DUMNEZEU Șl ATRIBUTELE SALE

Pagina 163

162 Dumnezeu. și atributele Sale

existență exterioară consistă în gradele și nivelele de existență pe de o parte și în sistemul cauză-efect, pe de altă parte. Nimic nu se petrece în afara acestui sistem, care nu este altceva decât norma divină menționată în Coran: “nu vei găsi niciodată schimbare pentru rânduiala lui

xxx

Ordinea creației se bazează pe o serie de legi inerențe esenței sale.

Locul fiecărui fenomen este clar definit, iar existența de grade și nivele diferite de existență este o consecință necesară a naturii sistematice a creației, care dă naștere în mod inevitabil varietății și diferențierii.

Varietatea și diferențierea nu au fost ele însele create; ele sunt atributele inseparabile ale fiecărui fenomen. Fiecare particulă din univers a primit ceea ce putea să primească; nici o nedreptate sau discriminare nu i-a fost impusă, iar perfecțiunea universului — semănând unui tabel de multiplicare în ordinea sa precisă și imuabilă — a fost astfel asigurată.

Materialiștii, care privesc existența variației și diferențierii în ordinea naturală drept dovezi ale opresiunii și nedreptății și își imaginează lumea ca nefiind guvernată de dreptate, vor privi în mod inevitabil viața drept dificilă, neplăcută și plictisitoare.

Raționamentul grăbit al materialismului confruntat cu suferința și cu dificultățile vieții este ca verdictul unui copil care privește un grădinar care taie primăvara ramurile sănătoase și verzi ale unui copac.

Necunoscând scopul și semnificația acestei tăieri, copilul va considera că prădinarul este un distrugător ignorant.

Dacă toate bunătățile din lume ar fi puse la dispoziția materialismului, el încă nu ar fi mulțumit. Pentru că odată ce a văzut lumea ca lipsită de scop și de dreptate, este lipsit de sens pentru om să caute dreptatea, iar într-o lume căreia îi lipsește un scop propriu, este absurd ca omul să-și stabilească singur un anumit scop.

Dacă originea și destinul omului sunt așa cum le descriu materialiștii, ca O iarbă care răsare și apoi dispare brusc, atunci omul trebuie să fie cel mai nefericit dintre toate creaturile, întrucât ar trăi într-o lume față de care i-ar lipsi afinitatea, compatibilitatea și armonia. Gândurile, sentimentele și emoțiile îi provoacă anpoasa, nefiind altceva decât o

Pagina 164

glumă pe care i-o joacă natura pentru a-i mări nefericirea și dezrădăcinarea și pentru a-i amplifica suferințele.

Dacă un om de geniu s-ar devota serviciului umanității, ce beneficiu ar obține el din acesta? Comemorările și onorurile postume, ceremoniile ținute la mormântul său nu i-ar aduce nici o bucurie; ele ar servi doar pentru a menține o legendă palidă întrucât persoana în cauză nu ar fi nimic mai mult decât o formă creată de natură pentru amuzamentul său, ca o jucărie pentru câteva zile, înainte de a fi transformată într-o mână de pământ.

Dacă privim soarta majorității oamenilor care se luptă în mod constant cu diferite tipuri de suferință, privațiuni, angoase și eșecuri, tabloul devine și mai întunecat. Cu o asemenea viziune asupra vieții umane, singurul paradis pe care materialismul îl poate oferi omului este un iad al terorii și al durerii. Poziția materialistă după care omului îi lipsește libertatea, posibilitatea de a alege — îl face încă și mai mult o creatură nefericită.

Viziunea monodimensională a materialismului ar vrea ca omul să fie un automat, cu dinamismul și mecanismul celulelor manevrat de natură.

Poate inteligența și instinctul uman (pentru a nu menționa realitățile existenței) să accepte o astfel de interpretare — ridicolă și banală — a omului, a vieții și a destinului său?

Dacă această interpretare ar fi adevărată, omul ar fi la fel de incapabil să experimenteze fericirea precum este păpușa unui copil. Pus într-o astfel de situație, omul va fi obligat să-și facă din pasiunile și înclinațiile sale bazele moralității și măsura valorilor, judecând toate lucrurile prin prisma profitului și pierderii personale. EI va face tot posibilul pentru a distruge orice obstacol i-ar sta în cale și ar ridica toate restricțiile în privința poftelor sale carnale. Dacă ar acționa altfel, ar fi privit ca un întârziat și ca un ignorant.

