DUMNEZEU Șl ATRIBUTELE SALE

Pagina 73

care originează existența, puterea și subzistența, făcând astfel posibilă existența și menținerea acestora.

Coranul cel Sfânt spune: “EI îmbogățește și îndestulează”. (53:48)

«0, oameni! Voi sunteți săraci și aveți nevoie de Dumnezeu, iar Dumnezeu este Cel de Ajuns pentru Sine și Cel Vrednic de Laudă”.

Dar să ne îndreptăm atenția și spre îndemnurile Coranului: “Oare nu au fost ei creați de nimeni sau ei sunt creatorii?” (52:36) “Sau ei au creat cerurile și pământul? Nu, ei nu cred cu comiingere!” (52:37) “Sau au ei un ali Dumnezeu decât Dumnezeu? Dumnezeu Preaslăvitul este mai presus de ceea ce îi asociază Lui!” (52:43) “Binecuvântal fie Acela care are în mâna Lui împărăția și este cu putere peste toate.” (67:1)

Sursa tuturor ființelor este liberă de necesitatea unei cauze

Adepții materialismului privesc destul de critic principiul potrivit căruia Dumnezeu nu reclamă necesitatea unei cauze. Ei susțin că dacă noi Îl presupunem pe Dumnezeu ca fiind originea lumii și Cel care îi hărăzește existența, toate fenomenele avându-și originea existenței lor și a permanentizării acesteia în EL, ce cauză anume L-a eliberat pe El de necesitatea de a avea un creator, ce agent I-a determinat existența?

În cadrul unei conferințe susținute la “London Atheist Society”, cunoscutul scriitor Bertrand Russel! a afirmat: “Într-o zi, când aveam 18 ani, citeam autobiografia lui John Stuart Mill. O propoziție anume mi-a atras atenția: Mill notase că într-o zi l-a întrebat pe tatăl său cine l-a făcut pe el să existe, iar tatăl său nu a fost capabil să-i răspundă.” Motivul acestei neputințe a fost acela că imediat și-a pus întrebarea: cine L-a făcut pe Dumnezeu să existe?

Apoi Russell a adăugat: “Rămân convins că acea propoziție elementară cuprindea sofistica primei cauze. Deoarece orice lucru trebuie să aibă un motiv și o cauză, același lucru este valabil și pentru existența lui Dumnezeu. Dacă, dimpotrivă, ceva poate să existe fără o

Pagina 74

Dumnezeu și atributele Saie 73

cauză sau un motiv, acel lucru fie poate fi Dumnezeu, fie lumea, și atunci întreaga discuție nu mai are rost.”

Din nefericire, anumiți gânditori occidentali care acceptă existența lui Dumnezeu au fost incapabili să rezolve această problemă. Filozoful englez Herbert Spencer a afirmat următoarele în legătură cu acest fapt:

Problema este că, pe de o parte, rațiunea umană caută o cauză pentru orice, iar pe de altă parte, refuză orice circularitate. Nu percepe și nici nu înțelege o cauză necauzată. Când un preot îi spune unui copil că Dumnezeu a creat lumea, copilul îl întreabă cine L-a creat pe Dumnezeu. ”!*

În altă parte el afirmă: “Adeptul materialismului încearcă să se convingă pe sine că lumea există în sine și prin sine, din totdeauna și fără cauză. Totuși, noi nu ne putem închipui ceva care nu are nici început, nici cauză. Teologul regresează rezolvarea problemei, afirmând că Dumnezeu este Cel care a creat lumea. Dar copilul pune întrebarea fără răspuns: Cine L-a creat pe Dumnezeu?”!5 |

Putem aduce aceeași obiecție la concluzia gânditorilor materialiști, întrebându-i: “Dacă regresăm pe lanțul cauzalității, în cele din urmă vom ajunge la cauza ultimă. Să spunem atunci că această cauză nu este Dumnezeu, ci materia. Spuneți-ne cine a creat prima oară materia. Voi, care credeți în legea cauzalității, răspundeți-ne la următoarea întrebare:

dacă materia este cauza ultimă a tuturor lucrurilor, care este cauza materiei? Voi spuneți că sursa tuturor fenomenelor este materia-energie;

care este atunci cauza și originea materiei-energie?”

Atâta timp cât nu se poate regresa la infinit pe lanțul cauzalității, prin răspunsul lor, ei nu pot afirma decât că materia este o entitate eternă și infinită, căreia nu i se poate identifica începutul; materia este non-ereată, nu ate nici început, nici sfârșit, iar existența sa emană din însăși natura sa.

