DUMNEZEU Șl ATRIBUTELE SALE

Pagina 43

pretutindeni și totuși niciunde. Nu există nici un loc în care să nu se manifeste forța de atracție a unui corp material; dar acest lucru nu îl face să nu existe sau să-i diminueze substanța.

Concepte precum dreptatea, fiimusețea, iubirea, ura, inimiciția, înțelepciunea, care alcătuiesc universul nostru mental nu au o existență vizibilă și pronunțată sau cel mai vag aspect fizic; totuși noi le privim ca realități. Astfel omul nu cunoaște natura electricității, sau a undelor radio, sau a energiei, sau a electronilor sau neuronilor, el le percepe existența doar prin intermediul rezultatelor și efectelor pe care le produc.

xx

În mod evident există viață; acest fapt nu poate fi negat. Dar cum o putem măsura, prin ce mijloace posibile poate fi măsurată viteza gândului și a imaginației?

Toate aceste fapte îndreptățesc concluzia potrivit căreia a nega tot ceea ce depășește capacitatea noastră de a vedea și auzi contravine logicii și principiilor convenționale ale rațiunii. Apare astfel întrebarea de ce oare aceia care neagă existența lui Dumnezeu nu reușesc să aplice principiile comune ale științei la problema specifică a existenței unei puteri care guvernează lumea.

Niște adepți ai materialismului din Egipt s-au deplasat la Mecca pentru a susține o dezbatere, iar acolo s-au întâlnit cu Imamul Sadiq, pacea să fie cu el.

Imamul a zis: “Întrebați-mă.”

Egipteanul nu spuse nimic.

Imamul: “Recunoașteți voi faptul că pământul are un dedesubt și un deasupra?”

Egipteanul: “Da.”

Imamul: “Așadar aveți cunoștință a ceea ce se află dedesubt de pământ?”

Egipteanul: “Nu știu, dar cred că nu se află nimic dedesubt.”

Imamul: “Imaginația este un semn al neputinței atunci când este confruntată cu acele lucruri de care nu poți fi sigur. Acum spuneți-mi, ați fost vreodată sus în ceruri?”

Egipteanul: “Nu.”

Pagina 44

Imamul: “Cât de ciudat pare faptul că voi nu ați fost dedesubtul pământului sau în ceruri, nu ați coborât și nici nu ați urcat sau mers mai departe, pentru a afla ceea ce există acolo, dar cu toate acestea nu negați ceea ce se găsește acolo. Oare un om care dă dovadă de înțelepciune ar putea să nege realitatea în ceea ce nu cunoaște? Iar voi negați existența Creatorului pentru că nu-l puteți vedea cu proprii ochi.”

Egipteanul: “Nimeni nu mi-a vorbit înainte în acest fel.”

Imamul: “Deci într-adevăr aveți îndoieli în ceea ce privește existența lui Dumnezeu; credeți că El ar putea să existe și totuși să nu existe?”

Egipteanul: “Ar putea fi astfel.”

Imamul: “Vai omule, dovada nu se află în mâinile celui care nu cunoaște; cel neștiutor nu se poate afla în posesia nici unei evidențe. Fiți pe deplin conștienți că nu poate fi vorba de nici o îndoială și de nici o ezitare în ceea ce privește existența lui Dumnezeu. Nu vedeți voi soarele și luna, noaptea și ziua, succedându-se cu regularitate, urmând un curs stabilit? Dacă ar fi proprii lor stăpâni, atunci ar putea să nu mai respecte acest curs și să nu se mai întoarcă. Dar de ce se întorc în mod constant?

Dacă într-adevăr ar fi libere în succesiunea și rotația lor, atunci de ce noapiea nu se transformă în zi iar ziua nu devine noapte? Jur pe Dumnezeu că nu dispun de liber arbitru în mișcarea lor; este E cel care determină acest fenomen să nu se abată de la cursul fixat; este El cel care guvernează; și doar Lui îi aparțin toată măreția și splendoarea.”

Egipteanul: “Adevărat grăiești.”

