romane. În schimb, papalitatea s-a obligat să rămână loială puterii seculare (fiecare papă urma ca, înainte de instalare, să jure credință împăratului).

Pentru a arăta cine este adevăratul stăpân, Otto I l-a depus, în 963, pe papa Ioan XII, înlocuindu-l cu Leon VIII, un laic care a trecut prin toate treptele ierarhiei bisericești în numai o singură zi.

lar urmașul lui Otto 1, anume Otto II (973-983), a dus pretențiile imperiale și mai departe, autoproclamându-se, în 980, Imperator Romanorum Augustus, adică „Împărat al Romanilor și August”.

Pagina 107

Prin acest act a renovat vechiul Imperiul roman care devenea, de această dată, „de națiune germană”.!

Tot în anul 962, dar într-un alt spațiu geografic (Orientul Mijlociu) și într-un alt context politic și religios (califatul abbasid), era promovată o altă „renovatio”, anume a Imperiului persan. În Iranul de nord, în capitala provinciei al-Jabal, anume Rayy, a fost emisă o monedă de argint, pe care era gravat chipul conducătorului buyid de la Bagdad, purtând vechea coroană imperială sasanidă. Inscripția, în limba persană medie (Pahlavi) cuprindea următoarele cuvinte: „Să crească slava Regelui Regilor”. Pentru prima oară după trei secole, o monedă menționa vechea titulatură imperială persană, cea de șahinșah. Titulatura a reapărut din nou, trei ani mai târziu, într-o inscripție de pe un monument din Fars. lar după 980, titulatura de șahinșah nu a mai lipsit de pe nici o monedă emisă de către Buyizi.?

Epoca de aur a stăpânirii buyide s-a înregistrat în timpul guvernării lui Adud ad-Dawla. Acesta a ajuns conducător al provinciilor Kerman în anul 949 și Fars în 950. În anii 977-978, într-un crunt război civil, l-a învins pe vărul său Izz ad-Dawla și a cucerit Irakul. Până la moartea sa, survenită în 983, a fost conducătorul unanim recunoscut al confederației buyide.3

Cucerirea Irakului l-a adus pe Adud ad-Dawla în culmea gloriei. În 977 califul l-a învestit, în mod solemn, în funcția de amir al-umara!'. Descrierea acestei ceremonii de către cronicarii epocii a lăsat posterității o imagine a rivalității și conflictului de interese între cele două puteri din lumea musulmană: califul și stăpânitorii politici. La început, Adud ad-Dawla a cerut să fie respectate două condiții pentru a accepta să fie învestit de către califul al-Ta'i (974-991): Sosirea în sala tronului califului călare pe cal și ridicarea unui paravan care să împiedice suita sa iraniană să fie martoră la actul sărutării piciorului califului. Nici una dintre cele două condiții nu a fost acceptată de al-Ta'i. Din contră, califul a dispus ridicarea unei bariere la intrarea în sala tronului, astfel ca Adud ad-Dawla să fie obligat să descalece. Conducăto-

1 Manfred Firnkes, Die Sachsenkânige und kaiser, în „Deutsche Geschichte”

(ed. Heinrich Pleticha), Bertelsmann Lexikon Verlag, Giitersloh, 1993, p. 233 și 239; Margarete Schwind, Der râmische Kaiser, ein deutscher K&nig:

Herschaftsauffassungen von 800-1014 im Wandel, Ibidem, p. 305-307.

2 Heribert Busse, Iran under the Buyids, în „ The Cambridge History of

Pagina 108

rul buyid a respectat toate etapele ceremonialului de învestire, adică prosternarea de nouă ori consecutiv înainte de a ajunge în fața baldachinului de ceremonie și apoi, după ce i s-a îngăduit să treacă pragul, sărutarea încă de două ori a pardoselii. Când a fost însă atenționat de un membru al suitei sale cu privire la caracterul umilitor al acestui act, a replicat că s-a închinat „umbrei lui Dumnezeu pe pământ”.

Interesantă este și formula învestirii oficiale, rostită de calif în prezența personalului aulic al califului și a suitei iraniene a lui Adud ad-Dawla: „Mi-a făcut plăcere să-ți transfer ție afacerile și guvernarea supușilor, atât din Răsăritul, cât și din Apusul Pământului, exceptând domeniile mele private, puterea mea și palatul meu. Condu-le, rugându-L pe Dumnezeu să-ți dea succes”.

Adud ad-Dawla a primit de la calif mantia, diadema și două drapele. Doi membri ai suitei iraniene i-au așezat diadema pe cap, lăsând însă libere două șuvițe de păr. Pe acestea califul le-a prins apoi cu mâna sa sub diademă. Era exact ceea ce așteptase Adud ad-Dawla, căci iranienii prezenți au putut vedea cum însuși califul I-a încoronat pe conducătorul buyid „Rege al Regilor”, adică șahinșah. Onoarea lui Adud ad-Dawla a fost și mai mare, deoarece a dobândit de la calif o a doua titulatură onorifică, aceea de Taj al-Milla („Cunună a Comunității”).