Acest lucru înseamnă că adepții materialismului acceptă principiul eternității și al non-originării; ei susțin de asemenea că toate lucrurile provin dintr-o materie eternă, că existența sa generează din însăși esența acesteia, fără a avea nevoie de un creator.

Russell își declară în mod deschis poziția față de cele afirmate: “Nu există nici o dovadă că lumea ar fi avut vreun început. Idea că lucrurile

Pagina 75

trebuie să fi avut vreodată un început s-a născut din sărăcia puterii noastre de reprezentare.”!€

În aceeași măsură în care Russell consideră materia eternă, tot astfel credincioșii atribuie această calitate lui Dumnezeu. În consecință, credința în existența unei ființe eterne este comună în egală măsură gânditorilor materialiști și filozofilor teiști: ambele categorii acceptă idea unei prime cauze, însă pentru teiști Dumnezeu este cauza primă, fiind înzestrat cu înțelepciune, atotcunoaștere și voință, în timp ce pentru materialiști cauza primă nu are nici conștiință, nici inteligență, nici percepție, nici voință. Astfel negarea lui Dumnezeu și substituirea Sa nu rezolvă problema ființei eterne.

Mai mult decât atât, materia este supusă schimbării și mișcării, mișcarea sa fiind dinamică și întipărită în însăși natura sa. Însă eternitatea nu poate fi compatibilă cu mișcarea intrinsecă, iar materia și imuabilitatea sunt două categorii ce se exclud reciproc, neputând coexista în același lucru. Orice lucru a cărui esență este imuabilă nu poate fi supus mișcării.

Cum pot argumenta adepții marxismului — care recunosc că materia este însoțită de antitezele sale — veșnicia materiei? Eternitatea presupune statornicie, imuabilitate intrinsecă, imposibilitatea contenirii, în timp ce materia prin natura sa este o sinteză de forțe și capacități: este ea însăși relativă, prinsă în ciclicitatea vieții și a morții.

Eternitatea nu poate fi armonizată cu modul de existență al materiei și cu tot ceea ce reprezintă atributele naturii sale. Cei care cred în Dumnezeu asociază idea unui principiu absolut și imuabil, unei ființe care în și prin natura sa este compatibilă cu atributele imuabilității ȘI absolutului; natura acesteia este pe deplin golită și îndepărtată de proprietățile materiei. Prin însăși natura sa, materia respinge permanența, eternitatea și continuitatea, întrucât nu se poate disocia de mișcare, relativitate, ceea ce o opune total agentului sau cauzei prime.

În acest context este util a cunoaște discuția lui Imam Sadiq, pacea fie cu el, cu unul dintre adepții materialismului epocii sale. Materialistul:

“Din ce sunt create ființele?”

Imamul : “Sunt create din nimic (la originea lor au fost non-ființe).”

Materialistul: “Cum au apărut și cum s-au dezvoltat din neființă?”

Pagina 76

Imamul: “N-ai spus tocmai că toate lucrurile din lume au fost create din nimic. Afirmația mea este aceasta, și anume că toate ființele, originar, au fost non-ființe. Ele erau non-existente. Tu dorești să spui de fapt că lumea este eternă, dar acest lucru este incorect din două motive;

În primul rând, dacă lumea materială ar fi eternă, ar rezulta atunci că ființa eternă este supusă mișcării și schimbării, ceea ce este imposibil.

În al doilea rând, dacă elementele ce alcătuiesc lumea ar fi prin natura lor eterne, atunci cum mai poate fi explicat faptul că lor le este proprie moartea și dispariția? Și dacă dimpotrivă, prin natura lor sunt lipsite de viață, curn pot fi ele sursa existenței?

Dacă accepți că toate creaturile vii apar din elemente existente, iar ființele neînsuflețite din elemente neînsuflețite, atunci eu îți pot spune că o esență printre ale cărei atribute nu se regăsește viața nu poate fi eternă și nu poate fi sursă a existenței.”

Materialistul: “Dacă materia este precum spui tu, atunci de ce se spune despre ființe că sunt eterne?”

Imamul: “Credința într-un univers etern este împărtășită de cei ce neagă existența unui stăpân și a unui autor al creației, de cei care nu-i recunosc pe trimișii lui Dumnezeu și privesc învățămintele lor drept născociri ale bătrânilor, ce vor să audă astfel doar idei plăcute lor.”

