DUMNEZEU Șl ATRIBUTELE SALE

Pagina 193

Nu poți să stai cu mâinile în sân spunându-ți: “Dacă voi trăi, asta mi-e soarta, iar dacă mi-e altfel sortit, voi muri, oricâte eforturi aș face.”

Dacă încerci tratamentul, acesta este destinul tău, iar dacă îl refuzi și mori, acesta este de asemenea destinul tău. Oriunde te duci și orice faci, te vei afla mereu în sfera destinului.

Leneșii întâi refuză să muncească și — atunci când rămân fără bani — aruncă vina pe destin. Dacă s-ar fi hotărât să muncească, banii pe care i-ar fi primit ar fi fost tot rezultatul destinului. Deci, fie leneș și delăsător, fie harnic — nu poți în nici un fel să fii în afara destinului.

O schimbare a destinului nu presupune o răzvrătire a unui anumit factor împotriva sorții sau o opoziție făcută legii cauzalității. Orice schimbă destinul nu este altceva decât o verigă în lanțul cauzalității, o manifestare a sorții și a destinului. Cu alte cuvinte, un destin nu se poate schimba decât cu un alt destin.

În contrast cu științele care indică a singură direcție și dezvăluie orientarea câtorva aspecte ale fenomenelor, legile metafizicii nu privesc lucrurile conjunctural (chiar dacă legile guvernează fenomenele), fiind indiferente în raport cu evoluția acestora. În realitate, atât fenomenele cât și orientarea lor sunt supuse legilor vaste și cuprinzătoare ale metafizicii:

în orice direcție ar evolua, ele sunt prinse fără putință de scăpare din îmbrățișarea acestor legi.

Situația fenomenelor este asemănătoare unor câmpii foarte întinse;

chiar părțile cele mai nordice sau cele mai sudice ale ei sunt totuși părți ale câmpiei.

zapak

Pe scurt, soarta și destinul nu reprezintă nimic altceva decât universalitatea principiului cauzalității, ele reprezintă un adevăr metafizic care nu poate fi măsurat în același fel ca datele științei.

Principiul cauzalității spune doar că fiecare fenomen are o cauză; el nu poate face nici o predicție, aceasta fiind o proprietate absentă din cunoașterea metafizică.

Pentru metafizica înțeleasă drept o formă descriptivă a cunoașterii și bază stabilă și fermă a diverselor fenomene ale lumii, nu prezintă nici un fel de importanță tipul fenomenului care are loc. O autostradă pe care

Pagina 194

oamenii călătoresc datorită stabilității și durității sale este total nesemnificativă pentru direcția în care ei călătoresc.

Ali, pacea fie cu el, Conducătorul Credincioșilor, se odihnea la umbra unui zid dărâmat, care părea pata să se prăbușească. Dintr-o dată, el s-a ridicat și s-a așezat lângă un alt zid. A fost întrebat: "Oare fugi de ceea ce Dumnezeu ți-a sortit?”

El a răspuns: “Mă refugiez în puterea lui Dumnezeu de ceea ce El mi-a sortit” — semnificând: “Trec de la un destin la alt destin. Atât poziția mea de acum, cât și cea de înainte erau în mod direct supuse destinului. Dacă peretele m-ar răni, aceasta ar ține de soartă și destin, și dacă plec din acel loc și evit rănirea, aceasta va fi de asemenea soartă și destin.”

Coranul ce! Glorios descrie drept norme divine sistemele și legile naturii care guvemează lumea, impunându-i un drum inevitabil și imuabil: “Tu nu vei afla schimbare pentru Legea lui Dumnezeu.”

