DUMNEZEU Șl ATRIBUTELE SALE

Pagina 103

accesibilă nici o formă de cunoaștere, oricât de rclativă ar fi. Realitatea ordonată a universului este cea care ne permite să identificăm atributele Creatorului, să deducem din frumusețea naturii puterea și nemărginita Sa creativitate. Fenomenele sunt pentru noi indicii ale esenței Sale unice.

Contemplarea voinței, conștiinței și armoniei intrinseci ordinii existenței precum și & diferitelor aspecte ale vieții ne dă putința de a înțelege că toate aceste atribute — alături de toate celelalte indicii ale direcției și finalității — derivă în mod necesar din voința Creatorului, care EI însuși posedă aceste calități, înainte ca ele să se reflecte în realitatea creației.

Puterea remarcabilă a gândului este cea care ajunge să-L. cunoască pe Dumnezeu, să se apropie de ființa sa — 0 rază, care avându-și originea în sursa pre-etemnă, se răsftânge asupra materiei, făcând-o conștientă și călăuzind-o pe drumul spre adevăr, Prin acest minunat dar divin se manifestă cunoașterea lui Dumnezeu.

pik

Religia islamică abordează problema cunoașterii lui Dumnezeu într-o modalitate distinctă. În Coran, sursa fundamentală a concepției islamice, aceasta ia forma clară a afirmației și negației.

Întâi, cu ajutorul dovezilor și al indiciilor, este negată existența zeilor falși, întrucât acceptarea doctrinei unității trebuie să fie însoțită în mod necesar de respingerea tuturor formelor de pseudo-divinități și de renunțarea invocării altuia-decât-Dumnezeu. Acesta este primul pas important pe calea cunoașterii unității.

Coranul spune: “Sau au ei în locul Lui alți dumnezei? Spune:

“Aduceți dovada voastră!” Acesta este mesajul celar care sunt cu Mine și Mesajul celor de dinainte de Mine! Însă cei mai mulți dintre ei nu cunosc Adevărul și se întorc. ” (21:24)

Spame: “Voiți voi să adorați în locul lui Dumnezeu pe cineva care nu :ă aduce nici stricăciune, nici folos? Doar Duninezeu este Cel care Aude Totul și Atoateștiutor ” (5:79)

Cel care s-a dezis de unitatea divină se înstrăinează totodată de poziția sa autentică, pe care o dobândește în raport cu lumea și existența, și aceasta deoarece forma ultimă de auto-înstrăinare constă în ruperea

Pagina 104

li

i

legăturilor cu natura sa primordială. O dată ce omul ajunge în acest stadiu sub acțiunea factorilor interni și externi, el se va îndepărta de Dumnezeu, fiind alungat în aservirea altuia-decât-Dumnezeu. Această aservire anulează orice formă de cunoaștere logică, deoarece ea presupune reîntoarcerea la venerarea fenomenelor, atât îngenuncherea în fața unui idol cât și acceptarea materiei ca principiu prim presupun în aceeași măsură regresul, un obstacol în calea tendinței înnăscute a naturii umane către dezvoltare.

Astfel, cultul Dumnezeului unic devine singura cale prin care omul regăsește creativitatea valorilor umane. Omul dobândește din nou conștiința poziției sale în univers și intră totodată în anmonie cu propria sa natură și cu natura primordială a tuturor ființelor, atingând astfel cea mai perfectă formă de existență posibilă pentru el.

Toate propovăduirile și mișcările religioase din istorie au început prin a proclama unitatea divină, exclusiva stăpânire. Nici un alt concept nu a generat semnificații atât de profunde și atât de edificatoare, care să pună în lumină dimensiunile existenței și care să solicite totodată limitele perseverenței și consecvenței omului.

Folosind dovezi clare, Coranul îi arată omului calea spre cunoașterea esenței divine: “Oare nu au fost ei creați de nimeni sau ei sunt creatorii? Sau ei au creat cerurile și pământul? Nu, ei nu cred cu

Coranul lasă în seama omului ca, prin rațiune și bun simț, să ajungă să realizeze falsitatea celor două ipoteze — a considera că omul s-a ivit spontan în planul existenței, sau că a fost propriul său creator — testându-le și analizându-le în laboratorul pândurilor sale. Reflectând asupra semnelor și dovezilor lui Dumnezeu, el va atinge cunoașterea certă a sursei existenței, realizând că nu putem aprecia universul existenței fără a admite că în spatele său se află o inteligență ordonatoare,

În alte versete, atenția omului este îndreptată asupra modului în care el a fost creat și adus progresiv în planul existenței. Astfel, omul află că opera creației, cu toate minunile pe care le conține, reprezintă în fapt un semn, o manifestare a voinței divine, care, prin bunătatea Sa infinită, ajunge la nevoile tuturor creaturilor Sale.

