DUMNEZEU Șl ATRIBUTELE SALE

Pagina 143

fenomen și, după ce îi conferă existență, îl îndrumă spre perfecționarea capacităților sale printr-un exercițiu continuu al generozității Sale.

Dreptatea are prin urmare un sens extins, care exclude în mod natural toate opresiunile sau actele lipsite de rațiune. Imamul Ja'far as-Sadiq, pacea fie cu el, explică astfel dreptatea divină: “Dreptatea în cazul lui Dumnezeu înseamnă că nu trebuie să-l atribuim lui Dumnezeu ceva pe care, dacă l-ați face, vi s-ar reproșa și ați fi învinuiți pentru el.

La om, opresiunea și toate formele de activitate corupte în care se angajează derivă fără îndoială din ignoranță și din lipsă de cunoștință combinată cu o slăbiciune inerentă, uneori, de asemenea, ele sunt reflecția urii și ostilității, care ies din străfundurile omului ca o flacără.

Numeroși sunt aceia care sunt dezgustați de propria lor nedreptate Și corupție. Cu atât mai puțin, necunoscând sfârșitul acțiunilor lor, ei continuă, din când în când, să fie nedrepți și să păcătuiască cu fapte rușinoase.

Uneori omul simte că are nevoie de un lucru pentru care nu are destule resurse și capacități de a-l obține. Aceasta este rădăcina multor fapte rele. Sentimentul nevoii, foamei și al invidiei, prevalența unei dorințe de a răni sau a domina — toți aceștia sunt factori care conduc la un comportament agresiv.

Sub influența acestora, omul își pierde propriul control. El își concentrează toate eforturile în împlinirea dorințelor sale și în încălcarea tuturor comandamentelor etice, începând să sugrumne pe cei oprimați.

Esența unică a lui Dumnezeu, ființa infinită, nu se supune acestor tendințe și limitări, întrucât nimic nu este ascuns cunoașterii Sale nemărginite și este de neconceput faptul că EI, Cel pre-etern, ale cărui raze eteme susțin viața și subzistența tuturor lucrurilor și care asigură mișcarea, dezvoltarea și varietatea lor, ar fi supus neputinței în fața unui anumit lucru.

O esență subtilă care înțelege toate gradele perfecțiunii nu are nevoie de nici un lucru, prin urmare absența unuia nu i-ar provoca o anxietate atunci când ar avea nevoie de el. Puterea Sa este, fără nici o îndoială, nelimitată, iar cum poate face tot ce dorește, El nu poate fi obiigat să devieze de la drumul dreptății și să agreseze pe cineva sau să se răzbune în scopul de a-și potoli mânia sau de a întreprinde un act irațional.

Pagina 144

Nici o motivație a purtării nedrepte nu poate fi găsită la Dumnezeu și, într-adevăr, tocmai conceptele de opresiune sau de nedreptate sunt inaplicabile unei ființe a Cărei generozitate și milă acoperă toate lucrurile și a Cărei sacră esență se manifestă în ansamblul creației.

Coranul neagă în mod repetat orice idee a unei nedreptăți venind de la Dumnezeu, considerându-l în esența Sa deasupra oricăror acte nedemne.

Coranul spune: “Dumnezeu nu-i nedreptățește pe oameni întru nimic, ci oamenii suni nedrepti față de ei. ” (10:44)

În acest verset, Dumnezeu este disociat de orice noțiune de „nedreptate, acest lucru repugnant oamenilor fiind atribuit tocmai acestora.

În plus, cum ar fi posibil ca Dumnezeu să le ceară oamenilor să formuleze dreptatea și egalitatea și să comită un act care contravine legii stabilite de E! însuși?

Coranul spune: “Dumnezeu poruncește dreptatea, împlinirea faptei bune și dărnicia față de rude și EI oprește de la desfiâu, faptă urâtă și nelegiuire. EI vă îndeamnă pentru ca voi să vă aduceți aminte. ” (16:90)

Islamul consideră dreptatea atât de importantă încât dacă un grup de musulmani deviază de pe calea dreptății și comandă reprimarea, aceștia trebuie opriți, chiar pe calea războiului. Coranul spune: “Și dacă două cete de drepicredincioși se ceartă între ele, voi impăcați-le! Dacă una dinire ele este nedreaptă cu cealaltă, luptați împotriva celei nedrepte până când se întoarce la poruncă lui Dumnezeu, iar când se întoarce, împăcați-le pe ele cu dreptate și fiți nepărtinitori, fiindcă Dumnezeu îi iubește pe cei drepți. ” (49:9)