Oricine posedă cel mai elementar bun simț și care judecă problema într-un mod dezinteresat și lipsit de încrâncenare va considera drept valabile aceste noțiuni cu atât mai mult cu cât sunt ancorate într-un sofism filozofic și științific.

Un om cu o mentalitate religioasă privește lumea ca pe un sistem ordonat care posedă conștiință, voință, percepție și scop. Inteligența lui Dumnezeu — dispunând de dreptatea supremă - domnește asupra

Pagina 165

întregului univers și asupra fiecărei particule a ființei și urmărește toate faptele și toate acțiunile. Un om religios, prin urmare, are un simț al responsabilități față de conștiința care guvemează lumea și cunoaște faptul că o lume creată și administrată de Dumnezeu este în mod necesar o lume a unității, armoniei și binelui. El înțelege faptul că răul și contradicția au o existență epifenomenală și joacă un rol fundamental în realizarea binelui și păstrarea unității și armoniei.

Ca urmare, după această viziune asupra lumii care deschide largi orizonturi pentru om, viața nu se restrânge doar la această lume, și chiar viața în această lume nu este restrânsă de bunăstarea materială sau de eliberarea de efort și de dureri. Credinciosul va vedea lumea ca pe un drum pe care trebuie să îl parcurgă, ca pe un loc de testare, ca pe un loc al efortului. În lume este testată dreptatea actelor omului. La începutul vieții viitoare, binele și răul din gândurile, credințele și acțiunile oamenilor vor fi măsurate cu cel mai bun cântar. Dreptatea lui Dumnezeu se va releva în acest aspect, iar orice încercare va fi suferit omul în lime, de natură materială sau de altă natură, îi va fi răsplătită.

În lumina destinului pe care îl are omul și cunoscând lipsa de importanță a bunurilor lumii materiale, omul își orientează efortul de conștiință exclusiv asupra lui Dumnezeu. Scopul său devine să trăiască pentru EI și să moară pentru El. Vicisitudinile acestei lumi nu-i mai atrag atenția. El vede lucrurile efemere așa cum sunt și nu permite nici unui lucru să-i corupă sufletul. Pentru că el cunoaște că forțele ispitei vor cauza distrugerea naturii sale umane și îl vor arunca în mlaștina materialismului.

FE

În concluzie, am mai adăuga faptul că și în problema receptivității existența diferenței în lume nu implică nedreptatea. Opresiunea și nedreptatea înseamnă că cineva este subiect al discriminării chiar dacă el are drepturi egale cu cele ale altor persoane. Dar ființele nu au “revendicări” față de Dumnezeu și nici nu au avut vreodată, deci dacă unele lucruri suni superioare altora, aceasta nu poate fi considerată o nedreptate.

Pagina 166

Nu avem nimic al nostru: fiecare răsuflare Și fiecare bătaie a inimii, fiecare gând sau idee a minții noastre sunt luate dintr-un stoc pe care îl posedăm și nu am făcut nimic pentru a-l construi. Acest stoc este un dar de la Dumnezeu, făcut nouă în momentul nașterii.

Odată ce înțelegem că tot ceea ce avem nu este altceva decât un dar divin, va deveni evident că toate diferențele dintre darurile date omului sunt bazate pe înțelepciunea Sa, dar ele n-au nimic de-a face cu nedreptatea, datorită faptului că nu se pune problema să avem un merit sau vreo pretenție în privința lor.

Această viață este un bun pe care ni l-a dat Creatorul. EI are puterea absolută de a decide timpul și calitatea bunului dăruit și nu avem nici o pretenție în fața Lui. Nu avem, prin urmare, nici un drept să obiectăm, nici să protestăm, dacă bunul care ni s-a acordat în mod gratuit pare minuscul și neînsemnat.

Pagina 167

LECȚIA A OPTSPREZECEA

O VIZIUNE GENERALĂ ASUPRA

PROBLEMEI

Una dintre întrebările care au atras atenția gânditorilor interesați de natura vieții umane, fiind un subiect de controversă, este dacă omul este liber să-și aleagă obiectivele și să-și transpună dorințele în toate faptele și activitățile sale, în toate problemele vieții sale, de orice natură ar fi ele.

Sunt oare dorințele și înclinațiile sale singurii factori care determină deciziile sale?

