DUMNEZEU Șl ATRIBUTELE SALE

Pagina 113

Consecința va fi pierderea totală a direcției, decăderea va deveni destinul inevitabil al omului.

VENERAȚIA, EXPRESIA CEA MAI ALEASĂ A

MULTUMIRI OMULUI

Un obiect al venerației poate direcționa acțiunea omului și îi poate servi drept călăuză, în măsura în care fixează existența acestuia în virtutea unor idealuri, în măsura în care existența sa reprezintă perfecțiunea însăși, în măsura în care este cauza tuturor efectelor, în măsura în care este activ, stabil și imuabil. Doar atunci acest obiect devine sursa transformărilor lăuntrice ce se petrec în om, cel care îi călăuzește gândurile și faptele. El călăuzește — în drumul său către perfecțiune — acea parte a ființei umane care se împărtășește de la înțelepciunea divină.

Orice străduință sau înclinație a omului de a alege un drum fals, către o finalitațe pervertită, va avea drept consecință înstrăinarea de sine, piexderea identității și deformarea personalității. Omul nu poate ajunge să se cunoască și să se înțeleagă pe sine în măsura în care este separat de Creatorul său. Uitarea lui Dumnezeu este întotdeauna însoțită de uitarea

e sine, de ignorarea scopurilor ultime ale vieții și ale lumii în care omul se păsește și în ultimă instanță de incapacitatea de a mai reflecta asupra valorilor superioare.

Așa cum atașamentul față de altul-decât-Dumnezeu îl înstrăinează pe om de sine și îl preschimbă într-un fel de mașinărie biologică, tot astfel credința în Dumnezeu și invocarea Sa îl salvează pe omul concentrat pe o singură dimensiune a vieții sale, golit astfel de preocupările spirituale, din adâncul oceanului indiferenței, învigorându-l și reconciliindu-l cu sinele.

Invocarea lui Dumnezeu în actul rugăciunii regenerează capacitățile spirituale și forțele celeste din om. Omul ajunge să înțeleagă inferioritatea ființei sale, nutrind speranța că va putea înlătura defectele și slăbiciunile ființei sale. Pe scurt, ajunge să se vadă pe sine așa cum este el în realitate.

Pagina 114

A fi conștient de existența lui Dumnezeu și a te înălța către sursa întregii existențe reprezintă un izvor de lumină și viață pentru inimă, Este o plăcere ce nu poate fi comparată cu plăcerile oferite de lumea materială. În virtutea influenței acestei realități imateriale gândurile devin mai profunde și se produce o anumită transformare în rândul valorilor.

Conducătorul Credincioșilor, Ali, pacea fie cu el, descrie efectul pe care-l produce în inima omului invocarea lui Dumnezeu: “Creatorul Atotputermnic a făcut din cunoașterea sa o sursă a purificării inimii. O dată cu conștientizarea lui Dumnezeu, inimile surde încep să audă, își capătă văzul după ce au fost oarbe, devin docile și supuse după ce au fost revoltate.”2

Tot el spune: “Domnul meu! Tu le ești cel mai bun tovarăș celor care îți dăruiesc iubirea lor și cel mai bun sprijin pentru cei ce-și pun nădejdea în Tine. Tu le pătrunzi stările lăuntrice și le observi gesturile exterioare, Tu le cunoști profunzimea inimilor. Tu le cunoști puterea de pătrundere și de cunoaștere, iar secretele lor sunt pentru Tine manifeste.

