DUMNEZEU Șl ATRIBUTELE SALE

Pagina 183

Oamenii de știință sunt de părere că animalele posedă instincte cu atât mai puternice cu cât structura lor naturală este mai slabă și cu atât mai mult beneficiază de ajutorul direct și de protecția naturii. Reciproc, cu cât sunt mai bine dotate în puteri senzoriale și conceptuale și cu cât este mai ridicat gradul lor de independență, cu atât mai puțin sunt conduse de instinctele lor. La începutul vieții sale, copilul este sub protecția totală a părinților săi; în procesul creșterii, el se eliberează din ce în ce mai mult de sub grija lor.

Omul — care a atins cea mai înaltă treaptă a dezvoltării — fiind singura ființă care posedă discernământ și voință independentă, are un nivel relativ scăzut al puterii instinctuale. Capacitățile sale senzoriale scad odată cu progresul său spre libertate personală.

Natura satisface în diferite moduri nevoile felurite ale plantelor, în regnul animal, chiar dacă mama trebuie să facă anumite eforturi pentru a purta, hrăni și proteja progenitura sa, instinctele apar foarte devreme la tânăra generație și mama trebuie să o antreneze și să o educe timp îndelungat. Dar în cazul omului vedem faptul că el nu posedă instincte naturale putemice, iar puterea sa de a rezista factorilor nefavorabili de mediu este mult inferioară animalelor. Mai mult, dependența față de părinții săi continuă mulți ani până își atinge independența deplină, până este capabil să stea pe propriile sale picioare.

ke

Coranul cel Sfânt vorbește clar de slăbiciunea și neputința omenească: “Omul a fost creat slab.” (4:28) Natura l-a lăsat pe om în seama propriilor sale forțe mai mult decât le-a lăsat pe animale. Vedem în am, pe de o parte, o dovadă a capacității de libertate și de dobândire a unei conștiințe și pe de altă parte o creștere constantă în dependență și în nevoie. Bucurându-se de o libertate relativă, omul este târât din ce în ce mai mult în hăurile nevoii.

Aceste situații diferite ale variatelor ordine ale creației constituie, în viziunea unor gânditori, factori de creștere și dezvoltare. Cu cât o ființă urcă mai mult pe scara progresului, cu atât mai mult se apropie de libertate. Tocmai nevoile și lipsa echilibrului interior fac posibile creșterea și progresul.

Pagina 184

Pentru ca liberul arbitru și libertatea de alegere să se poată exprima, trebuie să existe un factor opus instinctului natural. Omul este captiv între două atracții opuse, fiecare încercând să obțină supunerea sa, astfel încât este obligat să aleagă în mod liber și conștient drumul pe care îl dorește, bazându-se pe propriile sale eforturi și resurse. Eliberat de toți factorii determinanți și de ideile preconcepute, începe munca formării și dezvoltării sale pe baza unor principii și criterii specifice.

Odată confruntat cu acest element de contradicție, omul nu poate să atingă echilibrul sau să aleagă un drum bun pentru el însuși comportându-se ca un automat sau ferindu-se de orice efort. Purtând pecetea încrederii divine, acest dar pe care cerul și pământul au fost incapabile să-l primească, omul singur vădindu-se demn de a o primi, el se găsește în fața a două alegeri posibile. Sau devine un sclav al tiraniei instinctelor și poftelor, degradându-se și devenind nedemn sau — bazându-se pe capacitățile sale de voință, gândire și decizie — pornește pe drumul dezvoltării și progresului, începând să se ridice în ordinea ființei.

ek a

Oricând o ființă este eliberată de obediența obligatorie față de instincte, rupe lanțurile servituții și începe să-și folosească atât capacitățile ei inerente cât și pe cele dobândite, facultățile ei senzoriale sunt slăbite și capacitățile ei naturale scad.

Motivul pentru aceasta este faptul că orice organ sau capacitate care nu sunt folosite de ființă tind să se anuleze. Reciproc, cu cât o capacitate sau un organ sunt mai folosite, cu atât vor crește mai mult, umplându-se de energie.

Deci, atunci când lumina conștiinței și voinței creatoare a omului, inspirate de rațiune și discernământ luminează drumul său și îi determină faptele, puterea lui de cugetare îl va ajuta să descopere noi adevăruri și realități.

