DUMNEZEU Șl ATRIBUTELE SALE

Pagina 83

Astfel, în baza acestui principiu al mecanicii, trebuie să existe o forță, alta decât universul material, care să creeze lumea materiei, imprimându-i energie și mișcare, astfel încât aceasta se organizează sub diferite forme, dobândind aspecte variate.

Frank Allen, o personalitate științifică remarcabilă, oferă un argument interesant în problema originii universului: “Mulți au încercat să pună în evidență această idee, și anume că lumea nu are nevoie de un creator.

Ceea ce este dincolo de orice îndoială este faptul că lumea există, patru explicații putând fi date în legătură cu originea sa.

Prima este aceea că, contrar a ceea ce tocmai am afirmat anterior, lumea nu este decât o iluzie și un vis. A doua explicație constă în faptul că ea a apărut prin sine din neant. Cea de-a treia afirmă că lumea nu a

“avut un început, că ea a existat din totdeauna. Cea din urmă explicație susține că lumea a fost creată.

Prima ipoteză urmărește faptul ca noi să acceptăm că nu există altă problemă ce trebuie rezolvată decât problema metafizică a conștiinței de sine, care ea însăși se reduce în ultimă analiză la o fantezie, la o iluzie.

Este posibil ca unii oameni să spună că trenuri imaginare, ducând călători imaginari, trec peste râuri inexistente, pe poduri imateriale, reprezentând doar construcții mentale.

A doua ipoteză, ce afirmă că lumea materiei și energiile s-au ivit din neant fără nici un sprijin decât ele însele, este la fel de absurdă și de lipsită de sens ca și cea dintâi; sub nici o formă nu poate constitui obiectul unei discuții.

A treia ipoteză, potrivit căreia lumea a existat din totdeauna, are un punct comun cu teza creației, întrucât fie materia inertă și energia au însoțit ființa creatoare, fie un creator a existat din totdeauna. Nu pot fi ridicate obiecții împotriva nici uneia dintre aceste caracteristici ale eternității. Cu toate acestea legea termodinamicii a demonstrat că universul tinde către o stare cu o temperatură uniformă, scăzută, în care energiile disponibile nu vor mai putea & utilizate. Viața în astfel de condiții nu va fi posibilă.

Dacă lumea nu ar fi avut un început și ar fi fost eternă, această stare de lipsă de viață și de inerție s-ar fi instaurat demult. Soarele strălucitor ce încălzește, astrele și pământul care freamătă de ființe vii sunt dovezi irefutabile ale faptului că lumea a avut un început în timp; un moment

Pagina 84

precis a marcat nașterea lumii, în consecință lumea nu poate fi altfel decât creată; lumea trebuie să fi fost creată de o cauză primă, supremă, de un creator omniscient și otnnipotent. 18

kk

Dacă omul ar aborda o perspectivă mai profundă și s-ar raporta la realitate cu o anumită larghețe în vederi, el ar realiza că în fața vastelor dimensiuni geografice ale existenței și a nevoii de a le înțelege într-un tel, capacitățile sale nu pot fi luate în considerare pentru această sarcină.

Cunoștințele pe care oainenii le-au dobândit prin eforturi neîntrerupte cu privire la mecanismul creației sunt ca și nule. Deși știința a făcut progrese considerabile, există o discrepanță extraordinară între ceea ce cunoașterea i-a dat otnului și ceea ce rămâne necunoscut, îavăluit în mister,

În problemele privitoare la trecutul îndepărtat al omenirii, care rămân învăluite în mister, se presupune că mii sau milioane de specii umane superioare celei prezente au existat înainte să dispară. Este posibil ca viitorul să sosească o dată cu reapariția acestor specii,

Ceea ce oamenii de știință contemporani numesc știință și cunoaștere, în care — potrivit lor — se seleetă într eg ansamblul realității, este doar o colecție de legi, aplicabile la singură dimensiune a acestui univers, Rezultatul oricărui efort al oului și al oricărui obstacol depășit se constituie într-un corp de cunoștințe care nu este altceva decât o rază de lumină răspândită într-o noapte întunecată de o lumânare slabă, pusă în mijlocul unei câmpii întinse căreia nu i se disting limitele,

Dacă ne-am întoarce cu milioane de ani în urmă, drumul nostru ar fi îngreunat de un văl de imprecizie, ca o dovadă ce confirmă neputința și ignoranța omului în raport cu măreția și vastitatea operei naturii.