Inimile lor tremură la gândul despărțirii de Tine, iar când singurătatea îi înfricoșează și îi tulbură, cunoașterea Ta le devine tovarăș. Dacă sunt copleșiți de lipsuri și greutăți, ei se întorc spre tine, aflându-și refugiul. "2

Îmamul Sajjad, pacea fie cu el, un ideal de puritate și de dreptate, care nu s-a înstrăinat niciodată de Domnul său, oferă prin rugile sale cea mai înaltă expresie de iubire. Este vorba de o iubire sacră ce i-a cuprins întreaga ființă și, deși sufletul său era copleșit de gândul despărțirii de Domnul său, prin iubirea sa a găsit forța de a se înălța către cerurile nemărginite. Cu o atitudine de umilință și de sinceră iubire, el și-a înălțat rugile la pragul Dumnezeului cel Etern: “O, Dumnezeule! Am tânțit după iertarea și mila Ta. Eu caut fără odihnă iertarea Ta și mă încred în generozitatea Ta, deoarece zadamic încerc să mă fac vrednic de iertarea Ta, iar bunătatea Ta este singura mea speranță.

O, Dumnezeule, arată-mi calea cea bună și încuviințează ca eu să mor ca un credincios al Tău și să renasc ca unul dintre ei.

O, Domnul pe care eu îl venerez! O, Tu, a cărui iertare o caută păcătoșii prin rugile lor! O, Tu, a cărui generozitate și-o amintesc cei

Pagina 115

năpăstuiți, căutând în ea un refugiu! O, Tu, de frica căruia se căiesc amarnic răufăcătorii!

O, sursă a liniștii pentru sufletele celor izgoniți de la casele lor! O, confidentul celor ce plâng cu inimile frânte! O, sprijin al celui rămas singur, ajutor al celui respins și aflat în nevoi! Eu sunt cel ce ți-a ascultat îndemnurile atunci când Tu le-ai spus oamenilor să-ți caute ajutorul.

O, Doamne! Eu mă înclin la pragul Tău. O, Dumnezeu, dacă arăți milă oricui te invocă în rugile sale, atunci lasă-mă pe mine să fiu cel mai aprins în rugile mele, iar dacă dai iertarea oricui se căiește în prezența Ta, atunci lasă-mă pe mine să fiu cel dintâi.

O, Dumnezeu, nu lua speranța celui ce nu o găsește altundeva decât în Tine; nu mă alunga acum când mă aflu în pragul Tău?

Oricine intenționează să pătrundă semnificația adâncă a rugilor trebuis să fie conștient de faptul că explicația rațională și dovezile logice nu sunt în măsură a asigura o înțelegere a problemelor ce privesc emanciparea spirituală.

Coranul cel Nobil descrie comportamentul și modul de a fi al celor ce nu cred și al celor ce împărtășesc ideile materialiste, după cum urmează:

“Cât despre fapiele acelora care mi cred, ele sunt ca o nălucire într-un pustiu întins, pe care cel însetat o ia drept apă, dar când ajunge la ea nu găsește nimic. ” (24:39)

“Lui i se adresează chemarea cea adevărată, ia aceia pe care îi cheamă afară de EI nu le vor răspunde în nici un chip, ci ei sunt că acela care întinde mâinile sale către apă pentru ca ea să ajungă la gura lui, fără ca ea să ajungă (vreodată). lar chemarea necredincioșilor nu este decât în deșeri. ” (13:14) “Pilda acelora care au luai ocrotitorii în locul lui Dwmnnezeu este ca pilda păianjenului care și-a făcut o casă; dar cea mai slabă casă este casa păianjenului, dacă măcar ar fi știut!”

(29:41) “Pilda acelora care nu cred în Donmul lor este că faptele lor suni și cenușa în care suflă vântul cu putere într-o zi furtunoasă. Li nu vor avea nici un folos din ceea ce agonisesc. Aceasta este rătăcire

Expresia cea mai aleasă a mulțumiri sale, pe care omul o poate avea față de Cel pe care îl invocă este ruga, o modalitate de manifestare a dragostei și a devoțiunii față de perfecțiunea Sa absolută. Prin acest cult

Pagina 116

al. venerațici omul se armonizează. cu întregul creației, întrucât Dumnezeu primește lauda și gloria tuturor ființelor,