Pagina 105

Coranul spune: “Noi l-am crea. pe om din apa aleasă (venită) din ul.

Apoi l-am făcut Noi o picătură într-un singur loc. Apoi am făcut din picătură un cheag și am făcut din cheag o bucală de carne și am făcut din bucata de came case și am îmbrăcat oasele cu carne. Apoi l-am scos ia iveală ca o altă făptură. Binecuvântat fie Dunmezeu, Făcătorul, Cel

Când foetusul atinge un anumit stadiu, care-i permite să ia formă, toate celulele intră în funcțiile lor de formare a “ochilor, urechilor, creierului și a altor organe. Acesta este adevărul pe care Coranul dorește ca omul să-l înțeleagă, pentru a reflecta apoi dacă un astfel de miracol este compatibil cu teza ateismului.

Oare concluzia adecvată nu ar fi aceea potrivit căreia fenomene precum acestea confirmă de fapt necesitatea existenței unui spirit ordonator, a unui plan preconceput, a unei voințe conștiente? Este oare posibil ca celulele corpului să-și cunoască și să-și îndeplinească funcțiile cu precizie, să se cristalizeze atât de armonios în lumea existenței, în absența intervenției unei ființe atotputemice și conștiente care să le îndrume? : : pata e

Coranul ne dă următoarele răspunsuri: “E. este făcătorul, este Creatorul care a făcut făpturile din neant și le-a dat chipurile pe care le-a socotil potrivite pentru ele. ” (59:24) | ata

De asemenea Coranul îi amintește omului că orice fenomen perceptibil, ce se petrece în jurul său, constituie un subiect de reflecție:

“Dumnezeul vostru este un Dumnezeu unic. Nu este Dumnezeu în afară de EI. EI este cel Milostiv și Îndurător. În facerea cerurilor și a pământului, în schimbarea noptii și a zilei, în corăbiile care pluiesc pe mări cu ceea ce folosește oamenilor, în apa pogorătă de Allah din cer, cu care a înviat pământul, după ce a fst mori, și a răspândit pe el vietățile, în schimbarea vânturilor și nourilor Supuși dintre cer și păriânt sunt cu adevăral senme pentru niște oameni care pricep.”

(2:163-164) Spune: “Priviți la cele care suni în ceruri. și pre pământ!”

De asemenea Coranul consideră studiul istoriei și al trecutului oamenilor, cu toate transformările ce au survenit, ca o altă sursă de cunoaștere. Îl învață astfel pe om că, pentru aflarea adevărului, el trebuie să-și îndrepte atenția asupra victoriilor și înfrângerilor, gloriilor și

Pagina 106

ii pasta

wnilințelor, bucuriilor și nscazurilor ce au marcat istoria diferitelor popoare; o dată pătruns de semnificația legilor ordonatoare ale istoriei și calculelor precise, el va ajunge la anumite concluzii pentru sine și pentru societatea în care trăiește, încercând să identifice acele legi în structura epocii sale.

Astfel, Coranul spune: “Înainte de voi, multe legi s-au statornicit.

Umblați prin hime și vedeți urmarea pentru aceia care i-au socotil mincinoși (pe profeții lor) (3:137) “Și câte cetăți care au fost nelegiuite am distrus Noi? Și după ele Noi am creat alte neamuri?” (21:11)

Totodată Coranul prezintă universul intim, lumea lăuntrică a omului — redate prin expresia “anfus” (suflete) — ca o sursă de reflecții, conducând spre aflarea adevărului. Coranul subliniază importanța acestei expresii după cum urmează: “Noi le vom arăta semnele Noastre (in cele mai îndepărtate) zări (ale pământului) și în sufletele lor înșiși, astfel încât să le fie limpede că e! (Coranul) este Adevărul .” (41:53) “Pe pământ se află semne pentru cei care cred cu pulere, ca și în voi înșivă. Voi nu

De aseinenea Coranul identifică o sursă de cunoaștere în frumusețea și simetria corpului uman, ce transpar din organele și din activitățile sale, și anume acțiunile și reacțiunile, mecanismele subtile, din manifestarea tuturor formelor sale de energie și a instinctelor sale variate — percepțiile și sentiimentele sale, câteodată animalice, altădată umane — dar în mod special din forța surprinzătoare a gândurilor sale și a conștiinței cu care el a fost înzestrat. Această din urmă capacitate a rămas destul de inaccesibilă cunoașterii, întrucât omul a făcut doar câțiva pași în cunoașterea acestor forțe spirituale și a legăturilor lor cu lumea materială.