„ Imamul: “Dacă vă imaginați că timpul și natura îi poartă pe oameni înainte, atunci de ce să nu-i poarte și înapoi? Iar dacă îi poartă înapoi, atunci de ce să nu-i poarte și înainte? Pământurile și cerurile sunt supuse voinței Sale. De ce cerurile nu se prăbușesc pe pământ? De ce profunzimile pământului nu ajung la suprafață și de ce nu urcă spre ceruri? De ce cei care trăiesc pe pământ nu se alătură unul altuia?”

Egipteanul: “Dumnezeu care este Domnul și Stăpânul cerurilor. și pământului îi apără de la prăbușire și distrugere.”

Cuvintele Imamului au făcut ca lumina credinței să sălășluiască în inimile egipteanului; acesta s-a supus adevărului și a acceptat Islamul.

Dar să nu uităm că suntem condiționați de cadrul problemei și de dimensiunile sale; mu poate fi imaginată o ființă absolută pe baza modalităților obișnuite de gândire ale oumenilor. Dacă i se va spune unui

Pagina 45

țăran că există un oraș mare și populat numit Londra, el își va făuri în minte imaginea unui oraș mare, poate de zece ori mai mare decât dimensiunea reală a lui, imaginându-și același lucru și în ceea ce privește clădirile lui, modul în care oamenii se îmbracă, modul lor de viață și de a trata cu ceilalți oameni. El va presupune că trăsăturile oamenilor de pretutindeni sunt aceleași cu cele din orașul său.

Singurul lucru care i se poate spune și care poate corecta viziunea sa irealistă este acela că Londra este într-adevăr un loc de trăit, dar nu unul așa cum el și-l imaginează, iar caracteristicile sale nu sunt la fel cu cele pe care le vede în orașul său.

Tot astfel ceea ce putem afirma despre Dumnezeu este faptul că Dumnezeu există, că El are viață, putere și inteligență, dar existența, puțerea și inteligența Sa nu sunt de tipul celui familiar nouă. Într-o oarecare măsură, în acest sens, se poate spune că au fost depășite limitele capacității noastre de înțelegere. Tot așa, pentru un materialist e imposibil să gândească esența materiei prime.

Deși se pare că obiectele percepute sunt singurele lucruri pe care le cunoaștem în modul cel mai clar și mai precis, în ceea ce privește chestiunile filozofice și științifice noi nu ne putem baza în exclusivitate pe acestea. Dând la o parte manifestările fanatice, noi trebuie să apreciem corect adevărata natură a obiectelor percepute și măsura în care acestea joacă un rol în demersurile oamenilor de a descoperi adevărul. În caz contrar! acestea ne pot induce în eroare, deoarece percepțiile senzoriale ne oferă doar anumite calități proprii aspectelor exterioare ale obiectelor percepute. Nu pot fi percepute toate acele calități constitutive, natura și substanța obiectelor ce intră în contact cu simțurile noastre, fără a mai fi menționate obiectele non-perceptibile.

Ochiul, care este cel mai sigur mijloc de percepere a realității, se dovedește, în cele mai multe cazuri, incapabil să ne prezinte realitatea.

Acesta poate observa lumina doar când lungimea sa de undă nu este mai mică de 0,04 microni sau mai mare de 0,08 microni și, în consecință, nu poate vedea lumini mai sus de violet sau mai jos de roșu. De altfel, erorile datorate percepțiilor senzoriale fac obiectul unor studii psihologice importante; ochiul produce numeroase erori.