Punctul interesant care rezultă din acest verset este faptul că mediatorul este instruit ca, în momentul în care se face reconcilierea, să fie sigur că disputa este soluționată în concordanță cu dreptatea, fără a se arăta moliciune în fața agresorului. Se poate întâmpla ca, în cazurile în care războiul a început pentru motive agresive, ca un mediator să insiste pe conciliere și pe uitarea greșelilor și — în ultimă instanță — convinge o parte să renunțe în fața celeilalte. Acest conciliatorism, chiar dacă este legitim în sine, ar putea să sporească spiritul agresivității care rezidă în cei ce au câștigat prin declanșarea războiului. Este, în fapt, o modalitate convențională să satisfacă agresorul făcându-i anumite concesii.

Pagina 145

Chiar dacă faptul că o parte renunță în mod voluntar la pretenția ci este un lucru de dorit în sine, în acest context el va avea un efect de nedorit asupra mentalități agresorului. Scopul Islamului este de a dezrădăcina forța brută și nedreptatea din societatea Islamică și de a-și asigura membrii că nimeni nu poate câștiga nimic prin forță și agresiune.

kk X

Dacă vom privi ordinea creației, vom putea vedea un echilibru vast predominând asupra tuturor fenomenelor fizice. Acest lucru este evident în regularitatea atomilor, rapiditatea electronilor, rotația planetelor și în mișcarea tuturor corpurilor. Este vizibil în regnul mineral și vegetal, în relațiile precise care există între organele unei ființe vii, în echilibrul între componentele atomului, în echilibrul dintre uriașele corpuri cerești și forțele lor de atracție atât de precis calculate. Toate aceste forme de echilibru, alături de legile precise pe care știința continuă să le caute poartă mărturia existenței unei ordini imposibil de negat, confirmată de legile matematicii.

Profetul nostru cel adevărat a exprimat această dreptate universală și acest echilibru total — faptul că nimic nu este neregulat sau în afara ordinii — în această afirmație precisă și elocventă: “Într-adevăr un echilibru și o simetrie veritabilă mențin cerul și pământul.”

Coranul atribuie aceste cuvinte lui Moise, pacea fie cu el: “Domnul nostru este Acela care a dat fiecăruia firea sa și apoi l-a călăuzit. ”

În această scurtă frază, Moise explică Faraonului modul în care lumea a fost creată cu ordinea și frumusețea ei, care sunt semnele lui Dumnezeu. Scopul său era de a-l îndepărta de convingerile sale eronate și de a-l ajuta să perceapă existența unei ordini a universului instituite de divinitate.

Una dintre normele care guvernează în mod implacabil natura este — prin urmare — ordinea și dreptatea. Și toate lucrurile, în virtutea subordonării lor față de normele și legile naturii, sunt angajate într-un proces de evoluție spre perfecțiune specific fiecăruia. Orice deviere de la acest model universal al ordinii și al relațiilor bazate pe aceasta ar conduce la haos și al confuzie.

Pagina 146

Oricând o anumită neregularitate apare în natură, fenomenele însele manifestă o reacție, iar factorii interni și externi acționează spre limitarea acesteia și restabilirea ordinii necesare pentru drumul către perfecțiune.

Când corpul este atacat de microbi sau de alți factori ai unei boli, globulele albe încep să-i neutralizeze în concordanță cu o lege implacabilă. Orice medicament ar fi prescris, el nu este altceva decât un factor extern care ajută globulele albe în misiunea lor de neutralizare și de restabilire a ordinii din organism.

În sfârșit, este imposibil de închipuit că Dumnezeu, a Cărui dragoste este infinită și a Cărui bunătate răsplătește mereu pe servitorii săi, ar putea să facă cel mai mic act injust sau nepotrivit. Aceasta este, într-adevăr, ceea ce Coranul proclamă: “Dumnezeu este Cel care v-a dat vouă pământul ca să trăiți pe el și cerul ca acoperiș și v-a dat vouă chip (..) și v-a înzestrat pe voi cu lucruri bune. Acesta este Domnul - Dumnezeul vostru. ” (40:64)

Pagina 147

LECȚIA A CINCISPREZECEA

O ANALIZĂ A NEFERICIRII ȘI A

DIFICULTĂȚILOR VIEȚII

Chestiunea dreptății divine implică anumite probleme, cum ar fi cele privind existența dezastrelor, pierderilor și nefericirilor în ordinea naturală, a inegalităților din ordinea socială. Această chestiune ridică în fapt o întreagă furtună de întrebări și de obiecții în mintea multor oameni. Problema cu care se confruntă este într-o atât de mare măsură fundamentală încât ceea ce a început sub forma îndoielilor și ezitărilor sfârșește prin a deveni un complex indisolubil.