Coranul spune: “Î/ preamăresc cele șapte ceruri și pământul și cei care se ajlă în ele și nu este nimic care să nu-L preamărească și să nu-l aducă laude, însă voi nu pricepeți preamărirea lor. Dar E este Blând și

Firesc, acest cult și această venerație nu-I aduc lui Dumnezeu nici cel mai neînsemnat câștig, întrucât El este Cel care posedă toate perfecțiunile, nefiind afectat de nici o schimbare ce ar putea avea drept cauză atât omul cât și lumea. Ne putem oare imagina că El l-a creat pe om pentru ca apoi să profite de pe urma laudei și respectului pe care acesta | le aduce? Dimpotrivă, omul este cel care, dobândind cunoașterea autentică a ființei absolute și invocându-l măreția, își atinge scopul ultim, perfecțiunea.

Protesorul Ravailiet, cunoscutul filozof și fizician, afirmă următoarele în ceea ce privește identificarea conștiinței creaturilor:

“Noua cosmologie ne spune că atomii și moleculele au conștiința a ceea ce fac; în înțelesul normal al cuvântului, ele sunt conștiente de funcția ce o îndeplinesc și de felul în care se desfășoară viața lor. Această conștiință pe care o au acești atomi și aceste molecule despre ei înșiși este superioară celsi manifestate de un fizician, întrucât ceea ce el cunoaște în legătură cu un atom se reduce la faptul că dacă atomul nu ar fi fost perceptibil nu s-ar fi putut preta la cunoașterea științifică.

Corpurile, mișcarea, noțiunile despre aici și acolo, radiația, echilibrul, spațiul, atmosfera, distanța, împreună cu multe alte iucruri — toate își datorează existența existenței atomului. Dacă atomul nu ar fi existat, care ar fi fost atunci originea tuturor acestor fenomene remarcabile, ce au loc în lumea creației? Între conștiință și corp există aceeași legătură cu cea care se stabilește între mișcare și inerție, sau cea existentă între aspectele pozitive și cele negative ale unei mișcări.

Insă universul nu este orb. Dacă vă amintiți, examinarea câmpului vizual al ochiului ne-a dovedit că ochiul nu este un element de bază și nici un factor determinant. Dar cum funcția vizuală se exercită într-un spațiu fizic îngust — pământul — ea se conformează celorlalte capacități limitate ale speciei umane și ale altor creaturi pământești. Dar, în ceea ce privește spațiul dintre pământ și soare, dintre soare și galaxii, dintre

Pagina 117

galaxii și îndepărtatele planete gigantice, între care au loc largi schimburi de energii, un organ precum ochiul creaturilor pământești nu se poate dovedi în nici un fel eficient.

Dar tocmai din acest motiv nu putem crede că lipsa de conștientizare este elementul ce caracterizează acel schimb de energii, supus legilor gravitației, echilibrului, mișcărilor, luminii și vitezei forțelor centrifuge.

Nu putem atribui orbirea totală acestor fenomene uimitoare și nici chiar particulele de himină nu pot fi privite ca un lucru asemănător poștâșului analfabet, a cărui sarcină este doar aceea să livreze mesaje pe care nu

z »28

este capabil să le citească.

Pagina 118

LECȚIA A UNSPREZECEA

INCOMPARABILITATEA

ATRIBUTELOR DIVINE

Atunci când încercăm să-l, descriem pe Creator și să-l cunoaștem atributele, avem nevoie de concepte și expresii situate dincolo de întinderea firească a gândirii noastre. Termenii pe care îi folosim nu pot să ne ajute în îndeplinirea scopului nostru (care este descrierea reală a lui Dumnezeu) căci înțelegerea noastră limitată nu poate să cuprindă o bună percepție a naturii atributelor infinite ale lui Durunezeu. El este deasupra oricăror concepte construite și modelate de mintea omului.

Omul, care este creat și limitat în toate privințele, n-ar trebui să spere că poate să descrie și să imagineze o ființă non-materială prin intermediul conceptelor și schemelor de gândire materiale.