În fapt, culorile pe care le recunoaștem în mediu nu sunt culori. Ele constituie vibrații ale diferitelor lungimi de undă. Experiențele noastre

Pagina 46

vizuale se formează în baza diferitelor lungimi de undă ale h:minii, în concordanță cu mecanismele senzoriale, precum culorile. Cu alte cuvinte ceea ce. noi percepem cu ajutorul organelor noastre senzoriale este condiționat de structura și capacitatea simțurilor respective. De exemplu, structura simțului vizual la anumite animale, precum vacile sau pisicile, determină o percepție monocoloră a realității. Totodată analiza științifică oferă o perspectivă potrivit căreia simțul vizual al omului prezintă un mecanism a cărui natură, deși permite acestuia să vadă culorile, nu a fost pe deplin descifrată, teoriile avansate în acest sens fiind doar unele ipotetice. Astfel problema legată de capacitatea omului de a vedea culori rămâne una controversată și complexă. i

Pentru a testa gradul de certitudine al simțului tactil se poate lua în considerare următorul experiment; se umplu trei vase cu apă: primul cu apă foarte caldă, următorul cu apă foarte rece, iar ultimul cu apă călduță.

Apoi se va introduce o mână în vasul cu apă caldă, iar cealaltă mână în vasul cu apă rece, menținându-le astfel pentru câteva momente. După aceea ambele mâini vor fi introduse în vasul cu apă călduță, constatându-se astfel efectul unor senzații contradictorii. O mână va simți temperatura apei călduțe ca fiind foarte rece, iar cealaltă ca fiind foarte caldă. Desigur, apa este una și aceeași, iar temperatura apei este cea cunoscută. ; J

Astfel logica și rațiunea ne spun că este imposibil ca temperatura apei să fie în același timp și ridicată și scăzută, să aibă două calități opuse.

Acest tip de senzație este determinat de simțul care a suferit un dezechilibru datorat introducerii mâinilor în cele două vase cu apă de temperaturi distincte. Senzația este astfel contrară realității, mintea și judecata fiind cele care au sesizat eroarea. |

În asemenea circumstanțe, mai suntem îndreptățiți să ne încredem în efectele percepției senzoriale fără apelul la judecăți și criterii mentale?

Poate fi identificat un alt mijloc de a corecta erorile datorate percepțiilor senzoriale decât cel al judecăților raționale?

Odată cineva L-a întrebat pe Conducătorul Credincioșilor, pacea să fie cu el, “L-ai văzut pe Domnul tău?”

El a răspuns: “Niciodată nu voi venera un Dumnezeu pe care nu-L pot vedea.” !

Pagina 47

Atunci omul L-a întrebat: “Cum de ai putut să-L vezi? Explică-ne și nouă.”

Însă El a spus: “Vai și amar de voi! Nimeni nu L-a văzut vreodată cu ochiul fizic, dar inimile pline de adevăr L-au contemplat.”*

Astfel judecății rațiunii îi revine sarcina de a corecta erorile datorate percepției senzoriale, iar sursa acestei judecăți depășește sfera senzorialului.

-kkik

În consecință, percepția senzorială nu poate procura o viziune realistă; valoarea sa este doar practică. Cei care în cercetările lor iau în considerație doar ceea ce apare ca rezultat al percepției senzoriale vor eșua în a da un răspuns la problema existenței și misterului creației.

Evaluând rolul ce poate fi atribuit percepției senzoriale, se impune concluzia conform căreia omul nu poate să ajungă la niște adevăruri și nu poate beneficia de anumite puncte de sprijin în căutarea sa, procurându-și în exclusivitate informațiile din sfera senzorialului, a empiricului. A fortiori, același lucru este adevărat și în cazul chestiunilor care se află dincolo de percepția senzorială.

Adepții metafizicii împărtășesc convingerea potrivit căreia în același mod în care experimentul și testarea reprezintă metodele de cercetare și cunoaștere aplicate în științele senzoriale, astfel și activitatea mentală constituie pentru problemele metafizicii mijlocul de aflare a adevărului.

PREEMINEȚA PRINCIPIULUI VIEȚII

Știința susține că viața însăși este cea care creează viața. Viața creaturilor însuflețite este posibilă doar prin intermediul producerii, procreării și reproducerii speciilor. Nu a fost descoperită până acum nici o singură celulă care să fi fost produsă de o materie neînsuflețită. Chiar și în ceea ce privește cele mai primitive forme de viață, nu se poate vorbi de existența lor decât în măsura în care în mediul propice lor poate fi identificată o cauză ce ia parte la viață.