Mai mult, starea de uimire și de ezitare între cei doi poli opuși îl îndeamnă să reflecteze pentru a putea deosebi binele de rău. Acest lucru va activa capacitățile îmi mentale, îi va întări puterea reflexivă, îl va înzestra cu un grad sporit de mișcare și vitalitate,

Pagina 185

Proprietatea, dorința de libertate, știința și civilizația — toate acestea sunt rezultatul exercitării de către om a liberului arbitru. Odată ce omul obține libertatea și își continuă eforturile pozitive, el poate avansa rapid pe calea progresului și a descoperirii aspectelor naturii sale esențiale, interioare. Pe măsură ce talentele și capacitățile sale se inaturizează, el se va transforma într-o sursă de beneficiu și de virtute pentru societate.

Vedem peste tot rezultatele liberului arbitru, iar lupta dusă de partizanii săi contra celor ce i se opun este în sine o dovadă a faptului că aceia din urmă îl acceptă implicit.

Să vedem acum ce limite ale puterii de a alege există și până la ce punct se exercită ele.

Punctul de vedere adevărat al șiismului, bazat pe Coran și pe învățăturile Imamilor, reprezintă o a treia școală de gândire, intermediară între determiniști și partizanii liberului arbitru absolut. Această școală nu suferă de inadecvările și de slăbiciunile determinismului, care contrazice rațiunea, conștiința și toate criteriile etice și sociale, negând dreptatea lui Dumnezeu prin faptul că îi atribuie toate atrocitățile și nedreptățile care există, nici de cele ale celor care proclamă liberul arbitru absolut — care neagă universalitatea puterii lui Dumnezeu și respinge unitatea actelor lui Dumnezeu.

Este evident faptul că actele noastre de voință diferă de mișcările soarelui, ale lunii și ale pământului, de evoluțiile plantelor și animalelor.

Puterea voinței vine din noi și ne dă putința să înfăptuim sau nu un lucru, dându-ne libertatea de decizie. |

Capacitatea noastră de a alege liber, dacă să făptuim bine sau rău, apare din exercitarea liberă a discernământului nostru. Trebuie să ne folosim în mod conștient de darul liberei alegeri; întâi, trebuie să reflectăm matur, cu grijă, să cântărim bine lucrurile și apoi să luăm o decizie bine calculată. Este voința lui Dumnezeu să ne folosim astfel libertatea în lumea pe care a creat-o, cu conștiință și vigilență.

Orice lucru am face, el este automat inclus în sfera voinței și a cunoașterii anterioare a lui Dumnezeu. Toate aspectele vieții, tot ceea ce atinge destinul uman este limitat, ținând de cunoașterea Lui; este definit de limitele deja desemnate de cunoașterea lui Dumnezeu. Mai mult, noi nu suntem în nici un moment independenți de acea esență de care suntem

Pagina 186

legați, iar folosirea puterilor inerente nouă este imposibilă fără ajutorul continuu al lui Dumnezeu.

Cu puterea Sa supremă, atotcuprinzătoare, El ne supraveghează îndeaproape și într-un mod dincolo de imaginația noastră. El cunoaște complet și are putere deplină asupra tuturor intențiilor și faptelor noastre.

Liberul arbitru nu poate să depășească limitele stabilite de Dumnezeu în creația Sa — și prin urmare, nu creează nici o problemă în chestiunea unității actelor lui Dumnezeu.

Fiind capabil să creeze efecte în lume prin intermediul voinței sale, omul este el însuși subiect unei serii de legi naturale. EI intră în lume fără nici o alegere din partea lui și moare fără să dorească acest lucru.

Natura l-a înzestrat cu instincte și nevoi. Fără îndoială, omul posedă anumite însușiri și capacități: libertatea produce în el o creativitate care îi permite să stăpânească natura și să stabilească dominația sa asupra mediului înconjurător.

Imamul Ja'far Sadiq, pacea fie cu el, a spus: “Nici liber-arbitru, nici determinism; adevărul problemei stă între acestea două.”"!