Este posibil ca perioada în care se afirmă viața umanității să na fie

altceva decât o clipă din viața universului; este adevărat că neantul în care nu se putea vedea nici o urmă de ființă umană a existat cândva. Pe scurt, cunoaștem foarte puține lucruri în ceea ce privește începutul aventurii vieții și nimic în ceea ce privește viitorul.

Totodată nu putem crede că acele condiții necesare vieții nu există decât pe această planetă mică. În prezent numeroși oameni de știință sunt

Pagina 85

de părere că domeniul vicții este extrem de vast, ei sunt cei care susțin existența a nenumărate milioane de planete, pe care le fac accesibile câmpului nostru de vedere prin diferite mijloace, ale cărui limitări îl atea

readuc la dimensiunea unei furnici, avându-se în vedere vast acestui Univers,

Camilie Flammarion, cunoscutul om de știință, ima către infinit, afirmă următoarele în cartea sa de astronornte: “Continuâm să avansăm timp de mii de ani, timp de zeci de mii de ani, timp de sute de mii de ani, menținând aceeași viteză, fără a încetini vehiculul, ținând aceeași linie dreaptă. Avansăm cu viteza de trei sute de mii de kilometri pe secundă. Ne putem imagina oare, călătorind cu această viteză timp de rnilioane de ani, că am atins limitele lumii vizibile?

Nu, în continuare nu este decât întuneric, spații vaste ce trebuie parcurse, și, acolo, la extremitatea cerului, strălucesc noi astre. Ne îndreptăm către ele, dar oare le vom atinge vreodată?

Trec alte câteva milioane de ani; noi descoperiri; mai mulță splendoare și mai multă strălucire: noi lumi și noi universuri; alte ființe și entități — se vor sfârși vreodată? Orizonturile nu se termină niciodată;

astrele nu fi vor niciodată un obstacol în calea noastră; în continuare numai spațiu, numai vid. Unde ne aflăm? Ce cale an urmat? Ne găsim tot în același punct, centrul cercului e pretutindeni, circumferința sa nu poate fi văzută niciunde.

Așa arată universul infinit ce se deschide în fața noastră, a cărui cercetare se află abia la început. Nu am văzui încă nimic și datorită fricii ne întoarcem din drum, copleșiți de oboseala acestei călătorii fără nici un rezultat. Unde ne duce căderea? Putem cădea veșnic în vârtej fără a-i atinge vreodată fundul, în același fel în care nu am putut să ajungem în vârful său. Nordul devine sud; nu există nici răsărit nici apus, nici sus nici jos, nici stânga nici dreapta. În orice direcție am privi nu vedem decât infinitul, iar în nemărginirea sa lumea noastră nu este niinic aliceva decât o insulă într-on mare arhipelag, înconjurat de un ocean nesfârșit.

Întreaga viață a umanității, cu toată mândria ce îi străbate trecutul politic și religios, și chiar și întreaga viață a planetei cu toată splendoarea sa, nu este decât iluzia unui moment pasager.

Dacă am dori să reseriem tot ansamblul cunoștințelor și toate operele concepute de milioane de oameni de știință și adunate în milioane de

inând o călătorie

Pagina 86

cărți, ar fi suficientă o cantitate de cerneală care nu ar depăși capacitatea unui tanc mic. Dar pentru a descrie și a înșirui pe o listă toate formele lucrurilor existente pe pământ și în ceruri, atât pe cele din vremurile trecute cât și pe cele din epocile viitoare — într-un cuvânt, a înfățișa toate misterele creației, nu ar fi de ajuns apa tuturor mărilor și oceanelor, dacă ar fi transformată în cerneală.”!?

Potrivit profesorului Ravaillet: “Pentru a avea o imagine completă asupra lunii, este suficient a cunoaște faptul că numărul galaxiilor din spațiul nemărginii al universului este superior firelor de nisip de pe plajele de pretutindeni din lume,”

Având conștiința limitelor cunoașterii și a întinderii ignoranței noastre, creăm astfel condițiile care să ne permită depășirea cadrului strâmt al existenței, conștientizarea a ceea ce suntem, supralicitarea limitelor existenței noastre în măsura în care ne dovedim fiecare capabili și reflectarea cu mai multă grijă și profunzime asupra realității.

Pagina 87

LECȚIA A OPTA

DEMAGOGIE PSEUDO-ȘTIINȚIFIGĂ

Adepții materialismului pretind că intemeierea școlii lor de pândire, în secolele XVIII și XIX, a fost în mod direct legată de proeresele științifice și că dialectica este rodul acestei evoluții în planul științei.