Îi sunt oare impuse omului acțiunile și comportamentul său? Este el obligat fără scăpare să facă anumite lucruri și să ia anumite decizii? Este omul o unealtă în mâinile unor factori exteriori lui?

Pentru a înțelege importanța acestei întrebări trebuie să cunoaștem dintru început faptul că de soluția ei este legată capacitatea noastră de a beneficia total de economie, drept, religie, psihologie și celelalte ramuri ale cunoașterii care îl au pe om ca subiect al lor. Până când vom afla dacă omul are sau nu voință liberă, orice lege va fi aplicată omului în

„oticare dintre științe se va referi la o ființă a cărei natură ne rămâne necunoscută. Este evident faptul că nu putem avea în acest caz nici un rezultat acceptabil.

Raportul liber-arbitru — determinism nu este cu totul o problemă academică sau filozofică. El interesează deopotrivă pe toți cei care postulează o îndatorire a omului, datorie pe care este responsabil s-o îndeplinească; întrucât — cel puțin nu implicit — ei nu cred în liberul arbitru, nu ar exista nici un motiv să-i răsplătești pe cei care-și fac datoria și să-i pedepsești pe cei care nu și-o fac.

După apariția Islamului, musulmanii s-au interesat în mod special de această problemă, întrucât viziunea islamică asupra lumii cerea ca aceasta să fie abordată mult mai profund decât până atunci, iar toate neclaritățile ei se cereau lămurite, întrucât — pe de o parte, problema era

Pagina 168

legată de unitatea lui Dumnezeu și — pe de cealaltă parte, de atributele puterii și dreptății Sale.

Gânditorii trecutului sau prezentului pot fi împărțiți în două categorii în problema raportului liber-arbitru — determinism. Prima categorie respinge libertatea de acțiune a omului, considerând că, dacă faptele sale dau impresia de liberă-alegere, aceasta este din cauza naturii nedesăvârșite a gândirii umane.

A doua categorie de gânditori crede în liberul-arbitru și afirmă că omul se bucură de completă libertate de acțiune în sfera actelor de voință; capacitatea lui de a pândi și a decide are efecte pe distanțe mari, omul fiind independent de toți factorii exteriori lui.

Omul experimentează efectele constrângerii începând cu momentul nașterii sale, precum și diferiții factori care îi constituie mediul de viață și evenimentele pe care le va înfrunta în existența sa. Rezultatul acestora ar putea fi faptul că omul sfârșește prin a crede că nu există acel lucru numit liber-arbitru. EI a venit în mod involuntar în lume și pare să fie total controlat de destin, purtat de acesta ca o bucățică de hârtie până când în sfârșit părăsește această lume.

În același timp, omul percepe în mod clar că este liber și independent în multe privințe, fără să existe nici o formă de constrângere sau impunere. El are putința și capacitatea să lupte puternic împotriva obstacolelor și de a-și extinde controlul asupra naturii bazându-se pe propria experiență și cunoaștere. Un adevăr obiectiv și practic pe care nu îl poate nega este faptul că există o diferență profundă și principială între mișcările voite ale mâinilor și picioarelor sale și funcționarea inimii, ficatului și a plămânilor săi.

Deci, având date această voință, această cunoaștere și capacitate de a alege, care sunt semnele umanității sale și sursele responsabilității sale, omul știe că posedă liber-arbitru în multe împrejurări și nici un obstacol nu îl împiedică să-și aplice voința sau să-și formeze convingerile. Dar în alte momente are mâinile legate și nu are posibilitatea de alegere;

chestiunile determinate de constrângerile materiale sau instinctuale formează o mare o parte a vieții lui, iar alte lucruri îi sunt impuse de factori exteriori lui.

Pagina 169

DETERMINISMUL

Partizanii determinismului nu-l cred pe om liber în acțiunile sale.

Teologii determiniști ca aceia din școala musulmană a Ash'ariților, bazându-se pe sensul aparent al unor versete din Coran și neglijând să reflecteze asupra înțelesului adevărat al tuturor versetelor relevante pentru această problemă sau necunoscând natura predestinării, concluzionează că omul nu posedă nici un fel de libertate.