Deci există liber arbitru, care nu este absolut, deoarece desemnarea unei sfere exclusive pentru om ar însemna să creăm un partener al lui Dumnezeu în actele Sale. Liberul arbitru de care se bucură omul este dorit de Creatorul naturii, iar comandamentele lui Dumnezeu se manifestă în forma legilor care conduc omul și natura, relațiile naturale, cauzele și factorii.

e kk

Din punctul de vedere al Islamului, omul nu este nici o creatură deja terminată, condamnată determinării sorții, nici nu a fost aruncat într-un mediu întunecat și lipsit de sens. El este o ființă plină de aspirații, talente, îndemânări, creativitate și diverse înclinații, înveșmântate în mantia unei coordonări interioare,

Greșeala făcută atât de determiniști cât și de partizanii liberului arbitru absolut este faptul de a-și fi imaginat că omul are doar două căi înaințea lui: sau toate actele lui trebuie atribuite exclusiv lui Dumnezeu, astfel încât el își pierde toată libertatea și devine determinat în faptele sale, sau suntem obligați să acceptăm faptul că toate actele sale de voință

Pagina 187

provin dintr-o esență independentă și nemărginită, limitând astfel puterea lui Dumnezeu.

Cu toate acestea, faptul că posedăm liber-arbitra nu afectează întinderea puterii lui Dumnezeu, deoarece E] a dorit ca noi să luăm decizii în mod liber, în concordanță cu lepea și cu norma pe care le-a stabilit.

Dintr-un anumit punct de vedere, faptele omului îi pot fi atribuite lui însuși, sau din alt punct de vedere — lui Dumnezeu. Omul are o relație directă, imediată cu propriile sale fapte, pe când relația lui Dumnezeu cu aceste fapte este indirectă, amândouă formele de relaționare fiind reale și adevărate. Nici voința umană nu se opune voinței divine, căci nici voința omului nu este contrară dorințelor lui Dumnezeu.

Cei îndârjiți în necredință, care se opun oricărei predici și oricărui avertisment, iau inițial poziția lor drept un exercițiu al voinței libere și apoi suferă consecințele orbirii și îndârjirii cu care Dumnezeu i-a confruntat.

Ascultându-și dorințele inferioare, acești oameni nedrepți își împiedică inimile, ochii și urechile să simtă, să vadă și să audă — meritând astfel stadiul eternei pierzanii.

Coranul spune: “Pentru cei care nu cred e totuna de-i previi sau nu-i previi; ei nu cred. Dumnezeu a zăvorăi inimile lor și i urechile lor, iar peste ochii lor s-a așternut o năframă. Și ei vor avea parte de chin

Uneori corupția și păcatul nu sunt atât de mari încât să blocheze drumul de întoarcere spre Dumnezeu și spre adevăr. Dar uneori ele ating un nivel de ]a care întoarcerea la adevărata dimensiune umană este cu neputință; căci virusul îndârjirii a cuprins spiritul necredincioșilor.

Acesta este rezultatul integral al purtării lor, determinate de voința și dorința lui Dumnezeu.

Responsabilitatea acestor persoane are sursa în exercițiul liberului arbitru, iar faptul că ele nu au beneficiat de binecuvântările divine nu diminuează cu nimic responsabilitatea lor. Există un principiu ferm și evident care spune că “tot ce își are originea în liberul arbitru și sfârșește în constrângere nu contrazice liberul arbitru.”

Pagina 188

Îmamul se pare că a spus odată: “Dumnezeu dorește ca toate lucrurile să aibă loc prin cauze și prin mijloace și EI n-a hotărât nimic în afară de mijloacele unei cauze; prin urmare, EI a creat cauza tuturor lucrurilor.”"2

Una dintre cauzele pe care Dumnezeu Le-a utilizat în creația Sa este omul și voința acestuia, bazându-se pe principiul că toate cauzele particulare sunt stabilite de Dumnezeu pentru apariția fenomenelor din univers: apariția unui fenomen necesită existența anterioară de cauze și mijloace, fără de care fenomenul n-ar putea să apară.

Acesta este principiul universal care guvernează și actele noastre de voință. Alegerea noastră și liberul arbitru formează ultima verigă a lanțului cauzelor și mijloacelor care duc la o acțiune de-a noastră.

Versetele din Coran care leagă toate lucrurile de Dumnezeu și le descriu ca provenind de la Acesta se referă la proclamarea voinței preeterne a lui Dumnezeu drept Creator al lumii și explică felul în care puterea Lui cuprinde și pătrunde întreaga evoluție a ființei. Puterea Lui se extinde în fiecare parte din univers, fără excepții, dar puterea mecontestată a lui Dumnezeu nu micșorează libertatea omului.