Ei califică orice curent filozofic, cu excepția celui materialist, drept idealist și opus metodei științifice, insistând asupra faptului că poziția lor doctrinară este una științifică și progresistă. În opinia lor, realismul conștă în părăsirea adevărurilor metafizice; fiecare ar trebui să-și formeze o concepție asupra lumii, bazându-se pe logica senzorială și pe experiment și orientându-se totodată spre materialism. Dar aceste psetenții nu sunt altceva decât iluzii ale fanaticilor, care se sprijină pe teorii nedemonstrate. Asemenea concepții sunt consecința directă a unui sistem de gândire pentru care materialismul reprezintă axa, în cadrul său, totul este definit prin raportarea la matenalism.

Fără îndoială, credința într-un obiect demn de adorat este unul dintre componentele principale ale culturii și cunoașterii wnane. Accepția potrivit căreia credința în Dumnezeu se constituie ca bază a unei corecte viziuni asupra lumii s-a aflat la originea profundelor transformări ce s-au petrecut de-a lungul istorici, în fundamentul societăților și în gândirea umană. Și acum, în epoca științei și tehnologiei, când omul și-a găsit drumul în spațiu, un număr remarcabil de oameni de știință și-au însușit o concepție teistă, ca parte a sistemului lor de gândire; ei L-au descoperit pe Dumnezeu atât cu inima și conștiința lor, cât și prin mijlocirea logicii și a demonstrației.

Dacă teza materialistă și concepția despre lume pe care o generează

ar fi corecte, dacă acestea nu ar rezulta dintr-o cunoaștere inadecvată a istoriei, ar trebui să fie identificată o anumită legătură între știință și

Pagina 88

tendința către materialism; în acest caz concepțiile materialiste ar trebui să prevaleze în sfera științei.

Și-au însușit vreodată pânditorii și oamenii de știință, din toate vremurile, concepții ateiste, sau s-au revendicat de la o școală materialistă de gândire? O analiză detaliată a operelor și biografiilor marilor gânditori ar permite evidențierea faptului că spațiul religios cuprinde numeroși oameni de știință, dar și că mulți gânditori precum și personalități ale științei, inclusiv întemeietorii multora dintre științele contemporane, au fost adepți ai monoteismului.

Totodată apariția concepțiilor de sorginte ateistă și materialistă nu s-a produs în epoca progresului științific, ele s-au afirmat încă din îndepărtata antichitate, găsindu-și drumul de-a lungul istoriei în opoziție cu ideile religioase.

În prezent, produsele științei au devenit, în cadrul unei forme vulgarizate de marxism, mijloace de înșelăciune. Cei care ar trebui să-și traseze calea în lumina cunoașterii, să-și conducă cercetările în baza logicii și a rațiunii, departe de orice prejudecată și fanatism ideologic sunt tocmai acele persoane care au căzut pradă stagnării și imitării oarbe.

Ele au negat cu aroganță valorile superioare ale rațiunii și chiar au făcut un obiect de laudă din refuzul lor ignorant.

Afirmația lor, potrivit căreia o dată cu apariția științei noțiunea de Dumnezeu a căzut în desuetitudine, este o simplă retorică, ruptă de orice demonstrație logică, deoarece inexistența entităților non-materiale nu ar putea fi probată în urma a mii de experimente științifice.

Materialismul reprezintă o credință metafizică, care, în consecință, ar trebui să fie dovedită sau infirmată prin metodele gândirii filozofice.

“Tocmai din acest motiv nu poate avea loc o negare a metafizicii o dată ce materialismul a fost acceptat. În ultimă instanță a avea o asemenea înțelegere a doctrinei materialiste ar fi lipsit de sens; ar fi de fapt o noțiune superstițioasă, ce se sprijină pe o denaturare a adevărului, iar a-i aplica eticheta științei ar fi o trădare față de cunoașterea științifică.

Este adevărat că oamenii au dobândit cunoașterea cauzelor. și factorilor responsabili pentru apariția unui fenomen natural foarte recent și că erau într-o măsură foarte mică conștienți de întâmplările din jurul lor. Dar credința omului în Dumnezeu nu-și are originea în necunoașterea sa; dacă ar fi fost astfel, numeroase descoperiri științifice

Pagina 89

a fi subminat temeiul credinței în Dumnezeu. Noi suntem martorii acestui fapt, și anume că, odată cu relevarea misterelor creației, credința în Duinnezeu cunoaște o reînnoire.