Pagina 48

Dumnezeu Și atributele Sale 4?

Potrivit argumentelor științifice, pământul a traversat lungi perioade în timpul cărora viața era o condiție imposibilă datorită temperaturii foarte ridicate. Pe suprafața pământului nu putea fi întâlnită nici o formă de vegetație și de asemenea nu existau râuri sau izvoare. Atmosfera era încărcată de metale topite și de erupții vulcanice. Ulterior, când crusta pământului a început să se întărească, timp de milioane de ani nu a existat altceva decât materie anorganică. Rezumând cele spuse, nu poate fi identificată nici o urmă de viață de-a lungul schimbărilor tumultoase ce au avut loc pe suprafața pământului. Atunci cum a țâșnit brusc viața?

Nu există nici o îndoială că apariția pământului o precede cu mult pe cea a vieții; rămâne însă necunoscut faptul cum a apărut și s-a petrecut acest proces.

De secole cercetătorii încearcă, în laboratoarele lor, să descopere misterul vieții — acest fenomen remarcabil — dar nu au înregistrat nici un progres în rezolvarea problemei.

Un anumit cercetător nota în lucrarea Lumi îndepărtate : “Ce cuvânt fermecător este viața! Oare existența a apărut din non-existență? Poate materia anorganică să dea naștere materiei organice? Sau oare se distinge:

de fapt intervenția unei forțe puternice și creatoare? A fost uneori sugerat faptul că viața a ajuns pe planeta noastră venind de pe alte corpuri cerești, atunci când cele mai primitive forme de viață (semințele microbilor vegetali), plutind în atmosfera unui corp ceresc, s-au ridicat la o înălțime considerabilă, au putut fi purtate de razele soarelui în spațiu, datorită presiunii - atingând astfel în cele din urmă suprafața unui alt corp ceresc, unde au înflorit și s-au dezvoltat.

Această ipoteză nu marchează nici cel mai vag progres în direcția rezolvării acestei probleme, întrucât dacă ar fi adevărată, noi tot nu am putea ști cum anume a apărut viața, fie pe una dintre planetele sistemului solar, fie pe una dintre stelele lui Canis Major. Tot așa cum conceperea unui ceas nu este făcută prin punerea laolaltă a arcurilor, roților dințate, șuruburilor și a sistemului de pârghii, tot astfel și apariția vieții este imposibilă în absența unei inimi — cea care pune în mișcare viața — și a unor chemări care îndeamnă la venirea în viață.

Este cunoscut faptul că materia în sine și prin sine este lipsită de viață și că nici un element imaterial nu posedă viață în virtutea puterii sale, fără ajutor. Astfel viața nu poate fi presupusă ca avându-și originea în

Pagina 49

îmbinarea armonioasă a atomilor care compun materia. Problema apare o dată cu întrebarea legată de faptul de ce nu se poate recrea decât prin intermediul procreării și reproducerii speciilor. Legăturile și reacțiile chimice se află permanent în deplină desfășurare în corpurile neînsuflețit, fără însă ca acestea să dea dovadă de vreo urmă de viață. A afirma că materia are tendința spre combinare și că viața s-a ivit brusc în cursul desfășurării și evoluției acestei mișcări de combinare înseamnă doar descrierea fenomenelor vii care fac obiectul percepției noastre senzoriale; nu presupune deloc faptul de a da o explicație apariției vieții și cauzei acesteia.

Totodată însă, inițial, particulele materiei nu erau compatibile una cu cealaltă; astfel devine necesară existența unei cauze care să fi determinat îmbinarea unora și care ar fi prevenit acest lucru la celelalte. Însă care este atunci cauza înzestrării cu viață a unor particule și privarea altora de aceasta?

