DUMNEZEU Șl ATRIBUTELE SALE

Pagina 93

la întrebările fundamentale. O dată ce omul a atins nivelul unei credințe multidimensionale, viața sa se revigorează iar valorile proprii perspectivei materialiste își găsesc împlinirea. Lupta împotriva bisericii a fost astfel un prim factor al separării științei de religie.

Un alt grup a respins religia, găsindu-și un sprijin în gândirea materialistă, datorită faptului că Biserica a contribuit la impunerea unor concepte eronate, lipsite de valoare transcendentă. Aceste concepte nu și-au găsit dramul către spiritele elevate. Biserica îl prezenta pe Dumnezeu sub o formă umană, în timp ce omul se afla în căutarea unor valori absolute, făcând eforturi constante de a rupe și de a depăși barierele materiale.

Fără îndoială, un adevăr inculcat sub forma mitului va avea repercusiuni negative o dată ce spiritul va atinge maturitatea intelectuală.

Confiuntați cu descrierea antropomorfică a lui Dumnezeu de către teologia creștină, ca preeminența credinței în raport cu rațiunea și cu idea că judecățile ar trebui să fie precedate de credință, gânditorii au ajuns ia concluzia că această concepție îngustă — și anmme așezarea înțelepciunii și a științei sub monopolul teologiei creștine — contrasta cu criteriile raționale și metodele științifice. De vreme ce nu dispuneau de nici o sursă autentică în măsură să le ofere o cunoaștere autentică a lui Dumnezeu, depinzând de învățămintele pervertite și de instituțiile Bisericii și de vreme ce nu aveau acces la un sistem superior care să ie satisfacă atât exigențele spirituale cât și pe cele legate de cunoașterea științifică și care să le ofere un cadru potrivit în care să se regăsească toate caracteristicile vieții, materiale și spirituale, emoționale și intelectuale, pânditorii au fost receptibili la viziunea materialistă, acest fapt a avut drept rezultat negarea oricărei valori superioare.

Ei nu au luat în considerare faptul că religia, dacă nu ar fi tost falsificată, dacă nu ar fi fost amestecată cu superstiții și dacă nu ar fi fost deturnată de interpretări eronate, ar fi putut să-l elibereze pe om din strânsorile mitului și ale superstițiilor, menținând-l pe calea adevăratei credințe, și asigurându-i o înțelegere fidelă a învățămintelor divine, prin care să păsească răspuns la toate interogațiile sale metafizice.

în schimb, gânditorii occidentali nu cunoșteau decât aspectul de superstiție al religiei și incoerența doginelor stabilite, astfel încât nu ezitau să o considere nefondată. Judecata lor se lăsa influențată de

Pagina 94

Dumnezeu și atributele Sale „93

amintirea experiențelor nefaste trăite cu propriile lor religii, ceea ce a întipărit în spiritul lor o serie de idei preconcepute, iraționale și lipsite de logică,

Această realitate a fost redată de un cunoscut psiholog și biochimist:

“Faptul că anumiți oameni de știință au rămas, pe parcursul cercetărilor lor, neutri în problema existenței lui Dumnezeu, are mai multe cauze.

Vom menționa doar două dintre acestea. În primul rând situația politică generată de despotistn, cât și condițiile sociale și economice pe care le-a antrenat, au implicat în general negarea existenței unui Creator. În al doilea rând, gândirea umană s-a aflat întotdeauna sub efectul anumitor fantezii și iluzii și, deși omul nu cedează total torturilor psihice sau corporale, el nu își manifestă pe deplin propria decizie în alegerea căii corecte.

Majoritatea copiilor ce provin din familii creștine ajung să creadă de mici în existența unui Dumnezeu cu înfățișare umană: pentru ei, omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Când aceste persoane pătrund într-un mediu științific și încep să-și exercite profesia, ele își dau seama de ireconciabila separație dintre concepția antropomorfică ce o dobândiseră despre Dumnezeu și conceptele și metodele științifice. Astfel, după o perioadă în cursul căreia s-au dovedit neputinciose în a împăca cele două realități, aceste persoane ajung să abandoneze și să alunge din mintea lor orice idee despre Dumnezeu.

Principala cauză a acestui fapt este aceea că argumentele logice și ideile științifice nu le modifică sentimentele și credințele împărtășite anterior, dar în schimb îi ajută să realizeze faptul că idea lor despre Dumnezeu era falsă. Credința aceasta, conjugată cu alți factori de ordin psihologic, i-a făcut să se îngrozească de insuficiența concepțiilor lor religioase, devenind indiferenți față de orice încercare de cunoaștere a lui Dumnezeu"?