Dumnezeu este acela care face din liberul arbitru o parte a omului, și El este Cel care i-l conferă. EI l-a făcut pe om liber să-și aleagă calea așa cum dorește și nu judecă nici un individ și nici un popor pentru faptele altora,

Dacă există constrângere în treburile omului, este doar în sensul în care el este constrâns să aibă liber arbitru, ca o consecință a voinței lui Dumnezeu, nu în sensul că el este condamnat să se poarte într-un anumit fel.

Deci, atunci când facem cele mai bune fapte, capacitatea de a le face este de la Dumnezeu, iar alegerea de a folosi astfel acele capacități este de al noi.

Alte versete din Coran înfățișează în mod clar rolul voinței și acțiunilor omului, respingând în mod clar vederile determinismului.

Când dorește să atragă atenția oamenilor asupra nefericirilor și calamităților de pe această & Iura, el le descrie ca pe rezultatele păcatelor sale.

În toate versetele care se referă la voința lui Dumnezeu, nu poate fi găsit nici măcar unul care să atribuie actele voluntare ale omului voinței divine. Astfel, Coranul proclamă: “Cel care a făcut bine cât un grăunte

Pagina 189

de colb îl va vedea, după cum, cel care a făcut rău cât un grăunte de colb îl va vedea.” (99:7-8) “Iar voi veți da socoteală neîndoielnic pentru ceea ce ați făcut.” (16:93) “Vor zice aceia care Îi fac asociați:

“De ar fi voit Dumnezeu, nu I-am fi făcut asociați nici noi, nici părinții noștri și nici nu am fi oprit nimic!” Tot astfel i-au învinuit și cei dinaintea lor de minciună (pe Profeti), până ce au gusta! asprimea Noastră. Spune: “Aveți voi vreo știre pe care să ne-o arătați? Voi nu urmați decât închipuiri și nu faceți decât să mintiți. ” (6:148)

Dacă mântuirea și pierzania omului ar fi dependente de voința lui Dumnezeu, nici o urmă de pierzanie sau de păcat nu ar exista pe pământ;

toate ar urma drumul salvării și al adevărului cu sau fără voia lor.

Anumiți rău-credincioși vor căuta scuze pentru ei, spunând că păcatele lor sunt permise și voite de Dumnezeu. Însă Coranul spune:

“Jar atunci când aceștia săvârșesc o fărădelege, ei zic: “Noi am aflat-o de la strămoșii noștri și Dumnezeu ne-a poruncit-o!” Spune:

“Dumnezeu nu poruncește nelegiuirea! Spuneți voi, punând pe seama lui Dumnezeu, ceea ce voi știți? ” (7:28)

În același fel în care Dumnezeu fixează o răsplată pentru faptele bune, la fel EI a dorit pedeapsă pentru păcat și decădere, dar — în ambele cazuri — voința rezultatului este diferită de voința actului care duce la acel rezultat.

Ființa umană și efectele naturale ale actelor sale sunt — într-adevăr — supuse voinței lui Dumnezeu, dar actele sale voluntare vin din propria sa voință.

Viziunea Islamului, așa cum apare în șiism, este că omul nu posedă liber arbitru absolut astfel încât să poată acționa în afara cadrului voinței și dorinței lui Dumnezeu, care acoperă întregul univers în forma lepilor și a normelor fixe, reducându-L. astfel pe Dumnezeu la o entitate slabă și neputincioasă atunci când se confruntă cu voința propriilor Sale creaturi.

În același timp, omul nu este un prizonier al unui mecanism care îl împiedică să-și aleagă propriul său drum în viață, oblipându-l, ca pe animale, să fie un sclav al instinctelor sale.

Coranul cel Sfânt afirmă clar în anumite versete că Dumnezeu a arătat omului drumul mântuirii, dar nu l-a obligat nici să accepte salvarea, nici să cadă în necredință.

Pagina 190

POOOOR PIXURI SOCI SUC OLS ODA 0

“Noi t-am călăuzit pe drum, fie că el va fi mulțumitor, fie că el va fi nemulțumitor. ” (76:3)

Coranul neagă atribuirea lui, “Diininezăai a actelor de voință ale omului.