Singurul lucru care decurge din îmbinarea a două sau mai multe elemente este faptul că fiecare element îi cedează celuilalt o parte dintre proprietățile pe care le posedă, altfel cum ar putea să ofere ceva ce nu posedă? Elementele dobândesc o proprietate comună amândurora — ca rezultat al combinării — o proprietate care în natura sa este determinată de proprietățile pe care fiecare element le posedă; dar viața cu trăsătura sa singulară nu poartă în sine nici o asemănare cu proprietățile materiei.

Viața se manifestă în feluri în care materia este incapabilă să o facă și, în multe aspecte, viața domină într-adevăr materia. Deși aparent viața pare să depindă de materie — aceasta fiind forma în care și prin care se manifestă — mișcarea, voința, percepția și cunoașterea se exercită asupra materiei doar atunci când viața își răspândește razele asupra ei. De aceea este nejustificat faptul de a încerca să înțelegi viața în termeni de reacții chimice.

Care este acel factor care generează această varietate de celule, cu diferite programe, și apoi le dispune într-o formă concepută? Acest factor pregătește celule reproductive, care transferă caracteristicile și semnele distinctive ale celulelor-tată la celulele-copil, fără a se petrece nici cea mai mică eroare în îndeplinirea acestei funcții. Se știe că celulele vieții prezintă anumite caracteristici proprii în structura lor, printre care

Pagina 50

Dumnezeu și atributele Sale . 49

se află repararea, reconstruirea, prezervarea speciilor, precum și capacitatea de variere.

Fiecare celulă din ființa umană funcționează la momentul cerut și în maniera adecvată. Distribuția muncii și a funcțiilor între celule este remarcabilă. Astfel distribuția are loc în cantitatea necesară asigurării dezvoltării corpului, iar fiecare celulă se fixează în locul indicat din creier, plămâni, ficat, inimă. O dată ce celulele și-au ocupat pozițiile indicate, ele nu eșuează în nici un moment în îndeplinirea funcțiilor vitale; acestea împrăștie și resping materia superfluă și inutilă, menținând doar volumul necesar. A atribui această impresionantă clasificare, ce are drept scop formarea, într-un echilibru adecvat, a membrelor și organelor necesare creaturilor însuflețite, unor factori mecanici și inconștienți reprezintă o interpretare improprie. Ce persoană care gândește liber ar accepta o asemenea lipsă de logică?

În consecință, viața este o lumină care se coboară din orizonturi mărețe asupra entițăților materiale care an capacitatea să o primească; ea le pune pe acestea în mișcare și așează fiecare inteligență în locul său propriu.

Voința călăuzitoare a Creatorului, puterea Sa de a decide într-un fel care canalizează mișcarea și dezvoltarea către perfecțiune, înțelepciunea Sa cuprinzătoare și vastă înzestrează materia neînsuflețită cu acest miracol al vieții și cu toate caracteristicile sale. Un om care conștientizează acest adevăr sste capabil să vadă cum un fir de viață, permanent, își urmează calea prin mijlocirea unei materii care se mișcă și se schimbă. Acesta îl contemplă pe Dumnezeu în înfățișarea Sa

ermanentă de Creator și Generator, precum și determinarea neîntreruptă a lucrurilor de către EI spre perfecțiune.

Pagina 51

50 . Dumnezeu și atributele Sale

LECȚIA A CINCEA

MANIFESTĂRILE LUI DUMNEZEU

ÎN NATURĂ

Lumea fizică, înțeleasă ca un întreg creat, reprezintă cea mai bună, cea mai evidentă și cea mai cuprinzătoare mărturie pe care se poate baza cunoașterea lui Dumnezeu. Voința înțeleaptă a Principiului Etern poate fi descoperită în chiar procesele de schimb material. De asemenea, apare ca un fapt incontestabil acela că viața și existența ființelor au fost plămădite din razele Sale eterne, precum și faptul că întreaga lume creată îi datorează Lui existența și dezvoltarea sa.