Coranul afirmă faptul că meditația asupra sinelui este în măsură a ne îndruma către sursa infinită și eternă, liberă de orice necesitate, având o cunoaștere nelimitată, îndemânare și putere a cărei slabă reflectare se manifestă în existența umană. Astfel vom ști că această realitate infinită este cea care i-a dat omului toate aceste capacități și virtuți, cea care i-a dat forma și i-a insuflat spiritul.

Dată fiind posibilitatea de a recunoaște aceste indicii și aceste dovezi convingătoare, pe a căror realitate ne putem întemeia cunoașterea lui

Pagina 107

Dumnezeu, nu mai putem avea nici o rațiune de a nega existența lui Dumnezeu.

Totodată Coranul înfățișează atributele lui Dumnezeu, pe unele confinmându-le, iar pe altele infirmându-le. Apar astfel atributele pozitive pe care Dumnezeu le posedă, și anume: atotcunoașterea Și puterea, voința, o existență ce nu este precedată de non-existență, fără început, faptul că universul nu există și nu se mișcă decât prin voința Sa.

Coranul spune: “EI este Dumnezeu, afară de care nu este un alt dumnezeu, Știutorul celor văzule și celor nevăzute. EI este Cel Milostiv și Îndurător. EI este Dumnezeu, afară de care nu este un alt dumnezeu:

Stăpânitorul, Cel Sfânt, Cel Curat, Apărătorul Credinței, Vegheiorul, Cel Tare, Atotputernicul, Cel Prea Înalt. Mărire lui Dumnezeu! EI este mai presus de ceea ce voi îi asociați. ” (59:22-23)

Calitățile negative sunt cele care-l. definesc pe Creator prin ceea ce EL nu este. Printre acestea se regăsesc următoarele: Dumnezeu nu se caracterizează prin corporalitate, prin spațialitate; El nu are nici pereche, nici asemănare; El nu este limitat la barierele simțurilor; El nu procrează și nici nu a fost procreat, ființa Sa nu este afectată de nici o mișcare și de nici o transformare, întrucât EI este perfecțiunea absolută, El nu transferă nimănui sarcina creației.

Coranul spune: “Spune: “EI este Dumnezeu, Cel Unic! Dumnezeu este Stăpânul! EL nu zămislește și nu este născut, și EI nu are pe nimeni egal!” (112:1-4) “Slavă Domnului tău, Stăpânul Puterii! EI este mai presus de ceea ce spun ei!” (37: 180)

Inteligența umană, limitată, este incapabilă să judece măreția esenței Dumnezeului absolut; noi trebuie să recunoaștem faptul că nu ne este cu putință a înțelege esența ultimă a acestei ființe, care nu corespunde nici unui tipar din cele recunoscute de percepție și gândirea noastră.

Grandoarea Sa sfidează toate doctrinele intelectuale și toate metodele de investigație ale omului.

Cum toate creaturile au ca origine o ființă a cărei existență se confundă cu esența sa, în acest sens existența lor depinde de această existență absolută și autonomă, iar calitățile pe care le întâlnim la ele — viața, puterea, cunoașterea — provin toate dintr-o viață, putere și cunoaștere absolute și necesare.

Pagina 108

LECȚIA A ZEGEA

CONDIȚIILE CA UN OBIEST SĂ

FIE DEMN DE VENERAT

Așa cum apare înfățișat în Coran, Stăpânul Lumii posedă toate condițiile care configurează un obiect ideal al venerației. El este creatorul iubirii și al tuturor formelor de frumusețe, sursa tuturor energiilor și a tuturor formelor de putere. EI este un ocean întins a cărui undă neînsemnată azvârle în toate părțile înotătorul cel mai priceput — și anums intelectul uman. E! este Cel care împiedică prăbușirea cerurilor și colapsul pământului. Dacă numai și pentru o clipă El și-ar întoarce privirea binevoitoare de la univers, acesta ar pierii, explodând și reîntorcându-se în neant. În consecință, fiecare atom din univers care există își datorează Lui existența.