Din acest motiv, oamenii de știință au încercat să dea răspunsuri la întrebările referitoare la existență și la creație, folosindu-se de soluții științifice — precum legi și formule — care nu comportau nici o referire sau mențiune la Dumnezeu sau religie. Au încercat să înlăture speranța omului în religie și să împiedice recunoașterea oricărui rol al lui Dumnezeu în fundamentarea atât a ordinii naturale cât și a celei sociale.

Pagina 95

Ori de câte ori erau nevoiți să facă față unui impas, ci recurgeau la diferite ipoteze sau amânau soluționarea problemei până ce noi cercetări aveau să le aducă un plus de informații. Pentru ei aceste modalități reprezentau mijloace de evitare a superstițiilor și formulelor nonștiințifice. Deși au ocolit riscul orientării către politeism, acești oameni de știință au sfârșit în mod regretabil prin a accepta ateismul,

sexe

Deși credința în Dumnezeu și într-un principiu prim este înnăscută în om, ea nu corespunde unei necesități care prezintă aceleași caracteristici cu nevoile materiale și pe care omul se străduiește constant să le satisfacă. Ea reprezintă o nevoie distinctă de viața materială, o nevoie lăuntrică ce aparține unei cu totul alte categorii.

În plus este mai ușor să negi existența unei ființe ce nu poate fi

percepută, decât să o recunoști, date fiind capacitățile noastre de a ne forma o imagine fidelă a acesteia. Persoanele care nu au o capacitate suficientă să-și reprezinte o asemenea ființă aleg calea cea mai ușoară, a negării, Această opțiune, aparent, pare să nu implice nimic dăunător, Depărtându-se de Dumnezeu, oamenii tind să adopte treptat o atitudine de ostilitate și de inflexibilitate, orientată împotriva religiei și arnestecată cu fanatisra. Consecințele unei astfel de atitudini pot fi ușor identificate în argumentele tendențioase ale celor care au întors spatele religiei.

Este întotdeauna mai ușor a nega existența unei ființe invizibile, întrucât recunoașterea ei implică anumite îndatoriri pentru om; cei care doresc să se sustragă de la aceste îndatoriri o fac negând existența priecipiului prim.

Coranul spune: “Însă omul voiește mai degrabă să păcătuiască înainte. EI întreabă: “Când va Ji Ziua Învierii? ” Atunci când vederea va

E E a

De asemenea sugestiile nefondate și lipsite de sens ale celor ce practică ascetismul au reprezenlat o cauză a orientării amunitor grupuri în direcția materialismului,

Pagina 96

Instinctele, ce nu pot fi disociate de viața omului, nu numai că nu sunt nefolositoare și lipsite de scop, dar ele sunt o forță determinantă, modelatoare a destinului omului, un factor de dezvoltare și mișcare, care îl dirijează pe om spre scopul ce i-a fost atribuit în momentul creării sale.

Este adevărat că omul nu ar trebui să se lase condus orbește de instinctele sale, ca în cazul unui prizonier, a cărui ființă și ale cărui mișcări se află sub controlul paznicului. Totodată el nu ar trebui să-și reprime realitatea propriei ființe, și nici să caute să înăbușe orice manifestare a instinctelor sale. O existență împlinită depinde de prezența activă, echilibrată, în viața omului a instinctelor; suprimarea acestora conduce la apariția complexelor și la distrugerea personalității.

Pe întreg parcursul Evului Mediu, viziunea asupra lumii, dominantă în creștinism, era orientată în exclusivitate spre viața de apoi, promovând desconsiderarea lumii prezente. Ce consecințe ar decurge din faptul dacă cineva se încăpățânează să nege, în numele religiei și al lui Dumnezeu, orice valabilitate a forțelor instinctuale, și chiar încearcă să le anihileze;

dacă cineva sanctifică celibatul și monasticismul, înfățișând totodată căsătoria și procreația — fără de care nu ar fi posibilă perpetuarea speciei — ca fiind niște lucruri dezonorante, dacă cineva prezintă sărăcia și lipsurile drept o garanție a fericirii? Mai putem oare în aceste condiții să-i recunoaștera religiei un rol activ și benefic?

Adevărata misiune a religiei este să cultive instinctele, să le canalizeze și să le controleze: să delimiteze sfera exercițiului lor liber și să evite abuzul lor.