Cercetarea diferitelor ființe din univers, a misterelor din cartea creației, ale cărei pagini atestă drept sursă a conceperii lor manifestarea unei inteligențe superioare, oferă cadrul cunoașterii și credinței într-un Creator înțelept, a Cărui putere este întrucâtva răspunzătoare pentru măreția și varietatea prin care se caracterizează ordinea ființelor. Mai degrabă însă aceasta reprezintă o dovadă simplă, empirică, căreia îi lipsește complexitatea și tăria unei argumentări filozofice. Ea face posibil un tip de cercetare și contemplare care este accesibil tuturor;

oricine se poate bucura de beneficiile acestuia, atât gânditorii și oamenii de știință, cât și masele.

Oricine, în limitele capacității și judecății proprii, poate distinge în toate fenomenele creației indicii ale existenței unui scop, a unei interacțiuni și a unei armonii, și poate de asemenea întâlni în fiecare din nenumăratele compartimente ale creației o dovadă fermă a existenței unei surse a ființării.

Deplina adaptare a fiecărei specii de animale la condițiile proprii de viață constituie o dovadă a lui Dumnezeu; conceperea lor corespunde dotării fiecăreia cu instrumentele necesare pentru condițiile de viață.

Moise, cel care i-a vorbit lui Dumnezeu, pacea să fie cu Profetul nostru, a folosit mărturia sa pentru a-i demonstra Faraonului existența lui Dumnezeu. Faraonul le-a spus lui Moise și fratelui său: “Cine este

Pagina 52

Domnul vostru?” Moise, pacea să fie cu el, i-a răspuns: “Domnul nostru este acela care a dai fiecăruia firea sa și apoi l-a călăuzit. (20:49)

În mod asemănător, Imamul Sadiq, pacea să fie cu el, i-a spus lui Mufaddal: “Privește cu atenție modul în care a fost creată structura unei păsări; vei vedea că are un volum ușor și dimensiuni mici care îi facilitează zborul. I-au fost date doar două picioare în loc de patru, ca la celelalte animale, și de asemenea, doar patru în loc de cinci unghii la fiecare picior. Păsările au un piept zvelt și proeminent pentru a putea să străpungă aerul și să zboare în orice direcție. Picioarele lungi ale unei păsări sunt bine poziționate dedesubtul cozii, iar aripile, ca de altfel întreg corpul, sunt acoperite cu pene pentru ca astfel aerul să poată intra, ajutându-le să zboare. De vreme ce mâncarea păsărilor constă în semințe și carne de animal pe care ele o înghit fără să o mestece, nu le sunt necesari dinții. În schimb însă, Dumnezeu a prevăzut păsările cu un cioc dur și ascuțit care nn se rupe atunci când sfâșie carnea san adună semințe, Pentru ca aceste creaturi să fie capabile să digere mâncarea nemestecată, ele posedă un aparat digestiv puternic și un corp cald. Mai mult decât atât, reproducerea păsărilor are lor prin depunere de ouă, astfel încât greutatea să nu le afecteze zborul; dacă puii lor ar fi crescut în stomacurile lor, ar fi devenit prea grele pentru a mai putea zbura.”

Apoi Imamul a făcut referire la o lege generală, spunând: “Astfel toate elementele constitutive ale structurii unei păsări corespund mediului său și modului de viață. ”10

Problema mijloacelor prin care animalele comunică reprezintă un alt semn divin, Comunicarea lor se realizează prin intermediul unui tip special de limbaj pe care îl posedă.

Coranul cel Nobil ne spune povestea unei furnici care s-a adresat Profetului Solomon, pacea să fie cu Profetul nostru: "O, voi furnicilor!

Intrați în casele voastre, ca să nu vă strivească Solomon și oștile sale, Fără ca ei să-și dea seama!” (27:18)

Cercetătorii moderni au descoperit un sistem sofisticat de comunicare între animale, care este mult mai complex și mai elaborat decât al oamenilor. Crissy Morrison observă: “Dacă așezăm la fereastra camerei un fluture de noapte femelă, acesta emite semnale pe care masculul le recepționează de la o distanță incredibilă, transmițându-și totodată

“propriile semnale. Oricât ai dori să te interpui în convorbirea lor, nu poți