Norma neschimbătoare a lui Dumnezeu specifică între altele că:

“Dumnezeu le-a făgăduit acelora dintre voi care au crezut și au săvârșit fapte bune să-i facă pe ei urmași pe pământ (..) și să dea forță religiei lor (..) și să le schimbe teama lor cu siguranța. ” (24:55)

După Coran., aceasta este tot o formă divină imuabilă: “Dumnezeu nu schimbă starea unor oameni până ce ei nu schimbă ceea ce se află în sufletele lor.” (13:11)

Din punctul de vedere religios, realitățile nu sunt închise între zidurile cauzalității materiale. Fenomenele nu trebuie privite doar în relațiile lor senzoriale și în dimensiunile lor materiale. Factorii non-materiali acced în zone complet inaccesibile factorilor materiali, având un rol independent și hotărâtor în apariția fenomenelor. Lumea nu este cu nici un chip indiferentă la distincția dintre bine și rău; faptele omului produc anumite reacții chiar și în cursul vieții sale. Bunăiatea și bunăvoința față de semenii săi și dragostea și îngrijirea arătată creaturilor lui Dumnezeu sunt factori care — prin mijloace nemateriale — rezultă într-o schimbare a destinului uman și contribuie la liniște și fericire, atrăgând după el binecuvântări numeroase,

Reprimarea, egoismul, oprimarea, agresiunea sunt fructe amare și au în mod inevitabil rezultate negative. Deci — din acest punct de vedere — o

Pagina 195

anumită formă de răsplată este inerentă naturii, căci lumea posedă percepție și conștiință; ea vede și aude. Modul în care răspunde la fapte este o manifestare a sorții și a destinului; este imposibil să scapi de ea, căci oriunde ai fi, ea te va ajunge.

Un anumit om de știință a spus: “Nu afirmați că lumii îi lipsește percepția, căci vă veți acuza pe voi înșivă că nu aveți percepție. V-ați născut ca parte a lumii, și dacă nu există cunoaștere în lume, nu există nici în voi."

În privința factorilor non-materiali în modelarea destinului, Coranul spune următoarele: “Dacă neamurile acestor cetăți ar fi crezut și ar fi avul frică, atunci Noi le-am fi dăruit binecuvântări în cer și pe pământ, dar de vreme ce ei au negat adevărul, I-am pedepsit pentru purtarea lor rea. ” (7:96) Și Noi nu am făcut să piară cetățile decâ! dacă locuitorii au fost nelegiuiți. ” (28:59)

Conceptele de soartă și de destin sunt considerate de determiniști drept unele dintre dovezile lor. În opinia lor, este imposibil ca cineva să făptuiască independent ceva, căci Dumnezeu a predestinat toate faptele — particulare sau generale, bune sau rele — omului, astfel încât nu există nici o posibilitate de exercitare liberă a voinței sale.

Există o diferență între determinism și destinul ireversibil. Fiecare fenomen apare atunci când toate cauzele sale acționează. Una dintre verigile lanțului cauzalității este voința umană, care joacă un rol propriu.

Omul este înzestrat cu liber arbitru, urmând anumite scopuri, pentru care se ghidează după legile automate ale naturii, cum o face ploaia care cade sub influența gravitației. Dacă lucrurile ar fi stat altfel, omul nu și-ar fi urmat scopurile mentale după cum o face o ființă care posedă liberarbitru.

Aceasta contrazice viziunea deterministă, care privește liberul arbitru drept inoperant și leagă toate cauzele de Dumnezeu și de factori externi esenței intime a omului.

Credința în soartă și destin apare în determinism doar atunci când ele sunt privite drept factori care subminează puterile omului, astfel încât nici un rol și nici un efect nu este acordat dorințelor sale. În realitate, soarta și destinul nu sunt altceva decât sistemul cauză-efect.

Coranul afirmă faptul că unii dintre cei care s-au opus Profeților, revoltându-se împotriva aleșilor lui Dumnezeu, au interpretat soarta și

Pagina 196

destinul într-un înțeles determinist. Ei n-au dorit ca situația existentă să se schimbe într-un mod în care ordinea socială a monoteismului să înlăture obiceiurile de care erau atât de mult legați.