EEE LI

Astfel, când spunem că existența unui lucru nu poate fi posibilă fără o cauză, acest fapt are în vedere un lucru imperfect, a cărui soartă este încredințată cauzei sale și care există atâta timp cât există această cauză.

Nu la fel se întâmplă cu o ființă care este conștientă de propria sa realitate și care nu prezintă nici un aspect de insuficiență sau limitare.

„ Cauza primă este o astfel de cauză prin faptul că este înzestrată cu o

existență perfectă și absolută; nefiind supusă nici unui agent, ea este liberă de orice necesitate, de orice constrângere și formă de dependență și nu prezintă niciodată semnele transformării și ale schimbării.

Faptul că semnificația cauzei prime presupune independența lui Dumnezeu în raport cu legea cauzalității, acest lucru nu se înțelege că în general Dumnezeu împărtășește același statut cu ființele create și, prin nevoia unei cauze, îi este permis câteodată să facă excepție de la legea

Pagina 77

cauzalității. Dumnezeu nu este un efect pentru a avea nevoie de o cauză.

EI nu este un fenomen, în sensul că ar avea nevoie de un creator.

Dimpotrivă, toate fenomenele derivă din E], care este sursa etemă a existenței. În consecință legea cauzalității nu se aplică decât acelor ființe care s-au ivit din neant.

Tot astfel, cauza primă nu presupune faptul că Dumnezeu S-a originat pe Sine, că și-a fost propria cauză. Motivul pentru care un efect are nevoie de o cauză se află în modul de existență pe care îl ase cel dintâi;

e] există nu pentru că este în mod necesar existent, ci pentru că modul său de existență este unul derivat, pe care îl dobândește de la cauza sa. O ființă însă a cărei natură nu este condiționată și care nu prezintă nici un semn de dependență nu poate fi inclusă în sfera în care se aplică legea cauzalității.

Astfel, dacă o ființă, în virtutea perfecțiunii sale intrinsece și a caracterului său necesar, nu are nevoie de nici o cauză, rezultă că nici O cauză nu este responsabilă de existența sa și că ea nu se supune acțiunii nici unei cauze.

Dar lanțul cauzalității nu poate fi urmărit la infinit, iar lipsa dependenței constituie natura însăși a conceptului de primă cauză.

Întrebarea: “Când a apărut cauza primă?” este inoportună, întrucât o astfel de întrebare privește originea fenomenelor și natura lor derivată.

Existența cauzei prime se confundă pe deplin cu esența sa; caracterul său de cauză primă face de asemenea parte din esența sa. Ambele proprietăți presupun independența de necesitate, în vreme ce lucrurile care și-au primit existența ca un împrumut au nevoie de o cauză, întrucât ele se caracterizează prin schimbare, transformare, apariție din neant, intrare în planul existenței.

Cum putem să ne imaginăm că, în fapt, credința în Dumnezeu înseamnă acceptarea unei contradicții, atâta vreme cât credința într-un efect ce se poate lipsi de cauza sa, așa cum pare a fi materia, nu reprezintă o contradicție?

Trăim într-o lume în care totul tinde către schimbare, către moarte; în fiecare din componentele sale lumea prezintă semnele efemerității, ale dependenței, ale fragilității. Necesitatea și dependența sunt adânc înrădăcinate în oameni și în celelalte creaturi ale naturii. Existența noastră nu este veșnică și nu a apărut în virtutea esenței noastre; originar,

Pagina 78

Dumnezeu și atributele Suie 77

noi nu am existat, jar apoi am pășit în planul existenței și am intrat în viață. Pentru a apărea, creaturi precum noi trebuie să se apropie implorându-l. pe Cel care este sursa vieții.

Dar Cel Care este veșnic și nepieritor, Care își ia existența din El însuși, a cărui apariție nu este marcată de un moment de timp, în mod evident este independent de orice cauză.

În filozofie, termenul de cauză este folosit peutru a descrie ceea ce suscită un efect, plecând din neant și până ce ajunge să îmbrace haina existenței. Această capacitate de creare nu revine cauzelor de ordin material, singurul rol al materiei fiind acela de a lua o nouă formă de îndată ce a pierdut-o pe cea precedentă.

Este adevărat că orice ființă materială dobândește în fiecare moment o trăsătură nouă și distinctă, drept consecință a transformărilor ce se petrec în interiorul ei. Cu toate acestea, mișcarea intrinsecă a lumii și procesele originării și descompunerii indică o nevoie permanentă a unui sprijin exterior care să-i asigure mișcarea, ajutor care pune în mișcare întreaga caravană a existenței.