Unii oameni întreabă cum este posibil ca într-o lume creată pe bazele inteligenței și înțelepciunii poate să existe atât de multă suferință, durere și răutate;, ei se întreabă de asemenea de ce lumea trebuie să se supună în permanență loviturilor succesive, dificultăților și nenorocului, fiind pe drumul unei continue degradări.

Cum este posibil ca în anumite părți ale lumii evenimente teribile, catastrofe inevitabile se abat asupra oamenilor, cauzând pierderi și distrugeri incalculabile? De ce un om este frumos și unul urât, de ce unul este bolnav și altul sănătos? De ce oamenii nu sunt creați egali?

Inegalitatea dintre ei nu înseamnă oare o absență a dreptății în univers?

În ordinea lucrurilor, dreptatea depinde — spun ei — de absența oricărei discriminări sau dezastru, precum și de absența oricărei boli, slăbiciuni sau a oricărui defect care ar putea modifica dreptatea și perfecțiunea.

XR

Trebuie să începem prin a admite că modul în care ne raportăm la evenimentele și obiectele din univers nu ne permite să pătrundem adâncimile fenomenelor; nu putem analiza în mod adecvat scopurile lucrurilor.

Pagina 148

Înțelegerea noastră inițială a evenimentelor neplăcute și a dezastrelor este menită să fie superficială; nu suntem pregătiți să recunoaștem orice adevăr situat dincolo de prima noastră impresie. Nu putem, încă de la început, să fixăm scopul ultim al acestor evenimente și — prin urmare — le privim ca semne ale nedreptății. Sentimentele noastre se acutizează și ne conduc la cele mai ilogice analize.

Dar dacă am reflecta ceva mai profund, am putea constata faptul că această evaluare unidimensională, pe baza căreia numim un lucru nedrept, vine tocmai din faptul că noi preluăm drept criteriu de referință interesele noastre și interesele persoanelor care ne sunt apropiate. Tot ceea ce servește intereselor noastre este bun și tot ceea ce ne afectează este rău. Cu alte cuvinte, modul în care ne raportăm la bine și la rău este bazat pe o percepție îngustă, pe orizonturile luminate ale gândirii și lipsa cunoașterii normelor care guvernează creația.

Este existența noastră singurul lucru implicat în toate evenimentele?

Putem introduce în discuție profitul și pierderea noastră atunci când vorbim despre bine și rău? Lumea noastră materială nu încetează să evolueze. Evenimente care nu există astăzi se vor întâmpla mâine; unele lucruri vor dispărea și altele le vor lua locul.

Este evident că ceea ce este azi în folosul unor oameni va înceta să mai existe mâine. Dar noi, ființele umane, care suntem atât de atașați de existența noastră și de lucrurile din lume, ne bucurăm când avem unele lucruri și ne întristăm când le pierdem. Dar în ciuda omului și a obișnuințelor sale, natura schimbătoare a lumii produce în continuare | fenomene care se schimbă. Dacă lumea nu ar fi înglobat posibilitatea schimbării, însăși fenomenele nu ar exista și — ca urmare — nu s-ar pune problema existenței binelui și a răului.

În ipotetica lume neschimbătoare nu ar exista nici pierdere, nici deficiență, nici creștere sau dezvoltare, nici un contrast sau diferență, nici o varietate sau multiplicitate, n-ar exista nici criterii, limite sau legi sociale, umane sau morale. Dezvoltarea și schimbarea sunt rezultatul mișcării și rotației planetelor, dacă aceasta ar înceta să existe, n-ar exista nici pământ, lună sau soare, nici zi, săptămână sau an.

ERE Lei

Pagina 149

O privire asupra întinderii lumii ne va permite să înțelegem că ceea ce este sau va fi dureros astăzi sau în viitor pentru noi este în beneficiul altora. Lumea ca întreg, se mișcă în direcția inspirată și dictată de obiectivul total și de interesul existenței; indivizii pot să sufere în cursul acestui proces și se poate întâmpla chiar ca omenirea întreagă să nu beneficieze de această suferință.

Dacă am fi fost capabili să ne cufundăm în oceanul cunoașterii și de a cerceta paginile cărții sale pline de mistere cu mijloacele înțelegerii noastre, scopul final și rezultatul tuturor acestor evenimente și fenomene ne-ar fi fost dezvăluite. Atâta câtă este, judecata noastră nu este suficient de cuprinzătoare pentru a discuta despre lanțul cauzal care leagă evenimentele prezente de cele trecute, nici lanțul care leagă evenimentele actuale de cele viitoare.