Versetele în cauză sunt: “Și zic ei “Dacă ar fi voit Cel Milostiv, noi nu i-am fi adorat pe ei!” Însă ei nu au nici o știință despre aceasta, ci numai născocesc. Sau le-am dăruit Noi o scriptură mai înainte de Coran

Contrazicând pe determiniști, mesagerii lui Dumnezeu și cei care au crezut în învățăturile cerești nu s-au interesat de prezervarea acelei ordini, ci de răsturnarea tradițiilor și de orientarea spre viitor.

Coranul cel Sfânt promite oamenilor o victorie definitivă contra tiranilor și dezvăluie că guvernămâutul ultim al pământului va fi unul al dreptății, falsitatea va dispărea, iar încetarea tuturor conflictelor va fi bazată pe frica de Dumnezeu. Aceasta este promisiunea Coranului: “Însă Noi am dorit să Ne arătăm îndurarea față de aceia care au fost socotiți slabi pe pământ și să-i facem pe ei pilde (de credință) și să-i facem pe ei mnoșienitori.” (28:5) “Dumnezeu le-a făgăduit acelora dinire voi care au crezut și au săvârșii fapte bune să-i facă pe ei urmași pe pământ, așa cum i-a făcut urmași și pe cei dinaintea lor, și să dea forță religiei lor, pe care El a accepial-o pentru ei și să je schimbe teama lor cu siguranța. Pentru că ei Mă adoră pe Mine și nu-Mi fac Mie ca asociați

“Și oamenii care au fost reprimați l-am făcut moștenitori peste zinuturile de răsărit și peste Jinuturile lui de apus, pe care Noi le-am Binecuvântat. lar cuvântul cel mai frumos al Domnului tău asupra fiilor lui Israel s-a împlinit pentru că au fost statornici. Și Noi am nimicit ceea ce au durat Faraon și neamul său și ceea ce ei au ridicat. ” (1:137)

Deci Coranul confirmă o opoziție între credință și necredință, între tiran și oprimați și ne spune că lumea evoluează spre victoria adevărului asupra falsității și a celor supuși împotriva asupritorilor lor, o mișcare vevoluționară este în armonie cu mișcarea întregii creații spre perfecțiune.

Mesajul Profeților, recompensa și pedeapsa, raiul și focul iadului — toate acestea dovedesc faptul că omul are datorii și responsabilități, iar Coranul leagă mântuirea omului — în lumea aceasta și în cea de apoi — de consecințele faptelor sale.

Pagina 197

În concordanță cu doctrina sorții și a destinului, omul este liber și responsabil de propriu-i destin, pe care îl controlează. Soarta și destinul există acolo unde cineva este puternic și ca urmare, triumfător și mândru, iar altcineva, slab și umil, este înfrânt și distrus. Aceasta se întâmplă datorită faptului că soarta și destinul determină pe unul să se folosească de căile progresului, avansând pe drumul onoarei și demnității — în vreme ce altul alege auto-compătimirea și indiferența, neputându-se aștepta la altceva decât la înfrângere, umilință și dezrădăcinare.

Coranul afirmă clar: “Dumnezeu nu schimbă îndurarea pe care a revărsal-o asupra unui neam, decât dacă ei schimbă ceea ce este în sufletele lor.” (8:53) Cu siguranță, se poate întâmpla ca dorințele noastre să nu fie îndeplinite așa cum ne așteptăm, dar aceasta nu demonstrează în nici un fel faptul că omul este condiționat și determinat în faptele sale.

Faptul că aria actelor de voință ale omului este limitată nu contrazice cu nimic posesia liberului arbitru; a afirma că omul are liber arbitru nu implică în nici un fel că acest liber arbitru este nelimitat.

Dumnezeu a așezat mai mulți factori de influență în întreaga întindere a existenței. Câteodată acești factori, odată cu fenomenele în care se manifestă, sunt relevați omului, iar alteori nu. O interpretare realistă și bine chibzuită a conceptelor de soartă și destin va îmbia pe om să încerce mai mult să cunoască și să recunoască toți acești factori, astfel încât — ținând seama de ei — să aibă realizări cât mai mari.