Cucerirea arabă și dominația islamică nu reușise să elimine tradițiile Iranului antic și imperial. Cronicarii continuau să consemneze evenimentele istorice după vechiul calendar zoroastrian, în cronologia ultimului șahinșah sasanid, Yazdegard III.

Festivalul Nowrooz (Anul Nou - 21 martie) era celebrat cu mare pompă în întregul Iran (la fel ca și în ziua de azi).2 O bună parte a populației iraniene nu-și schimbase încă religia. Este de înțeles în aceste condiții importanța pe care a acordat-o Adud ad-Dawla ceremoniilor aulice ale Iranului preislamic. Conducătorul buyid era însă un bun musulman, intenția sa vizând „diviziunea puterii între califat și monarhie, într-un mod asemănător teoriilor medievale europene despre Biserică și Imperiu” 3 Tocmai de aceea, a acordat mare cinste instituției califatului, restaurând palatul abbasid din Bagdad și retrocedând vechile domenii, pierdute de califi în urma conflictelor pentru putere de la începutul secolului

1 D. Sourdel, ]. Sourdel-Thomine, op.cit., I, p. 121; Heribert Busse, op.cit.,

2 Heribert Busse, op.cit, p. 277.

3 Ibidem.

Pagina 109

X. Pe de altă parte, și califul a început să-i acorde lui Adud ad-Dawla o cinste tot mai mare. De exemplu, în anul 980 l-a condus pe victoriosul conducător buyid în procesiunea triumfală de intrare în Bagdad. Și tot în acel an, califul a luat-o în căsătorie pe fata lui Adud ad-Dawila.

Intenția șahinșahului buyid de a institui principiul dinastic în conducerea atât a califatului abbasid, cât și a imperiului iranian condus de Buyizi, nu a avut sorți de izbândă. În 983, după moartea lui Adud ad-Dawla, între fiii săi au izbucnit lupte lungi pentru succesiune. În aceste condiții, califii abbasizi au fost întrucâtva eliberați de presiunile buyide. Cel mai important succesor al lui Adud, Baha ad-Dawla (989-1012) a fost nevoit să-și canalizeze atenția mai mult spre emiratul său din Fars și aproape deloc spre Irak. După 1012 luptele pentru succesiune au fost reluate.

Au durat un deceniu, la capătul căruia toți cei trei fii ai lui Baha ad-Dawla și-au recunoscut unii altora titlul de șafrinșah.!

Restaurația sunnită a califilor al-Qadir (991-1031)

Conflictele interne din sânul familiei buyide au avut urmări aproape catastrofale asupra situației economice și sociale din Irak (în schimb, regiunea Fars s-a bucurat de o lungă perioadă de prosperitate). Am amintit deja într-un alt capitol că una din cauzele decăderii califatului abbasid a fost existența atotputernicei clase de soldați sclavi (mameluci) de origine turcică. Buyizii nu au reușit să înlăture dominația turcilor. Ba, din contră, Irakul a fost și mai mult pustiit în urma deselor conflicte dintre soldații turci și iranieni. Administrația financiară tradițională (bazată pe colectarea impozitului funciar - Kharaj) a dispărut. Din lipsă de lichidități, salariile soldaților au fost tot mai des plătite în natură, iar mai apoi și prin acordarea de domenii funciare igta'. Generalizarea acestei din urmă practici a dat naștere marii corupții.

Irakul a devenit aproape neguvernabil. Pe de o parte, armata era destul de puternică pentru a face presiuni asupra guvernului alcătuit din birocrați, dar nu atât de puternică pentru a putea recuceri teritoriile ocupate de emirii Hamdanizi din Alep și Mosul (acest din urmă oraș, împreună cu partea de nord a Irakului, a fost cucerit în cele din urmă de Adud ad-Dawla în 979, dar a fost pierdut din nou în 990, când a fost ocupat de beduini). În schimb, în 972 mamelucii turci au cucerit Bagdadul, au

Pagina 110

distrus palatul Buyizilor și au terorizat populația. În timpul celor trei ani de ocupație, capitala califatului abbasid a fost pur și simplu ruinată. Pătura de negustori și intelectuali a emigrat în califatul fatimid din Egipt. Teritoriile agricole din Mesopotamia, înainte prospere, au fost transformate în pășuni și ocupate de beduini, astfel că după 996, Bagdadul a rămas doar ca o insulă sub control buyid în mijlocul unei mări de triburi de beduini războinici.!

Familia abbasidă a știut însă să profite de noua conjunctură politică. Din 946, califii fuseseră doar simple instrumente ale Buyizilor, rezidând în palatul de pe malul stâng al fluviului Tigru. Erau instalați și depuși de șahinșahi după bunul plac al acestora. Astfel, în 991, Baha ad-Dawila l-a înlăturat pe al-Ta'i (cel care-l încoronase pe Adud ad-Dawla) și l-a instalat pe al-Qadir (991-1031). La început, acesta s-a arătat loial Buyizilor. Dar în același timp, a profitat de pe urma luptelor din sânul federației buyide, și și-a asumat un rol tot mai important în conducerea politică a orașului. În 1003 a refuzat să accepte numirea de către Baha ad-Dawla a unui gadiu alid (șiit) la Bagdad, pornind lupta confesională sunnită împotriva șiiților favorizați de șahinșahi.?