Știința însă clarifică pentru om doar un spațiu limitat, viziunea pe care știința o oferă asupra lumii nu este decât una parțială. Știința nu a fost niciodată în măsură a da o cunoaștere completă asupra lumii. Dar. de vreme ce modul de cunoaștere științific este unul precis, o dată cu aficmarea științei, teologia a dobândit un aspect științific, însușindu-și o anumită logică în concepțiile sale. Acest fapt a avut ca rezultat cunoașterea de către oameni a cauzelor și efectelor, iar cel care înțelege legăturile dintre fenomene în baza legii cauzalității nu poate ignora importanța și rolul unui anumit factor, și anume cauza primară.

xx

Până într-un trecut nu foarte îndepărtat, omul își conștientiza existența doar raportându-se la forma simetrică și bine proporționată a corpului său; el ignora mecanismele misterioase ce stau la baza creării sale. În prezent el a intrat în posesia unor informații surprinzătoare și detaliate privind interiorul ființei sale, aflând că zeci de. milioane de miliarde de celule intră în alcătuirea diferitelor organe ale corpului.

Astfel măreția și grandoarea creatorului au devenit incomparabil mai accesibile înțelegerii umane, fapt ce în trecut nu era posibil.

Este firesc a spune că aceia ce cred în Dumnezeu sunt cei care nu au nici o cunoștință a mecanismului creației și că, dimpotrivă, un om de știință care cunoaște cauzele și factorii ce stau la baza creației și afirmării către perfecțiune, și care știe că legea și calcului minuțios prezidează toate etapele existenței omului, este astfel îndreptățit să creadă că materia neînsuflețită este sursa legilor naturale?

Oare descoperirile și rezultatele cunoașterii științifice îl pot conduce pe omul de știință la concluzia că materiei, inconștiente și ignorante, i se pot atribui caracteristicile creatorului tuturor ființelor? Gândirea materialistă privește lumea doar dintr-o singură perspectivă, lăsând multe întrebări fără răspuns.

Știința de asemenea nu oferă nici un răspuns la întrebări precum: dacă universul se divide, putând fi recunoscute astfel două părți, una materială

Pagina 90

și alta non-materială, dacă lumea are o finalitate intrinsecă. Aceste întrebări nu sunt de natură științifică; cunoașterea Științifică clarifică într-o oarecare măsură realitatea obiectivă și este incapabilă să ne arate calea de urmat în viață.

O concepție științifică asupra lumii nu poate servi drept bază pentru o ideologie, întrucât valoarea unei cunoștințe științifice este în primul rând practică, nu poate să-i dea omului puterea de a stăpâni natura. Ca bază a credinței sunt necesare doar valorile teoretice și ideale.

Pe de o parte, știința se sprijină pe experiment, iar legile care sunt deduse plecându-se de la experiență sunt supuse schimbării, neavând un principiu stabil. Pe de altă parte, credința are nevoie de un temei stabil, veșnic, imun transformărilor și care să fie în măsură să aducă un răspuns valabil pentru totdeauna la întrebări legate de natura și forma de ansamblu a universului. Doar pe această cale omul poate răspunde nevoii sale de a înțelege problema existenței.

Calea către perfecțiune necesită echilibru intelectual și spiritual: fără un scop, omul va rătăci pe o cale falsă, ajungând la aneanteizare. Cel care nu-și găsește calea în religie va alege una închipuită de el, ceea ce reprezintă un fel de contrazicere a voinței legii naturale; acest fapt nu poate fi pus pe seama creativității și a xoaturității intelectuale.

MOTIVELE NECREDINȚEI ȘI ALE NEGĂRII

Cărțile privitoare la religie și istorie încearcă să pună în evidență factorii și motivele care au stat la baza apropierii omului de știință. Dar asemenea încercări nu duc la nici un rezultat satisfăcător care să descopere adevărul problemei. Trebuie să se aibă în vedere tendința înnăscută a omului spre monoteism, acea caracteristică fundamentală a speciei uinane care îi conferă omului — în pofida contradicțiilor sale interne, a intențiilor sale - un loc apaite printre celelalte ființe create.

Astfel am putea ajunge la identificarea factorilor care l-au făcut pe om să-și desconsidere propria natură, îndepărtându-se de religie.

Legăturile omului cu religia sunt firești pentru el; materialismul este cel ce vine în contradicție cu natura umană. în cazul în care omul nu este capabil să-L cunoască pe Dumnezeul adevărat, își creează propriul său

Pagina 91

idol. care se aseamănă lui însuși, indiferent dacă acesta este natura sau

»

determinismul istoric. Aceste false divinități se substituie Dumnezeului adevărat la nivelul atributelor Sale, și anume măsura autorității, eficacitatea poruncilor, capacitatea de a-i îndruma pe om pe o anumită cale și de a-i sprijini perfecțiunea nestânjenit de dorințele nimănui.