Dacă ar fi fost posibil să privim de pe o culme întinsa câmpie a lumii, într-un fel în care să putem vedea fețele pozitive și negative ale fiecărui lucru, toate misterele din jurul celor ce se întâmplă, dacă am fi putut să evaluăm rezultatele fiecărui eveniment istoric din trecut, prezent și viitor și ale oricărui lucru care se întâmplă între pre-eternitate și post-eternitate, abia atunci am putea spune că răul produs de un lucru este mai mare decât beneficiul produs de acesta și îl putem cataloga drept rău.

Dar posedă oare omul o percepție atât de întinsă asupra lanțurilor cauzale orizontale și venticale? Se poate el situa pe axa în mișcare a lumii?

Odată ce nu dispunem de o asemenea abilitate, odată ce nu vom fi niciodată capabili să traversăm o asemenea distanță, oricât de mare ar fi strădania noastră, odată ce nu vom putea niciodată să ridicăm vălul de pe aceste lucruri complexe pentru a le cunoaște amplitudinea, ar fi mai bine să ne abținem de la judecăți fragmentare și negândite îndeajuns, lucruri datorate propriei noastre limitări și neputințe. Ar irebui să recunoaștem faptul că nu putem lua interesul nostru drept etalon după care să judecăm universul. Observațiile relative pe care le facem în cadrul datelor limitate care stau la dispoziția noastră și condițiile specifice cărora le suntem supuși nu pot furniza niciodată criteriul pentru o judecată definitivă.

Natura ar putea deseori să acționeze spre împlinirea unui scop de neimaginat pentru om, date fiind circumstanțele în care acesta există. De ce n-am putea oare presupune că lucrurile neplăcute sunt rezultatul

Pagina 150

eforturilor menite să pregătească terenul pentru un fenomen care va fi instrumentul voinței lui Dumnezeu pe pământ? S-ar putea ca tocmai condițiile și circumstanțele epocii să necesite asemenea procese.

Dacă toate schimbările și revoluțiile care ne îngrozesc nu au avut loc în cadrul unui anumit plan construit în vederea unui anumit scop, dacă s-au prelungit de-a lungul timpului fără să poată produce un rezultat pozitiv, nu ar fi existat pe pământ nici o urmă de ființă vie, nici o urmă de om.

De ce să acuzăm lumea de nedreptate, de a fi haotică și instabilă doar din cauza câtorva întâmplări și fenomene excepționale din natură? Ar trebui să începem să formulăm obiecții din cauza unui grupuscul de nemulțumiri, mari sau mici, uitând prin aceasta toate manifestările preciziei și înțelepciunii, toate minunile pe care le observăm în lume și care mărturisesc voința și inteligența unei ființe supreme?

Odată ce omul vede evidența unei planificări atente a întregului univers, el trebuie să admită că lumea este un tot plănuit, un proces care evoluează spre perfecțiune. Fiecare fenomen este supus unui criteriu special, iar dacă un fenomen apare ca inexplicabil sau de nejustificat, aceasta este datorită îngustimii vederii omului. Omul trebuie să înțeleagă că în cadrul limitelor sale el nu poate poseda capacitatea de a înțelege scopurile și obiectivele tuturor fenomenelor, înțelegându-le conținutul:

aceasta nu înseamnă că creația are vreun defect.

Atitudinea noastră față de întâmplările amare și dezagreabile ale acestei lumi amintește de afirmația unui locuitor al deșertului venit la oraș, care observase buldozerele distrugând vechile locuințe. Cu siguranță, el vede aceste demolări ca pe niște acte nejustificate de distrugere. Are însă el dreptate să considere că demolările nu sunt făcute planificat și nu servesc nici unui scop? Cu siguranță nu, deoarece el vede doar procesul de demolare, nu și calculele și planurile arhitecților și ale altor persoane.

Așa cum un anume savant a spus odată: “Starea noastră se aseamănă cu cea a unui copil care privește un circ împachetând și pregătindu-se de plecare. Este necesar pentru circ să plece în altă parte și să-și continue existența de divertisment, dar copilul nepriceput nu vede în strângerea corturilor și deplasările oamenilor și animalelor, nimic altceva decât dispariția circului însuși.”

Pagina 151

Dacă am observa mai profund nenorocirile și dezastrele care îl lovesc pe om, am vedea că în realitate ele sunt binefaceri și nu blesteme. O binecuvântare fiind o binecuvântare, iar un dezastru fiind un dezastru, depind de reacțiile omului față de ele; un eveniment identic poate fi experimentat în mod diferit de doi oameni diferiți.