Tocmai din cauza limitelor capacităților sale, omul este incapabil să descopere toți factorii necesari succesului, astfel încât dorințele și năzuințele sale rămân neîmplinite.

După principiul cauzalității, destinul fiecărei ființe este legat de cauzele care îl precedă. Fie că se acceptă sau nu existența unui principiu divin — aceasta nu va avea de pus probleme libertății și destinului uman, deoarece putem fie să atribuim sistemul cauză-efect voinței lui Dumnezeu, sau putem presupune faptul că el este independent și că nu este lepat în nici un fel de un principiu divin. Aceasta fiind situația, nu se mai poate afirma faptul că detenninismul rezultă din credința în doctrina sorții și a destinului. Când înțelegem prin destin legătura inseparabilă a fiecărui fenomen cu cauzele sale (inclusiv cu voința și alegerea omului), nu negăm sub nici o formă cauzalitatea.

Pagina 198

Soarta și destinul aduc în lumină existența fiecărui fenomen prin intermediul propriei sale cauze. Voința divină domnește asupra întregii lumi ca lege și principiu universal. Orice schimbare care are loc se petrece pe baza unei norme divine. Dacă nu s-ar fi întâmplat astfel, soarta și destinul nu ar fi avut nici o expresie exterioară. Orice școală științifică de gândire care acceptă principiul canzalității universale este obligată să accepte realitatea relațiilor dintre fenomen și cauza sa, fie că este teistă sau materialistă în substanța sa.

Dacă o legătură anumită între apariția unui fenomen — inclusiv actele umane — și cauzele sale duce la conceperea omului drept un automat predeterminat în faptele sale, atât teismul cât și materialismul pot obiecta — întrucât amândouă acceptă cauzalitatea. Dar dacă nu duce la această concluzie (cum de altfel nici n-ar trebui să ducă), întrebarea apare totuși:

Care este diferența — din acest punct de vedere — între teism și materialism? |

*ĂĂkk

Diferența constă în faptul că viziunea teistă asupra lumii, în contradicție cu cea materialistă — privește factorii ideali și non-materiali drept capabili să aibă anumite efecte. Acești factori sunt într-adevăr mai subtili și mai complecși în întinderea creației decât sunt, de pildă, factorii materiali. Punctul de vedere bazat pe credința în Dumnezeu dă spirit, scop și înțeles vieții. El înzestrează pe om cu vitalitate, curaj, profunzime a gândirii, vedere largă, mare capacitate de a reacționa; îl împiedică să cadă în abisul lipsei de scopuri; îl poartă pe om în sus, în actul nesfârșit al ascensiunii,

Deci un credincios, care este ferm convins de existența sorții și a destinului, care percepe faptul că există scopuri înțelepte în crearea omului și a universului, va merge pe un drum drept, bazându-se pe Dumnezeu; știindu-se ajutat și protejat de Acesta, el va avea mai multă speranță și va fi mai încrezător în rezultatele activității sale.

Dar cel prins în modul de vedere materialist, a cărui schemă de gândire îl îndeamnă să creadă într-o soartă și într-un destin materialist, nu se bucură de nici unul dintre aceste avantaje. El este privat de un ajutor sigur și de neînvins în efortul său de a-și atinge scopurile.

Pagina 199

Este evident faptul că există o diferență profundă între cele două școli de gândire din punctul de vedere al efectelor lor sociale și psihologice.

Anatole France spunea: “Efectul benefic al religiei învață pe om rațiunea existenței și consecința faptelor sale. Odată ce respingem principiile filozofiei teiste, așa cum mai toți o fac în aceste vremuri ale științei și libertății, nu vom mai ști în nici un fel de ce venim pe lume și ce ar trebui să facem în ea.