Stăpânindu-și instinctele, căutând mereu să se elibereze de constrângerile lor, omul își creează un destin plin de semnificație. Dacă eșuează în această întreprindere, conflictele între instinctele sale vor fi atât de intense, încât nu va mai fi capabil să le stăpânească. De aceea, el are nevoie de o educație morală corespunzătoare,

Pe de o parte, omul este supus atracției impulsurilor sale religioase;

acestea îl ajută să-și tempereze pornirile, canalizându-i totodată energiile către dobândirea virtuții și a însușirii de a înfăptui binele. Pe de altă parte, omul se supune întotdeauna influenței instinctelor sale.

În orice societate în care oamenilor le este inculcat, în numele lui Dumnezeu și al religiei, principiul potrivit căruia calea spre fericire presupune renunțarea la bunurile acestei lumi, este facilitată automat

Pagina 97

apropierea de materialism și de valorile acestuia, astfel încât are loc o expulzare a conceptelor superioare ale religiei și ale implicațiilor lor profunde.

Dar acest Iueru nu are nimic de-a face cu logica autentică a religiei.

Religiile autentice cultivă în om înțelegerea valorilor spirituale, fundamentate pe credința în Dumnezeu, în ale căror principii și învățăminte cuprinzătoare omul poate găsi un sprijin în viață. Aceste religii lărgesc orizontul omului de percepție către sfera invizibilului, îl sustrag, servituții în raport cu instinctele și lucrurile materiale, permițându-i totodată să se bucure, în limitele rezonabilului, de plăcerile materiale.

Fă

Unii oameni cred că garanția fericirii lor este ruperea interdicțiilor religioase. Ei cred că religia combate orice tip de plăcere și nu dă nici un semn de conciliere cu plăcerile acestei lumi, ca și cum Dumnezeu îl pune pe om în situația de a alege între fericirea în cuprinsul acestei lumi și fericirea în lumea de apoi.

Atitudinea aceasta față de religie este total greșită. Dacă religia dorește să joace un rol în străduințele omului de a-și alege o cale în viață, face acest lucru deoarece ascultarea dorințelor, lipsa de temperare a acestora, supunerea față de instincte și manifestarea lor fără nici o restricție devin sursă a nefericirii omului, împingându-l către o formă inconștientă de sclavie. În pofida naturii sale profund nealterate, omul devine deviat în raport cu poziția sa superioară, anulându-și posibilitatea de a-și mai regăsi calea adevărată. Dacă neînfrânarea față de pornirile instinctuale nu ar fi fost cauza unei degradări dureroase, ea nu ar fi fost interzisă.

Plecând de la astfel de considerații, putem înțelege corect interdicțiile pe care le stipulează religia, dar și dependența dintre fericirea lumească și cea din lumea de apoi.

Aceeași înțelegere trebuie avută și față de îndatoririle pe care religia Je stabilește pentru om. Încercarea de a participa la anumite rituri — actele de venerație — voluntar și fără ipocrizie, produce o anumită

Pagina 98

schimbare în om; finalitatea acestor acte nu vizează în nici un fel diminuarea bucuriilor acestei lumi.

Riturile venerației sunt ca o furtună ce agită apele liniștite ale inimii, transformând universul interior al omului. Aceste rituri reprezintă temelia edificiului religios, o practică rodnică a cărei influență penetrează profimzimile sufletului uman. Printre ele sunt eradicate rădăcinile viciilor și cauzele înjosirii umane. Pe scurt, veghează asupra maturizării spirituale a omului, asupra afirmării către perfecțiune.

Nu numai că nu există nici o contradicție între preocupările vieții și nevoile spirituale, dar implicarea spirituală devine o condiție a fericirii pământești.

Este posibil ca preceptele defectuoase ale creștinătății să fi avut o influență în apariția tendințelor anti-religioase ale oamenilor, precum susține Bertrand Russell. Acesta împărtășea convingerea evidentă că nefericirea omului are ca sursă credința în Dumnezeu. “Învățămintele Bisericii l-au făcut pe om să se confrunte cu o dublă nefericire, cu o dublă frustrare; fie nefericirea în această lume și privarea de bucuriile sale, fie nefericirea din lumea de apoi și privarea de deliciile paradisului.

Din perspectiva Bisericii, omul trebuie să îndure una dintre aceste frustrări. O persoană fie îndură nefericirea și privațiunile în această lume, pentru a se bucura de plăcerile vieții de apoi, fie, dacă dorește să beneficieze de plăcerile acestei lumi, trebuie să se obișnuiască cu idea frustraților în lumea de apoi.”

Răspândirea unor idei de acest gen, care se raportează cu superficialitate la viziunea religioasă, este în măsură să determine soarta religiei dominante într-o anumită societate. Impactul pe care aceste reprezentări false ale religiei îl au asupra credinței și acțiunii oamenilor este prea profind pentru a fi dezbătut într-o abordare superficială.