Pagina 191

LECȚIA A DOUĂZECEA

FORMELE VOINȚEI LUI

DUMNEZEU

Soarta și destinul sunt unele dintre problemele controversate și mereu greșit interpretate — lucru datorat lipsei unei înțelegeri precise a conceptelor — sau, uneori, datorită unei intenții răuvoitoare. Vom aborda aici această problemă cât se poate de concis.

„Totul în lume se bazează pe lege, logică și un calcul exact. Totul este așezat unde este în urma unei măsurători exacte și își derivă caracteristicile definitorii din cauzele și factorii de care este dependent.

Așa cum fiecare fenomen are o cauză care îi generează esența, el își obține în același fel proprietățile sale: își trage din cauză atât forma, cât și extinderea. De vreme ce există o omogenitate între cauză și efect, cauza transmite în mod inevitabil efectului o caracteristică care îi imprimă esența.

În viziunea Islamului, soarta și destinul semnifică hotărârea fermă a lui Dumnezeu în chestiunile și fenomenele lumii, în întinderea Și în limitele lor. Toate fenomenele din ordinea creației, inclusiv faptele omului, devin fixe și sigure prin cauzele lor, fiind astfel o consecință a valabilității universale a principiului cauzalității.

Soarta (qada”) semnifică ceva înfăptuit, ceva ireversibil, referindu-se la creația și la actele lui Dumnezeu. Destinul (qadar) semnifică o întindere sau o proporție și indică natura și calitatea ordinii creației, caracterul ei sistematic, înseamnă că Dumnezeu a înzestrat lumea ființei cu o structură sistematică și planificată, cu alte cuvinte, destinul este rezultatul creativității Sale, așa cum marchează aceasta toate lucrurile create.

Altfel spus, prin destin se înțelege stabilirea externă și obiectivă (nu mentală) a limitelor și proporțiilor unui anumit lucru. Înainte de a-și realiza un proiect, arhitectul va reflecta asupra calităților și dimensiunilor clădirii pe care intenționează să o construiască. Coranul vorbește despre

Pagina 192

forme, proprietăți și proporții fixe ale lucrurilor — numindu-le qadar: “Și Noi am creai ioate lucrurile bine întocmite.” (54:49). “Dumnezeu a stabilit un termen pentru fiecare lucru. ” (65:3)

Termenul de soartă (qada”) desemnează în Coran necesități raționale și naturale, toate fiind secțiunile unei cauze care a dus la apariția unui lucru. Ea semnifică faptul că voința lui Dumnezeu se va manifesta doar atunci când cantitățile, condițiile și cauzele fixe ale unui lucru sunt echilibrate între ele.

Creatorul ia în considerare situația spațio-temporală a tuturor fenomenelor, alături de limitele lor — și hotărârile Sale sunt bazate pe aceste lucruri. Orice factor sau cauză care apare în lume este manifestarea voinței lui Dumnezeu și instrumentul a ceea ce e sortit.

Fă

Putința creșterii și a dezvoltării este fixată în structura intimă a lucrurilor. Materia — supusă legii mișcării — poate să ia diferite forme și să traverseze diferite procese. Sub influența unor anumiți factori, ea va avea o varietate largă de ipostaze și calități. Ea absoarbe energie de la anumiți factori, dar în contact cu alții se pulverizează, dispare. Uneori continuă să avanseze prin diferite stadii până când se apropie de cel mai înalt grad de dezvoltare; alteori nu are destulă putere să progreseze și evoluează șovăitor.

Deci, apariția lucrurilor nu este legată în mod direct de soartă și destin, întrucât cauza este aceea care determină natura efectului. Odată ce ființele materiale sunt legate de o varietate de cauze, ele vor urma în mod necesar căi de evoluție diferite; fiecare cauză fixează un anumit drum ființei snbordonate ei.

Să ne imaginăm faptul că cineva suferă de apendicită. Acesta este un “destin” apărut dintr-o cauză particulară. Două “destine” suplimentare, diferite — îl vizează pe acest individ: sau se operează, caz în care se va însănătoși, sau refuză să se opereze, caz în care va muri. Amândouă alegerile reprezintă forme ale destinului.

Prin urmare pot fi schimbate — în contextul în care orice decizie pe care individul o ia și o îndeplinește nu este în afara sferei a ceea ce