Misterele destinului ne-au învăluit în ele — și dacă dorim să evităm complet să experimentăm ambiguitatea tristă a vieții, nu trebuie să ne pândim deloc la ele. Căci rădăcina vieții noastre stă în ignorarea completă a rațiunii existenței noastre. Durerea psihică și spirituală, tulburarea sufletului și a simțurilor, toate ar putea să fie îndurate dacă am cunoaște rațiunea lor și am considera că Dumnezeu le-a dorit.

Adevăratul credincios găsește plăcere în zbuciumul sufletesc pe care îl încearcă. Chiar dacă păcatele comise nu îi distrug speranța. Dar într-o lume în care razele credinței s-au stins, durerea și boala își pierd semnificația și devin glume proaste, o formă a unui ridicol sinistru.”

Pagina 200

LECȚIA A DOUĂZECI ȘI UNA

O INTERPRETARE GREȘITĂ A

SORȚII ȘI A DESTINULUI

Unii pseudo-intelectuali an concepții greșite asupra sorții și destinului — închipuindu-și că această doctrină cauzează stagnare și inactivitate, împiedicând orice efort al omului de a-și schimba viața.

Sursa occidentală a acestei erori este lipsa unei înțelegeri adecvate a conceptului, așa cum este el expus în învățăturile Islamului, În Orient, ea a câștigat forță datorită decadenței și înapoierii.

Este binecunoscut faptul că atunci când indivizii sau comunitățile istorice eșuează în atingerea unor scopuri, oricare ar fi motivele — ei se vot consola folosind cuvintele de “noroc”, “accident”, “destin”, “soartă”.

Cel mai Sfânt Mesager, pacea și binecuvântarea fie cu el, s-a exprimat clar în această privință: “Va veni o vreme când membrii comunității mele vor face păcate și nedreptăți și — pentru a-și justifica corupția și degradarea — vor spune: “Soarta și destinul divin ne-a constrâns să facem acestea.” Dacă întâlniți astfel de oameni, spuneți-le că îi disprețuiesc.”

Credința în soartă și destin nu îl împiedică pe om să lupte pentru a-și obține scopurile. Așa cum cei care au cunoștințele religioase necesare își dau seama, Islamul cere oamenilor să încerce din răsputeri să-și îmbogățească viețile, atât din punct de vedere material cât și spiritual.

Acesta este, în sine, un factor important care intensifică eforturile oamenilor. .

Unul dintre gânditorii occidentali care înțeleg în mod greșit soarta și destinul este Jean Paul Sartre. El crede că este imposibil să crezi simultan într-o soartă determinată de: Dumnezeu și în libertatea omului, fiind prin urmare necesar să alegi între aceste două lumi: “Pentru că eu cred în libertate, nu pot să cred în Dumnezev, pentru că dacă aș crede în Dumnezeu ar trebui să accept conceptul de soartă — și dacă aș accepta

Pagina 201

soarta, va trebui să renunț la libertate. Cum însă cred în libertate, nu cred în Dumnezeu.”

Cu toate acestea, nu există nici o contradicție între credința în soartă, pe de o parte, și libertatea omului, pe de altă parte. Atribuind voinței divine o întindere univeisală, Coranul cel Sfânt conferă un rol activ și liber omului, descriindu-l pe acesta drept o ființă capabilă să-și modeleze conștient propriul destin, cunoscând binele și răul, frumosul și urâtul — și având capacitatea de a alege între acestea două. “Noi l-am călăuzit pe drum, fie că el va fi mulțumitor, fie că el va fi nemultumitor. " (16:3) “lar aceia care voiesc Lumea de Apoi și se trudesc cu râvnă pentru ea și sunt credincioși, râvna acelora va fi răsplătită. ” (17:19)

Acelora care — la Judecata de Apoi — vor căuta scăpare în determinism și vor spune: “Dacă ar fi voi! Dumnezeu, noi nu am fi adorat nimic în afară de EL.” (16:35), sunt blesteanați, deoarece atribuie propria lor eroare și propriul păcat voinței divine și sorții.