Pagina 79

LECȚIA A ȘAPTEA

CARACTERUL LIMITAT AL

LANȚULUI CAUZALITĂȚII

Adepții materialismului pot persevera în atitudinea lor de negare a adevărului, recurgând totodată la un subterfugiu. Ei pot spune: “Noi nu întrerupe înlănțuirea cauzelor și efectelor, ci dimpotrivă, o prelungim la infinit, noi subscriem ideii caracterului nelimitat al lanțului cauzalității.”

În acest context se poate face următoarea obiecție, o astfel de perspectivă asupra lucrurilor create se sprijină pe supoziția legăturii cauzele și a posibilității extinderii infinite a succesiunii cauzelor și efectelor. Totuși fiecare cauză reprezintă în același timp un efect al celei anterioare, prin sine este lipsită de existență; ea este incapabilă să participe la existență în absența cauzei superioare ce o precede.

Pe calea consecinței problema care apare este de a ști cum a fost posibil ca fiecare parte a acestei serii dominate de principiul necesității și al dependenței să apară în planul existenței, ieșind din neant? De unde s-a ivit existența unor asemenea lucruri, ce se caracterizează toate prin insuficiență, neputință și determinare în timp? Cum poate existența, care este cel mai măreț și complex dintre fenomenele naturii, să aibă drept bază o serie infinită a non-existențelor? Este posibil ca viața să se nască din unirea numeroșilor agenți ai morții?

Oricât de mult s-ar înainta pe acest lanț al cauzalității, acestuia tot îi vor rămâne proprii atributele necesității, dependenței și ale determinării în timp. Acest lanț nu va avea niciodată existență reală atâta timp cât nu își însușește caracteristicile autosuficienței și ale autonomiei, fapt ce poate avea loc numai în măsura în care intră în contact cu altul care este prin esența sa autosuficient — și anume o ființă care posedă atributele divinității, care este de fapt o cauză fără cauză. Întregul fundament al existenței și întregul sistem al creației nu ar putea fi explicate fără a

Pagina 80

recunoaște existența unei existențe uecondiționate, care este sursa tuturor cauzelor.

Să spunem că într-un război se ordonă ca prima linie de combatanți să atace rândurile inamice, însă acestea refuză să se supună, cerând ca a doua linie să fie cea care să deschidă asaltul; această a doua linie refuză la rândul său să se conformeze ordinului, dorind ca a treia linie să atace prima, și tot astfel în continuare, nimeni nefiind pregătit să accepte necondiționat ca el să fie primul care să deschidă asaltul.

În astfel de împrejurări se pune întrebarea dacă lupta va mai avea vreodată loc. Desigur că nu, întrucât atacul fiecăruia este condiționat de cel al celuilalt. Este evident faptul că întreaga serie de atacuri, fiecare în parte fiind condiționate, nu se poate produce în absența satisfacerii condiției, un lucru imposibil de înfăptuit în asemenea împrejurări. În consecință, lupta nu mai are loc.

Astfel, dacă urmărim la nesfârșit lanțul cauzelor și efectelor, nici o entitate condiționată nu va apărea în planul existenței, întrucât este condiționată de existența celei precedente, iar aceasta la rândul său de cea care a cauzat-o. Este ca și cum fiecare entitate a lanțului ar trebui să proclame cu tărie din adâncurile ființei sale: “Nu voi exista atâta timp cât cealaltă nu a pășit în planul existenței.” Existența fiecărei entități a seriei depinde de o condiție care nu a fost satisfăcută, și prin urmare fiecare este împiedicată să se bucure de binecuvântările existenței.

De vreme ce universul ni se prezintă sub o diversitate de forme și fenomene ale existenței, nu putem decât să împărtășim convingerea în existența necesară a unei cauze, care să nu fie efect, o condiție subordonată altei condiții; altfel nimic nu ar mai fi responsabil de existența acestei vastități de fenomene,

Această cauză primă este una autosuficientă, independentă de orice aspect al creației și este capabilă să dea naștere celor mai minunate tenomene și celor mai originale manifestări. Ea este cea care concepe și realizează toate aceste lucruri, cea care înscrie întreaga creație într-un ciclu temporal, cea în baza căreia se menține întreaga existență. Ea este cea care veghează ca fiecare lucru să se realizeze în virtutea unui scop, integrându-se astfel în ordinea creației.

Pagina 81

Adepții materialismului, încercând să înfățișeze lumea fără nevoia constantă de un creator, susțin că universul este etern, având o existență necondiționată. Metoda lor însă nu duce la rezultate satisfăcătoare.