O realitate diferită de ființele naturii, de ființele contingente, a cărei putere absolută și cunoaștere nesfârșită depășește toate lucrurile, care, după cum spune Coranul: “N-are nici o asemănare cu ființele create și imperfecte. ” (42:11) — nu poate fi discutată în același mod ca oricare alt subiect,

Ali, Învățătorul Drepteredincioșilor, pacea fie cu el, a spus: “Oricine compară sau asimilează pe Dumnezeu cu un anumit lucru, referindu-se la esența Lui sacră, nu vorbește în realitate despre EI. Tot ceea ce omul cunoaște drept fundament al esenței Sale, este în mod necesar creat.

Dumnezeu este Creatorul, Făcătorul tuturor lucrurilor. Orice depinde de altceva decât de el însuși este cauzat și creat. Doar Dumnezeu este cauză (și nu efect). El creează fără să se folosească de instrumente. El măsoară fără să apeleze la gândire și la reflecție. El nu are nici o nevoie și nu trage profit din nimic, Timpul și spațiul nu-L, încorsetează. Uneltele și instrumentele nu-L. ajută. Existența Sa precede foate timpurile, iar preeteinitatea Sa precede toate începuturile. El nu are nici o limită, căci fenomenele sunt acelea care își delimitează esența prin mijloacele propriilor lor limite și prin celelalte corpuri. Esența lui sacră nu admite

Pagina 119

conceptele de “mișcare” sau “nemișcare”; cum ar fi posibil ca acel ceva creat în interiorul fenomenelor să existe și în ființa Sa? Dacă ar exista mișcare și impaciență în esența Sa, EI ar fi expus transformărilor și schimbării; s-ar putea divide, iar pre-etermnitatea Lui ar fi negată. El este sursa tuturor puterilor, deci nici o ființă nu poate să aibă efecte asupra mi. El este Creatorul care nu dispare ș și nu se schimbă și care nu este niciodată ascuns oamenilor știutori și cu bun simț. >

Atributele lui Dumnezeu sunt clar diferite de ale noastre și nu pot & examinate printr-o comparație directă, deoarece izvorul existenței, cel care definește și creează ființa este diferit în calități de atributele tuturor celorlalte ființe. De exemplu, noi avem puterea să facem anumite lucruri, dar aceasta nu se aseamănă cu puterea lui Dumnezeu; în cazul nostru, atributul este un lucru, iar entitatea care îl posedă un alt lucru. Atunci când ne folosim de cunoașterea noastră, noi nu suntem una cu ea, nu suntem cunoașterea. În copilăria timpurie nu există nici o urmă de învățare sau cunoaștere în ființele noastre, dar apoi am obținut gradual o anumită cantitate de cunoaștere prin intermediul învățării. Cunoașterea și puterea sunt două părți distincte ale ființei noastre; nici nu formează esența noastră, nici nu se unesc una cu cealaltă în esența noastră.

Atributele sunt accidente, iar esența noastră o substanță; ele sunt separate unele de celelalte.

Dar cazul atributelor divine este complet diferit. Atunci când spunem că Dumnezeu este atotcunoscător și atotputernic, afirmăm că El este sursa cunoașterii și a puterii: atributul nu este altceva decât entitatea căreia îi este desemnat, chiar dacă este distinct din punct de vedere conceptual. În realitate, atributele Sale sunt identice cu Esența Sa, căci Esența Lui nu este o substanță care poate suferi accidente. E] este ființa absolută, fiind cunoaștere, putere, viață, echilibru și împlinire; El nu este supus vreunei limite externe sau mentale.