Tendința oamenilor către materialism se datorează, conștient sau inconștient, acestei modalități de apreciere a mesajelor religiei. A fost generată astfel o orientare exclusivă către satisfacerea plăcerilor, a cărei consecință a fost o desconsiderare a preocupărilor morale și spirituale.

Omul nu este condamnat de religie să îndure una dintre aceste nefericiri. Este posibil pentru el să unească cele două fericiri — cea din această lume și cea din lumea de apoi. Care ar fi rațiunea pentru care Dumnezeu, care este atât de milostiv, nu și-ar dori pentru supușii săi

Pagina 99

posibilitatea unei fericiri complete, care să îmbrățișeze atât lumea acesta cât și tumea de apoi? în fapi este tocmai ceea ce E] dorește.

ep

Un alt factor aflat la originea răspândirii ideilor matenaliste l-a constituit îngăduința față de pasuni, complacerea în senzualitate și abandonarea fără reținere față de poftele lumești. Cum fiecare acțiune are la baza sa o idee sau o reprezentare mentală, tot astfel idea dă un sens acțiunii omului, într-o măsură proporțională cu puterea cu care își îraprăștie crezuriie, În același fel, acgunile și practica anumitor obiceiuri pot determina o schimbare de ordin calitativ în modul său de a gândi și de a-și reprezenta lucrurile.

Un om care se dedică prioritar satisfacerii pofielor sale trupești își pierde progresiv orice simț al divinulni. O dată ce și-a ales un reper în viață, altul decât Dumnezeu, el își închipuie că îot ceea ce există în lume a fost pur și simplu aruncat în ea, nefiind creat în vederea nici unei finalități, și astfei idea de finalitate este golită de orice înțeles; el se dedică în întregime maximizării plăcerii. Această cădere umilitoare în planul subuman al existenței spulberă orice aspirație a drumului către perfecțiune.

Afirmarea credinței în Dumnezeu devine un fenomen ce se asemuiește rodirii unei semințe, care are nevoie pentru acest lucru de un sol propice. Ea nu poate germina decât într-un mediu curat, un mediu în care omul își poate urmări drumul propriu spre perfecțiune, evoluând într-un cadru în care întâlnește repere deja fundamentate. În consecință, credința în Dumnezeu nu se poate afirma într-un mediu corupt, depravat.

Un alt obstacol în cunoașterea lui Dumnezeu și unul diutre motivele negării existenței Sale — ce desconsideră toate dovezile și semnele manifeste — este reprezentat de dedarea la păcate și de complacerea în satisfacerea poftelor trupești.

imam. Ja” far as-Sadiq, pacea să fie cu el, spunea, într-o replică dată lui Mufaddal, în Risalah-yi Ahlija : “Jur pe sufletul meu că Dumnezeu nu a dat greș în a se face pe Sine cunoscut celor ce nu au putința să ajungă până la EI, întrucât lumea creației așează în fața lor dovezi clare

Pagina 100

și indicii evidente ale Creatorului ei, lăsând să se întrevadă măreția Creatorului atât în regatul ceresc cât și pe pământ.

Cei ignoranți sunt cei care s-au dedat păcatului și au urmat calea neînfrânării pasiunilor, a poftelor trupești. Dorințele sufletelor lor au pus stăpânire pe inimile lor, și datorită reprimării naturii lor profunde, Satan a ajuns să pună stăpânire pe ei. Dumnezeu a pecetluit inimile celor ce nu l-au urmat povețele, 22

Tendința câtre aflarea bunăstării, ciocnirea orgoliilor, căderea în imoralitate, lipsa de temei logic a credinței celor necunoscători — aceste realități constituie tot atâția factori care au contribuit la impunerea concepțiilor materialiste.

Haosul și confuzia vieții, dezvoltarea vestiginoasă a tehnologiei, prisosul și puterea, tumultul vieții moderne, proliferarea mijloacelor de satisfacere a plăcerilor — toate acestea l-au copleșit pe om și i-au alimentat lăcomia. Oamenii încearcă să se sustragă acum preocupărilor religioase și refuză să se supună oricărei autorități superioare; acest fapt nu numai că nu le asigură o satisfacere a intereselor materiale, dar ei rămân prizonieri ai dorințelor lor neînfrânate.

Într-un mediu în care domnește depravarea, păcatul, imoralitatea, în care omul a înlăturat orice restricție asupra faptelor sale, nu poate rămâne din religie decât numele.