Ei își imaginează că lumea nu are nevoie de un creator decât în momentul în care a fost creată; o dată această condiție împlinită, Dumnezeu și lumea se separă pentru totdeauna. Ca o consecință a acestui fapt, adepții materialismului încep să nege în egală măsură primul moment al apariției lumii; refuzând astfel idea unui început al creației, ei își închipuie că au rezolvat problema unui Dumnezeu și a creației și au eliberat totodată lumea de necesitatea unui creator.

Acest mod de a gândi are la bază concepția cu privire la această nevoie intrinsecă a universului — și anume că ea este una efemeră — în timp ce lumea nu este altceva decât mișcare, o formă limitată și dependentă de mișcare.

În fapt fiecare moment în parte este un început de creație; lumea se originează din fiecare atom, în fiecare moment. Acest lucru are loc cu fiecare atom, ansamblul care rezultă astfel nefiind altceva decât un lucru accidental, care nu își este autosuficient și privat de identitate proprie.

Astfel asemenea momentului în care a fost creată, lumea continuă să aibă nevoie de un creator. Chiar dacă acceptăm supoziția că lumea este eternă, acest fapt nu-i va conferi nici o independență pe plan ontologic.

RĂSPUNSUL ȘTIINȚEI LA TEZA ETERNITĂȚII

LUMII |

În același fel în care potențialitățile omului, după ce și-a atins apogeul, încep să se erodeze progresiv până când se sting în moarte, tot astfel și universul avansează 'constant către descompunere și prăbușire.

Și asta deoarece energiile existente în lume se epuizează progresiv;

atomii se transformă în energie, iar energia tinde să treacă dintr-o stare activă într-una inertă. O dată ce atomii se vor găsi repartizați în mod uniform, nu mai rămâne altceva decât nemișcare și liniște absolută. În consecință este imposibil a considera materia o substanță eternă sau fundament al existenței, nefiind altă alternativă decât aceea a acceptării ideii unei lumi create.

Pagina 82

Cel de-al doilea principiu al termodinamicii — care este principiul entropiei - ne învață că deși nu putem identifica momentul exact al apariției lumii, ea a avut neîndoielnic un început. Căldura din lume se diminuează progresiv, asemenea unei bucăți de metal topit care își răspândește treptat căldura până când aceasta ajunge să fie identică cu cea a mediului înconjurător.

Dacă lumea nu ar fi avut un început, atomii s-ar fi descompus și s-ar fi transformat în energie cu o infinitate de ani în urmă. În tot acest interval căldura s-ar fi epuizat, deoarece materia, pe parcursul succesivelor sale transformări, devine energie epuizabilă. Dispersată, nu mai există posibilitatea ca energia să se transforme din nou îri materie, luând o înfățișare armonioasă.

Potrivit principiului entropiei, o dată cu epuizarea energiilor epuizabile, nu se mai pot produce acțiuni și reacțiuni chimice. Însă, dat fiind faptul că acestea din urmă au loc, că viața este posibilă pe această planetă, și că un astru precum soarele se împarte în fiecare zi și noapte în 300 de miliarde de tone, chestiunea originii lumii devine evidentă.

Moartea planetelor și a altor corpuri cerești, dispariția sorilor constituie o dovadă a naturii perisabile a acestui sistem existent; aceste fenomene demonstrează faptul că universul se îndreaptă spre ancanteizare, către un sfârșit iminent.

Înțelegem astfel că științele naturale sunt cele care au tras materia de sub marca eternității. Științele demonstrează nu numai faptul că lumea a tost creată, dar arată că aceasta a apărut la un moment dat.

In consecință, lumea, în momentul apariției sale, a avut nevoie de o forță supranaturală, toate lucrurile fiind o masă amorfă și indistinctă. Era necesară acea primă scânteie, cea care să imprime mișcarea Și viața, și care să vină din exterior, din afara naturii. Cum ar fi fost posibil altfel ca un mediu lipsit de energie, dominat de liniște absolută și de amorficitate, să fie cauza mișcării?

Mecanica ne spune că un corp inert rămâne întotdeauna corp inert. Ca orice corp inert, el nu se va putea mișca decât prin acțiunea unei forțe exterioare. Această lege fundamentală reprezintă un principiu inviolabil care guvernează întreaga lume materială și de aceea nu putem accepta o teorie a întâmplării sau a probabilității. Până în prezent nici un corp inert nu a fost pus în mișcare fără a fi supus acțiunii unei forțe exterioare.