În nici unul dintre versetele Coranului nu sunt atribuite sorții și destinului faptele rele și păcătoase ale indivizilor. La fel, soarta și destinul nu sunt privite ca impedimente la reformarea unei societăți corupte și păcătoase. Nu se poate găsi nici un verset în care voința lui Dumnezeu să înlocuiască voința omului, sau în care să se spună că sufezința omului vine de la soartă și de ia destin.

Coranul menționează repetat mânia lui Dumnezeu revărsată asupra tiranilor și a celor păcătoși, pe care îi va pedepsi cu tărie,

Deoarece Dumnezeu este iubitor și milos față de servitorii Săi, dăruindu-le nenumărate bunuri și fericiri, este în orice moment iertător și pata să accepte pocăința, păstrând mereu deschis pentru păcătos drumul de întoarcere la puritate și demnitate. Acceptarea de către Dumnezeu a pocăinței este în sine un exemplu deosebit al milei Sale.

Chiar dacă sfera voinței omului este mai cuprinzătoare decât a oricărei ființe și joacă un rol mai creativ, ea are efect doar în aria faptelor sale, așa cum este aceasta delimitată de către Dumnezeu. Prin urmare, de-a lungul vieții sale, e] nu poate face orice poftește.

Se întâmplă deseori ca un om să încerce să facă ceva — dar oricât de mult se străduie, va fi incapabil să-l făptuiască. Rațiunea acestui fapt nu este opoziția dintre voința lui Dumnezeu și voința omului, ci mai

Pagina 202

OA e

degrabă stă într-un factor extern care se află în afara sferei cunoașterii și controlului uman — factor care îl împiedică să-și atingă scopurile.

Indivizii și societățile întâlnesc fiecvent astfel de obstacole. Știind faptul că în mediul natural nu există nici cauză fără efect, precum și faptul că mijloacele noastre de percepție se limitează la această lume și la sfera umană, n-ar trebui să ne ferim să recunoaștem că aspirațiile noastre pot să nu fie îndeplinite așa cum ne dorim. Dumnezeu a stabilit miliarde de factori care să lucreze în ordinea existenței. Uneori acești factori sunt cunoscuți de om, alteori îi rămân necunoscuți și nu sunt cuprinși în calculele sale. Acest lucru se leagă de asemenea de soartă și de destin, dar nu implică deposedarea omului de liber-arbitru sau îl împiedică să încerce să obțină satisfacție în viață; îl influențează atât în gândire și activitate, înzestrând adâncurile ființei sale cu o mai mare vitalitate. EI încearcă să-și sporească cunoașterea și să identifice — pe cât posibil — factorii care influențează drumul său spre succes. Credința în soartă și destin este un factor important în înaintarea omului spre scopurile și idealurile sale.

XR

Problema salvării sau damnării omului este rezolvată implicit în discuția de mai sus, deoarece aceasta rezultă din acțiunile și faptele oamenilor, nu din lucruri care stau în afara voinței lor sau formează fenomene naturale incluse de Creator în structura ființei lor.

Nici factorii de mediu, nici cei ereditari, nici capacitățile naturale din om nu au efect asupra mântuirii sau pierzaniei omului. Ceea ce fixează viitorul omului este axa pe care mântuirea și pierzania sa evoluează și cauzează creșterea și decăderea lui, este pradul în care omul, ca ființă înzestrată cu liberă alegere, își folosește propria inteligență, cunoaștere și celelalte proprietăți.

Fericirea și mântuirea nu depind de cantitatea mare a puterilor naturale, (Este însă adevărat faptul că acela care posedă capacități mai mari va purta și responsabilități mai mari. Cea mai mică eroare din partea lui este mult mai importantă decât o eroare similară a unui individ slab, lipsit de putere.) Toți vor fi ținuți să se comporte în concordanță cu talentele și capacitățile pe care le posedă.