Ei recunosc de asemenea că lucrurile au efecte și nu recunosc rolul cauzelor în originea și crearea fenomenelor naturale. Ei consideră orice fenomen drept un efect direct și nemijlocit al voinței divine, afirmând că deși omul posedă o anumită cantitate de voință și de putere, acestea nu influențează acțiunile sale. Faptele oamenilor nu sunt cauzate de puterea sau de voința lor, ci de voința lui Dumnezeu, care produce absolut toate efectele. Omul nu poate decât să dea o anumită tonalitate actelor sale, care le dă acestora putința să fie calificate drept bune sau rele. În afara acestor lucruri, omul nu este altceva decât locul în care se împlinesc voința și puterea lui Dumnezeu.

Ei spun de asemenea că — dacă presupunem că omul are liber arbitru - am limita sfera puterii și suveranității divine. Puterea creatoare a lui Dumnezeu pretinde ca nici un om să nu i se poată opune ca un alt creator, la fel, credința în unicitatea lui Dumnezeu — având în vedere suveranitatea absolută pe care i-o admitem — trebuie să însemne faptul că toate fenomenele create, inclusiv acțiunile umane, sunt incluse în sfera voinței divine.

Dacă acceptăm faptul că o persoană își creează propriile sale acte, negăm suveranitatea lui Dumnezeu asupra întregii creații — lucru incompatibil cu atributul lui Dumnezeu de a fi Creator — întrucât am beneficia de completă suveranitate în ceea ce privește actele noastre — prin urmare nu ar mai există nici un rol pentru Dumnezeu. Deci, credința în hberul-arbitru duce în mod inevitabil la politeism sau dualism.

Ca urmare, unii oameni fac în mod conștient sau inconștient din principiul idealismului o scuză pentru a comite acte contrare moralei și

Pagina 170

religiei, deschizând drumul deviației în sfera credinței și faptelor umane.

Anumiți poeți hedoniști aparțin acestui grup; ei își imaginează predeterminarea drept o scuză suficientă pentru păcatele lor și speră, în acest fel, să scape de criza conștiinței și de infamie.

xxx

Acest mod de gândire determinist este contrar principiului dreptății, atât în raport cu Dumnezeu, cât și în raport cu societatea. Vedem clar dreptatea divină manifestându-se în toate dimensiunile sale în întreaga creație și considerăm sacra Sa esență ca posedând acest atribut. Coranul spune: “Dumnezeu mărturisește că nu este Dumnezeu afară de EL. Și îngerii (mărturisesc) și cei înzestrați cu știință (mărturisesc) cu dreptate că (Dumnezeu este în toate și că) “Nu există Dumnezeu afară de E, Atotputernicul, Înțeleptul!” (3:18)

Dumnezeu descrie instaurarea dreptății în societatea umană drept unul dintre scopurile pentru care au fost trimiși Profeții și își afirmă dorința ca slujitorii Săi să mențină dreptatea în lume: “Noi i-atn trimis pe trimișii noștri cu semnele cele limpezi, am făcut să pogoare cu ei Scriptura și Balanța, pentru ca oamenii să fie cu dreptate. ” (57: 25)

În ziua Învierii, Dumnezeu îi va judeca drept pe supușii Săi și nici unuia nu i se va face cea mai mică nedreptate. Coranul spune: “În Ziua Învierii, Noi vom pune balanța dreaptă și nici un suflet nu va fi urgisit câtuși de puțin. ” 21:47)

Ar fi oare drept să-l obligi pe om să comită un păcat și să-l pedepsești apoi pentru aceasta? Orice tribunal care ar pronunța o sentință de vinovăție în aceste circumstanțe ar comite o nedreptate.

Dacă negăm principiul libertății și nu desemnăm nici un rol pozitiv voinței omului, nici o diferență nu va exista între un om și restul creației.

După determiniști, actele comportamentului uman se aseamănă actelor celorlalte creaturi în faptul că sunt cauzate de o serie de factori pe care omul nu îi controlează; voința noastră nu are în sine puterea de a produce uu efect.

Dacă Dumnezeu creează actele de voință ale omului, dacă E1 este Creatorul nedreptății și păcatului și chiar al unor parteneri ai Lui, cum

Pagina 171

putem explica o asemenea purtare din partea unei ființe perfecte și adorate?

Credința deterministă aneantizează și abolește principiile profeției și ale revelației, conceptul de mesaj divin care servește ca sursă a conștiinței umane, idea de comandamente și probhibiții, de criterii și reglementări religioase, de lege și de credință și doctrina unei anumite recompense pentru faptele cuiva. Pentru că odată ce credem că actele tuturor oamenilor se produc mecanic, fără nici o voință sau alegere din partea persoanei, nici un rol nu mai există pentru mesajul Profeților care au fost trimiși să-i ajute pe oameni în greutățile existenței lor.