Deoarece trăim în mijlocul naturii și suntem prin urmare conștienți de ea în orice moment, în timp ce tot ceea ce vedem ars anumite dimensiuni și forme, un loc și un timp anume, și toate celelalte proprietăți ale corpurilor, — pe scuri, datorită obișnninței minții noastre cu fenomenele naturale — încercăm să măsurăm toate lucrurile prin criteriile naturii, chiar și conceptele intelectuale și raționale. Criteriile noastre servesc ca punct de plecare pentru toate investigațiile științifice și filozofice.

Pagina 120

Dumnezeu și atributele Sale

A imagina o ființă care nu are nici una dintre proprietățile materiei și care este complet altfel de orice pot concepe mințile noastre, a înțelege atributele drept inseparabile de esență — nu cere doar precizie mare — dar solicită să părăsim toate schemele de gândire bazate pe ființarea materială.

' Ali, pacea fie cu el, a vorbit elocvent, profund și plin de înțeles în această problemă. Ei dezvăluie că omul nu poate să-L, cuprindă pe Dumnezeu într-o descriere: "Monoteismul pur și credința adevărată stau în negarea, extragerea și excluderea din ființa Lui a tuturor atributelor ființelor create. Dumnezeu interzice să fie descris printr-un atribut de un asemenea tip, deoarece când El este înfățișat astfel pare că fiecare atribut este separat de posesorul său, de care este complet străin. Deci acela care îl descrie pe Dumnezeu imaginându-și că Acesta posedă anumite atribute atașate esenței Lui L-a făcut pe E1 partener al unor lucruri create și a sugerat că El se compune din două părți. O asemenea încercare de descriere a lui Dumnezeu apare din ignoranță, din lipsă de cunoaștere.”

Conceptele mentale nu-L, pot descrie pe Dumnezeu făcând apel la atribute finite; fiind limitate, ele nu se pot aplica ființei lui Dumnezeu.

Fiecare atribut, fiind raportat la semnificația particulară pe care o poartă, este separat de toate celelalte atribute, De exemplu, atributul vieții este diferit de atributul puterii; ele nu se pot schimba între ele. Este posibil ca anumite împrejurări să adune toate aceste atribute la un loc, dar fiecare are o semnificație lexicală aparte.

Atunci când mintea umană dorește să atribuie o calitate unui anumit lucru, scopul său este de a stabili într-o instanță dată un tip de unitate între atribut și entitatea pe care o descrie. Dar atributul fiind distinct din punct de vedere conceptual de entitate, mintea decretează în mod inevitabil că ele rămân separate. Singurele mijloace ale cunoașterii lucrurilor sunt descrierile lor prin concepte mintale, care sunt separate unul de celălalt — fiind, prin urmare, în mod necesar finite. Aceste concepte nu pot să ne dea cunoașterea Celei mai Transcendente Realități.

El se ridică deasupra posibilității de a fi cunoscut prin descriere, și oricine limitează pe Dumnezeu cu un atribut dat nu a reușit să obțină vreo cunoaștere a Lui.

Menționând câteva exemple, putem înțelege într-un anumit grad cum de atributele nu sunt pur și simplu alăturate esenței. Să considerăm

Pagina 121

căldura provenită de la foc, care încălzește toate lucrurile, astfel încât una dintre calitățile focului este arderea și distribuția de căldură.

Ocupă această calitate un loc special în cadrul focului? Desigur că nu;

întregul foc are atribuiul arderii și distribuției căldurii,

Imamul Ja'far as-Sadiq, pacea fie cu el, a răspuns cuiva care îl întrebase despre natura lui Dumnezeu: “E! este altceva decât toate lucrurile; EI singur este identic cu esența primă a ființei; EI nu este un corp și nu are o formă. Simțurile nu-l, pot percepe și nu-L. pot exclude.

EI scapă percepției; fantezia și imaginația nu-L. pot prinde în capcanele lor. Trecerea timpului și succesiunea vârstelor nu Îl diminuează, E! fiind deasupra oricărei mutații sau transformări. >!