Nenorocul și durerea sunt ca o alarmă care îl avertizează pe om să-și remedieze deficiențele și erorile; sunt ca un sistem imunitar sau ca un mecanism regulator inerent omului. Dacă bogăția duce la autoindulgență și la căutarea plăcerii, ea este un nenoroc și un dezastru, iar dacă sărăcia și privațiunile duc la rafinarea și dezvoltarea spiritului uman, ele sunt o binecuvântare. Prin urmare, bogăția nu poate fi considerată ca un noroc absolut și nici sărăcia ca nenoroc absolut. O regulă similară se aplică tuturor darurilor care pot fi posedate de om.

Națiunile confruntate cu diferite forțe ostile, fiind astfel nevoite să lapte pentru supraviețuirea lor, sunt întărite. Odată ce privim efortul și lupta drept străduințe pozitive și constructive, nu putem să trecem cu vederea rolul pe care l-au avut greutățile vieții în dezvoltarea resurselor interne ale omului și în îndrumarea lui pe drumul progresului.

Oamenii care nu sunt nevoiți să lupte și trăiesc într-un mediu liber de toate contradicțiile vor fi ușor atrași de prosperitate spre poftele materiale.

Cât de des se întâmplă ca cineva să îndure greutăți și dureri de dragul unui scop măreț! Fără aceste suferințe și dureri, scopul nu i s-ar fi părut atât de demn de a fi atins! Un drum ușor pe care te poți deplasa aproape în mod automat nu duce la creștere și dezvoltare, iar un efort uman din care a fost extras elementul voinței conștiente nu poate produce în om o schimbare fundamentală.

Lupta și contradicția sunt ca un tren trăgându-l pe om înainte.

Obiectele sunt zdrobite prin aplicarea de lovituri repetate, dar oamenii sunt înzestrați cu sânge rece datorită suferințelor pe care le îndură. Ei se aruncă în ocean pentru a învăța să înoate, iar geniul apare tocmai în mijlocul crizei.

Pagina 152

Auto-indulgența, dragostea pentru această lume, căutarea fără restricții a plăcerii, lipsa de interes față de scopurile înalte — toate acestea sunt semne ale lipsei de conștiință și ale rătăcirii. De fapt, cei mai nefericiți oameni sunt cei care au crescut înconjurați de lux și de confort și care n-au încercat niciodată suferințele vieții și n-au gustat timpurile rele ca și cele bune; soarele vieții lor răsare și apune neobservat de nimeni altcineva.

A-ți urma propriile înclinații și a-ți căuta doar satisfacerea dorințelor este incompatibil cu tăria și înălțimea spiritului obținute prin efortul reflexiei. Căutarea plăcerii și corupția, pe de o parte, și puterea voinței și urmarea unui țel, pe de altă parte, reprezintă două înclinații contrare ale omului. Întrucât nici una nu poate fi negată sau afirmată până la excluderea celeilalte, omul trebuie să lupte permanent pentru micșorarea forței plăcerii și întărirea rezistenței sinelui.

Cei care au crescut în lux, care nu au gustat niciodată dulceața și amarul vieții, care au fost mereu prosperi și nu le-a fost vreodată foame — ei nu pot aprecia vreodată gustul unei mâncări delicioase sau bucuria vieții ca întreg pentru că ei sunt incapabili să aprecieze cu adevărat frumusețea. Plăcerile vieții sunt cu adevărat cunoscute doar de cei care au avut greutăți și eșecuri în viață, care au capacitatea să absoarbă dificultatea și să îndure toate necazurile care așteaptă de-a lungul fiecărui pas al omului prin viață.

Bunăstarea materială și spirituală devine importantă pentru om doar după ce aceasta trece prin încercările vieții și îndură presiunea lucrurilor rele.

Din momentul în care omul se preocupă cu viața materială, toate dimensiunile existenței sale sunt înlănțuite, iar el își pierde aspirațiile și nevoia de perfecțiune. În mod inevitabil, el își va neglija viața eternă și purificarea interioară. Atâta timp cât dorința îi umbrește ființa, iar sufletul său este sedus de întuneric, va fi ca o frunză pe valurile materiei.

El va căuta să se refugieze oriunde, dar nu în Dumnezeu. Ca urmare, el are nevoie de ceva care să îl deștepte din această stare, ceva care să-i maturizeze gândirea, să-i reamintească efemeritatea acestei lumi și să-l ajute să atingă scopul ultim al tuturor învățăturilor cerești, eliberarea sufletului de toate obstacolele și bariesele care îl împiedică pe om să atingă perfecțiunea.