În acesi fel omul își schimbă Dumnezeul adevărat pe idoli falși, apropierea pe o altă idolatrizare, iar toate acestea îl sacrifică în mod crud pe Dumnezeul istoriei, lucrul prețios, pentru ceva lipsit de valoare.

Mulți oameni s-au consacrat astfel unui cult al obiectelor, îngenunchind în fața unor idoli pe care ei înșiși i-au creat. Ei au întors spatele adevăratului creator, acceptând umilința unui obiect nedemn de adorat.

La o amaliză mult mai detaliată a problemei, vedem. că apariția materialismului ca doctină, în Europa, ruptura legăturilor omului cu creatorul său, prizonieratul în lanțurile materiei, substituirea religiei cu știința — toate acestea reprezintă consecințele apariției în Occident a unei serii de factori sociali și istorici.

ze eX

Unul dintre factorii care a antrenat o reacție puternică și extinsă în Europa și care a constituit originea în special a liberei-cugetări și a ideilor anti-religioase a fost reprezentat de presiunea zdrobitoare exercitată de autoritățile ecleziastice la începutul Renașterii asupra oamenilor de știință care descopereau noi idei.

Însă în ceea ce privește anumite dogme ale sale, Biserica adoptase unele principii referitoare la om și univers, pe care le moștenise de la filozofii greci în special și care erau puse pe același plan cu dogmele respective. Orice teorie care eră considerată ca fiind contrară Bibliei și principiilor acceptate era condamnată drept o erezie, care atrăgea după sine pedeapsa.

Contradicția evidentă între xeligie și știință a dus la o ostilitate reciprocă. Oamenii de știință și gânditorii au văzut în Biserică un pericol de înrobire a inteligenței și gândirii, un obstacol în calea ideilor;

orientarea către un sistem rigid de gândire și către o atitudine antirațională a avut drept consecință crearea unei atmosfere înăbușitoare

Pagina 92

pentru omul epocii ce se prefigura. Astfel a avut loc o izolare dureroasă a gânditorilor față de religie.

În cele din urmă presiunile succesive au antrenat o serie de reacții violente ce au cuprins întreaga Europă. De îndată ce autoritatea și dominația Bisericii au intrat în declin, atitudinea sa represivă diminuându-se, gândirea occidentală și-a regăsit libertatea pierdută, reacționând cu vehemență împotriva cauzelor ce au reprimat-o

Intelectualii s-au eliberat de constrângerile vechilor ritualuri și au întors spatele religiei. Totodată, toată mânia și durerea pe care le-au simțit și-au găsit expresia într-un val de ostilitate îndreptat împotriva religiei. A avut loc o criză spirituală acută care a culminat cu separarea religiei de știință. Acest spirit vindicativ a dus la negarea adevărurilor fundamentale, precum existența unui univers non-material și cea a lui Dumnezeu. ;

Este adevărat că anumite învățăminte religioase erau lipsite de logică și chiar neîntemeiate, dar acestea nu se sprijineau pe autenticele învățăminte religioase. Răzbunarea împotriva Bisericii reprezintă un lucru, iar afirmarea pripită a unor idei preconcepute împotriva religiei, ca atare, este altceva. Este evident că răzbunarea, fiind o problemă de ordin emoțional, nu are nimic de-a face cu precizia științifică.

Astfel sărăcia spirituală a omului s-a agravat proporțional cu progresele din știință și tehnologie. Pe măsură ce înregistra progrese în industrie, omul se degrada moral, ajungând la un asemenea nivel la care nu a mai putut da dovadă de capacitatea de a valorifica noile cunoștințe.

Cunoașterea științifică este prin sine neutră în raport cu valorile; nu pot fi identificate îndatoririle unei ființe responsabile doar raportându-ne la aceasta. Știința poate avansa oricât de mult dorește, dar nu poate anticipa decât cu fiecare pas făcut. Cunoașterea umană este incapabilă a ajunge la esența universului și a-l percepe în totalitatea sa, nici a prezice cu exactitate viitorul omsânirii.

Doar punctul de vedere monoteist încearcă să nu-l lase pe om în seama aspectelor materiale ale existenței sale. Dimpotrivă, prin intermediul semnelor și al simbolurilor ce i-au fost date omului pentru a se ghida în drumul său, monoteismul îi atribuie omului o origine și un destin măreț. Monoteismul dă posibilitatea celui ce aderă la el să dobândească o viziune cuprinzătoare asupra lumii și de a afla răspunsuri