Califul al-Qadir a găsit sprijin important în rândul ulemalelor școlii juridice hanbalite. Și cum acestea fuseseră preocupate în întreg, secolul al X-lea de pericolul teologiei raționaliste mu'tazilite, al-Qadir a condamnat încercarea de a defini credința cu ajutorul rațiunii.3 În 1029, eliberat aproape total de sub presiunea

3 Iată un exemplu din mărturisirea de credință redactată în secolul X de Ibn Abi Ja'la: „Niciodată nu te întreba De ce sau cum? Deoarece speculația, cearta, dezbaterile dialectice și disputa sunt înnoiri rele, care stârnesc în inimă îndoiala (...) Și află că și speculațiile despre Dumnezeu reprezintă o înnoire (...) Vorbește despre Dumnezeu doar așa cum s-a descris și El în Coran și ceea ce a relatat trimisul lui Dumnezeu și ucenicii acestuia. Dumnezeu pe care îl avem este Unul, nimic nu se aseamănă cu EI (...). Domnul nostru este Primul fără Când și Ultimul fără Sfârșit. EI știe cele ascunse și cele tainice, El judecă de pe tron.

Cunoașterea Sa este în fiecare loc; nici un loc nu este liber de cunoașterea Sa. Referitor la atributele lui Dumnezeu, nu ai voie să întrebi nici de ce și nici cum. Așa întreabă doar cei ce se îndoiesc. Coranul este Cuvântul, Revelația, Lumina lui Dumnezeu. Coranul nu este creat, deoarece este parte din Dumnezeu. Și ceea ce este parte din Dumnezeu, nu este creat (...). A scotoci despre Dumnezeu este o înnoire nepermisă. Trimisul lui Dumnezeu a zis doar: «Meditați asupra creației, dar nu

Pagina 111

Buyizilor, al-Qadir a emis chiar o doctrină politico-teologică proprie, numită gadariva. Fiul și succesorul său, califul al-Qa'im, a decretat-o ca ortodoxă și obligatorie, în anul 1043.

Doctrina pornea de la promulgarea unității lui Dumnezeu.

Acesta este singurul Creator al lumii, unicul care are grijă de ea.

Atributele lui Dumnezeu descrise în Coran sunt reale, nu metaforice. Binele și răul sunt ambele create de Dumnezeu, la fel ca și lumina și întunericul (astfel că întunericul nu este lipsa luminii și nici răul lipsa binelui, cum declarau mu'taziliții). Oamenii nu pot cunoaște ființa lui Dumnezeu și nu pot în nici un caz bănui care le va fi soarta în lumea de apoi. Ei trebuie ca în lumea aceasta să urmeze preceptele de credință (din) stabilite de șaria și să rămână în comunitate (jama'a). Adică trebuie să practice virtuțile modestiei, rușinii și răbdării: să se supună tuturor încercărilor, care sunt determinate încă dinainte de Dumnezeu.!

Prin această doctrină politico-teologică a califului al-Qadir, sunnismul a fost definit explicit și pozitiv. Înainte de al-Qadir, identitatea sunniților era stabilită mai mult prin opoziția lor față de teoriile șiite. Din epoca lui al-Qadir exista însă „un corpus de doctrine pozitive, pe care trebuia să le accepte toți cei care pretindeau că sunt sunniți. La fel ca și doctrinele duodecimane, dezvoltate în secolele anterioare, și aceste doctrine sunnite erau exclusiviste; acceptarea venerării primilor patru califi aducea după sine respingerea pretențiilor duodecimanilor că Ali fusese privat în mod nedrept de califat. Nu mai era posibil de acum să fii un simplu musulman, ci puteai fi ori sunnit, ori șiit” 2

Totodată, prin promulgarea acestei doctrine, califii abbasizi au devenit purtătorii de cuvânt ai sunniților, s-au legat de aceștia. Se poate spune că primii califi abbasizi nu au fost sunniți, în sensul modern al termenului. Identitatea lor era stabilită de opoziția față de pretențiile alide-șiite. Dar aceasta nu-i făcea sunniți.

Mai pe urmă, în secolul VIII, numeroși califi au promovat mu'tazilismul, în încercarea lor de a ține sub control ulemalele. După respingerea mu'tazilismului, califii au devenit simboluri religioase, folosite de generalii turci în încercarea de a prelua puterea politică. Secolul al X-lea este epoca decăderii totale a califatului,

meditați asupra Creatorului!» Deoarece meditarea asupra Creatorului stârnește în inimă îndoiala” (T. Nagel, op.cit., p. 226-227).

2 H. Kennedy, op.cit., p. 242.