Oamenii conduși de interese materiale și absorbiți de poftele lor nu se pot afla în același timp și în căutarea lui Dumnezeu. Atunci când una dintre aceste două tendințe opuse este dominantă, plăcerea, respectiv credința în Dumnezeu, cealaltă îi cedează în mod necesar. De îndată ce venerarea lui Dumnezeu va guverna spiritele, interesele față de realitatea materială vor fi înlăturate, prin ruperea pârghiilor dorințelor și prin sprijinirea constantă a eforturilor oamenilor de a-și urmări scopul. Apare astfel un sistem complet de libertăți o dată cu emanciparea omului de sub lanțurile naturii.

Cu cât obiectivul pe care omul și-l stabilește pentru sine este mai îndepărtat și mai elevat, cu atât este mai puternică tendința de a-l urma, iar efortul mai îndelungat și mai mare. Astfel dacă ni-L fixăm pe Dumnezeu drept obiectiv, ne-am ales un scop superior, drumul către atingerea acestuia fiind în același timp veșnic, dar și clar și drept.

Alegerea unui astfel de scop va avea drept consecință aflarea

Pagina 101

răspunsurilor la numeroase întrebări, și, întrucât va înlătura tirania egoului, ne va înzestra cu un sistem complet de libertăți.

Acceptându-L. pe Dumnezeu drept scop, libertatea va fi armonizată cu drumul nostru către perfecțiune. Toate eforturile noastre de a progresa nu vor mai fi deșarte, repăsindu-și sensul lor autentic, grație impulsului divin și a credinței în viața otemă. Pe scurt, găsirea drumului către perfecțiune prin credința în Dumnezeu nu va mai contrazice libertatea noastră și nici nu va mai duce la înrobirea noastră.

Astfel putem susține că ne-am dobândit libertatea atunci când ne armonizăm propriul drum către perfecțiune cu cel al lumii, și aceasta în mod voluntar, conștient, în deplină cunoștință a foloaselor ce pot rezulta.

A acționa lăsându-ne determinați de constrângerile istoriei sau ale naturii nu înseamnă că suntem liberi, pentru că atunci când omul își ignoră propria bunăstare, supunându-se constrângerilor naturii, acest fapt nu poate însemna altceva decât înrobire sau supunere oarbă.

Pagina 102

LECȚIA A NOUA

CUM NI SE ÎNFĂȚIȘEAZĂ

DUMNEZEU ÎN CORAN?

Pentru a aprecia personalitatea științifică și întinderea cunoștințelor unui om de știință, trebuie să ne raportăm la lucrările sale, a căror cercetare amănunțită va scoate în evidență ceea ce face obiectul studiului nostru. Tot astfel, pentru a afla măsura talentului și creativității unui artist, dovada lor ne poate fi dată la o examinare a operei sale artistice.

În același fel, atributele și calitățile constitutive ale Creatorului nu pot fi percepute decât în ordinea fenomenelor, din subtilitatea și precizia creației Sale. Astfel, în limitele date de capacitatea noastră de a cunoaște, în funcție de gradul nostru de înțelegere, ne pot deveni accesibile atotcunoașterea, înțelepciunea și puterea lui Dumnezeu.

Dacă problema cunoașterii lui Dumnezeu s-ar pune în termenii unei cunoașteri totale și cuprinzătoare, atunci, desigur, trebuie să acceptăm faptul că omul dispune de o capacitate de cunoaștere care nu se poate situa la nivelul cerut de o astfel de cunoaștere. Atributele lui Dumnezeu nu pot fi identificate și încadrate între niște limite date: ar fi un lucru greșit a le include în vreo comparație, întrucât tot ceea ce face obiectul cercetărilor noastre științifice, întreprinse în sfera naturii, nu reprezintă decât creația lui Dumnezeu, rezultatul voinței Sale, în timp ce esența Sa nu este decât o parte a naturii și nu aparține aceleiași categorii ca și cea a creaturilor Sale. Astfel, nu prin comparații și analogii poate ajunge omul să cunoască esența ființei divine,

EL este astfel o ființă a cărei cunoaștere nu poate fi dată de nici un criteriu și de nici o măsură și pentru ale cărei atribute, precum puterea, autoritatea și atotcunoașterea nu avem nici o cifră și nici o statistică.

În asemenea condiții, este oare omul prea neputincios pentru a percepe ceva din esența și atributele acestei realități superioare? A recunoaște slăbiciunea puterilor noastre, incapacitatea de a da dovadă de o cunoaștere profundă a lui Dumnezeu nu implică faptul că nu ne este