UNITATEA LUI DUMNEZEU

Atunci când în discursul religios apare problema unității divinității, prin aceasta se înțeleg, diferite aspecte — cum ar fi credința în unitatea esenței sau componența atributelor (distincția dintre esență și atribute fiind complet exclusă — având în vedere unitatea atributelor). Distingerea și diferențierea provin din limitare. Dacă diferențiem atributele divine, o facem doar din punctul de vedere al gândirii și reflecției noastre; o multitudine a direcților sau a unor atribute adăugite nu poate afecta esența divinității.

Dacă în lumea naturală vom privi un corp prin mai multe lentile colorate, acel corp ne va apărea într-o succesiune de culori diferite. La fel, atunci când contemplăm esența unică a lui Dumnezeu prin intermediul rațiunii noastre, conferim uneori cunoaștere acelei ființe infinite — bazându-ne pe faptul că toate creaturile sunt permanent prezente în fața Lui; spunem atunci că El este atotcunoscător. Alteori cunoaștem posibilitatea Lui de a crea toate lucrurile — și atunci vorbim despre EI ca fiind atotputernic.

Privite din acest punct de vedere, atributele diferite, care par asemănătoare proprietăților ființelor noastre limitate, sunt văzute separat de esența Lui infinită. Cu toate acestea, toate ființele care privesc diferitele atribute au în mod obiectiv o singură existență și vizează o singură realitate — liberă de orice defect sau deficiență, care posedă toate

Pagina 122

perfecțiunile puterii, milei, cunoașterii, binecuvântării, înțelepciunii și splendorii.

Ali, Conducătorul Credincioșilor, pacea fie cu el — spune în prima sa predică din Nahj al-balaghah: “Începutul religiei este cunoașterea esenței divine pure, iar perfecțiunea acestei cunoașteri stă în credința în acea ființă sacră. Credința perfectă stă ca urmare în devoțiunea sinceră față de ființa Lui — iar devoțiunea perfectă nu este altceva decât disocierea acelui Principiu Unic de toate atributele ființelor contingente.

EI nu poate fi descris prin nici un atribut, căci ar apărea astfel o diferență între numele Lui și atribut. Oricine încearcă să-L, descrie printr-un atribut creează de fapt o fință-partener pentru El, sau mai degrabă Îl consideră ca fiind alcătuit din două ființe. O asemenea persoană nu cunoaște cu adevărat natura ființei unice a lui Dumnezeu, este oarbă și ignorantă.

Acela va putea încerca să-L poziționeze pe Dumnezeu (să-L restrângă la un anumit timp sau loc) și oricine face aceasta pune limite Creatorului întregii existențe și Îl consideră finit. Oricine ÎI limitează și Îl restrânge astfel, Îl consideră drept o cantitate măsurabilă. Cine întreabă “Unde este Dumnezeu?” ÎI consideră în mod neintenționat un corp închis într-un alt corp — iar cine întreabă “Unde este Dumnezeu implicat?” crede neintenționat că există locuri care sunt lipsite de ființa Lui.”

Deci fiecare atribut este: finit și coextensiv cu infinitatea esenței.

Dumnezeu este liber și separat de atributele ființei care pot fi distinse unele de celelalte și separate de esență.

Odată ce realizăm că ființa lui Dumnezeu se trage din EI, rezultă că o ființă absolută este infinită în toate privințele. Dacă existența și nonexistența pot fi în mod egal concepute pentru o entitate, aceasta trebuie să-și dobândească existența dintr-o cauză exterioară; originarea de sine este — la urina utmei — imposibilă. Există prin urmare o singură ființă absolută care derivă din ea însăși; toate celelalte realități sunt subordonate ei și pot fi cunoscute doar prin ea. Esența este identică cu propria ei existență — ea este infinită în raport cu cunoașterea, puterea, non-originarea și eternitatea — pentru că toate acestea sunt forme ale existenței, iar o esență identică existenței trebuie să posede în mod necesar toate aceste perfecțiuni într-un grad infinit.