Dacă sarcinile impuse omului și instrucțiunile adresate lor nu au nimic de-a face cu liberul său arbitru și cu capacitatea sa de a se supune și de a răspunde lor, la ce ar mai fi bune?

Dacă stările sufletești ale omului sunt determinate mecanic, toate eforturile neîncetate ale îndrumătoriloir morali de a schimba societatea și de a o îndrepta în direcția creativității și a valorilor înalte vor fi lipsite de efect.

Eforturile n-ar servi nici unui scop; este util să te aștepți să se schimbe o ființă al cărei fiecare act este determinat. Dar omul este responsabil pentru propria sa mântuire sau pieire ca și de a celorlalți;

alegerea sa îi modelează destinul și odată ce știe că fiecare acțiune a sa are anumite consecințe, își va alege drumul în viață cu multă grijă.

Credința lui în dragostea și favoarea lui Dumnezeu îi va deschide porțile puterii.

S-ar putea obiecta că, având în vedere cunoașterea nelimitată a lui Dumnezeu (El a cunoscut încă dintru începuturi tot ceea ce se va întâmpla în lume, nici un eveniment — crucial sau neînsemnat — nefiindu-l necunoscut), Dumnezeu trebuie să cunoască dinainte toate atrocitățile, lucrurile rele și păcatele pe care oamenii le comit și — odată ce toate acestea se întâmplă neapărat, oamenii să se ferească de ele.

Răspundem după cum urmează: este adevărat că Dumnezeu cunoaște toate fenomenele, fie ele mari sau mici, dar cunoașterea 'sa nu implică faptul că omul este determinat în tot ceea ce face. Cunoașterea lui Dumnezeu se bazează pe principiul cauzalității, nu se aplică fenomenelor sau actelor umane care ies din sfera acesteia. O cunoaștere

Pagina 172

Dumnezeu și atributele Sale I7i

care. operează prin mijloacele cauzei și efectului nu implică constrângerea.

Dumnezeu a fost conștient de cursul viitor al evenimentelor din lume și știa că oamenii se vor comporta în concordanță cu liberul arbitru.

Exercițiul liberului arbitru este o parte a lanțului cauzal care duce la faptele lor, iar oamenii înșiși decid să facă fapte bune sau rele. În ultimul caz, prin proasta folosire a liberului arbitru, ei cauzează distrugere și corupție, deci dacă răul și nefericirea există într-o societate dată, acesta este rezultatul acțiunilor umane. Nu a fost creat de Dumnezeu.

Cunoașterea lui Dumnezeu nu impietează asupra alegerii umane între bine și rău. .

Este adevărat faptul că în cadrul sferei libertății și puterii de decizie

"există anumiți factori cum ar fi împrejurările legate de mediu, natura interioară a omului, îndrumarea divină care joacă un rol în alegerile pe care omul le face. Dar acest rol este menit amplificării înclinațiilor, încurajării și favorizării voinței umane; nu îl obligă pe om să adopte o anume direcție. Existența acestor factori nu înseamnă că omul este supusul lor; din contră, el este cu totul capabil să asculte de înclinațiile create de factorii externi sau să le reziste sau să le schimbe cursul. Un individ poate să profite de îndrumarea pe care o primește grație rațiunii sale, dând formă înclinațiilor sale, controlându-le și modificându-le.

Instinctele numeroase ale omului nu pot fi niciodată cu totul eliminate, dar este important să le controlezi și să le împiedici să se manifeste rău.

xx

Să presupunem că un mecanic auto inspectează o mașină înainte ca aceasta să pornească la drum și constată că mașina nu va putea parcurge decât câțiva kilometri înainte să se oprească din cauza unor probleme tehnice. Acum, dacă mașina pornește la drum și se strică după câțiva kilometri, așa cum mecanicul prevăzuse, se poate spune că el a fost de vină doar pentru că a prezis acest lucru?

Bineînțeles că nu, de vreme ce proasta condiție a mașinii a fost cauza opririi ei, nu cunoașterea și predicția mecanicului; nici o persoană rațională nu poate să-l privească pe mecanic drept cauza opririi mașinii.