EI este Cel care dispune de toate bogățiile și de toate favorurile, în a Cărui posesie ne aflăm, având putința să dispună de noi. Atunci când El ordonă, ajunge ca EI să spună “Există!” pentru ca o nouă creatură să apară.

Adevărul și realitatea se împărtășesc din esența Sa, iar libertatea, dreptatea și alte virtuți și perfecțiuni emană din substanța atributelor Sale. A te înălța către EI, a căuta să ajungi în preajma Sa înseamnă a atinge împlinirea oricărei dorințe, în expresia ei cea mai sublimă. Cel care își încredințează inima lui Dumnezeu, câștigă un însoțitor afectuos și un prieten iubitor; cel care își sprijină încrederea în EI, își așează speranțele pe o bază solidă. În schimb, acela care se îndreaptă către altuldecât-Duimnezeu ajunge victima unei iluzii, construind pe nisipuri mișcătoare.

Cel care are cunoștință de cea mai mică mișcare care poate avea loc în orice parte a universului creației Sale, este cel care ne poate trasa calea spre fericire, încadrând viața într-un plan, în cadrul căruia raporturile

Pagina 109

dintre oameni să se armonizeze cu normele pe care EI le-a stabilit în ordinea creației, Ei este Cel care ne cunoaște adevăratele interese, fiind întreptățit să ne fixeze o cale, ca o consecință firească a măreției Sale. A ne conforma programului întocmit de FI reprezintă garanția sigură a ascensiunii noastre către FI.

Cum este posibil ca în același timp omul să fie atât de atașat de adevăr și. de dreptate, încât să fie pregătit să se sacrifice în numele lor, dar să nu aibă conștiința originii lor?

Dacă o ființă este demnă de a fi venerată, aceasta nu poate fi decât Creatorul, care este axa întregii existențe. Nici un alt obiect și nici o altă ființă nu se bucură de acest privilegiu de a obține lauda și slujba omului.

Oricare altă valoare nu este nici absolută, nici necesară, neexistând în și prin ea însăși; orice valoare are un caracter relativ și slujește ca mijloc de atingere a unor scopuri superioare ei.

Calitățile care se repăsesc într-un obiect demn de venerat sunt date de capacitatea de a înzestra cu bogății și de a acorda favoruri, de a avea conștiința posibilităților, nevoilor, capacităților și energiilor ce se află în corpul și sufletul omului. Toate aceste calități sunt proprii doar lui Dumnezeu; existența oricărei ființe depinde de EI, Cel care există în virtutea propriei Sale esențe. Către EI se îndreaptă cara „anele succesive de creaturi, iar poruncile Sale se răsfrâng neîncetat din fiecare părticică a universului.

În consecință, supunerea absolută și cultul sunt rezervate doar Esenței Sale cele mai Sacre. Prezența Sa măreață, neîntreruptă de nici un moment de absență, se face simțită în profunzimea fiecărei părți a existenței. Toate celelalte ființe ni se aseamănă nouă, prin neputință și neajunsurile ce le caracterizează. Prin urmare, ele nu sunt demne de supunerea și ascultarea noastră și nici nu pot uzurpa suveranitatea lui Dumnezeu în nici una din părțile stăpânirii Sale. Omul, de asemenea, este o creatură prea nobilă și prea conștientă de valoarea sa pentru a accepta a se supune și a se închina altcuiva decât lui Dumnezeu.

În cuprinsul întregului plan al existenței, doar Dumnezeu este vrednic de lauda omului. Omul trebuie să-și arate iubirea față de Dumnezeu și nu trebuie să precupețească nici un efort pentru a ajunge în apropierea Sa și pentru a-l câștiga grația, dând prioritate acestor năzuințe, în raport cu celelalte obiecte ale iubirii sale. Drept consecință, omul va deveni mai

Pagina 110

nobil, va crește în valoarea sa, întrucât el nu este decât o picătură, care dacă nu se unește cu vastitatea oceanului, va fi prinsă în furtana depravării și apoi uscată de soarele arzător al dezintegrării, al haosului.

Omul își făurește adevărata personalitate, primind marca eternității, atunci când se apropie de sursa strălucitoare, atunci când Dumnezeu va fi pentru ei Cel Care dă sens acestei huni, devenind un reper constant al tuturor evenimentelor din viața sa. În acest sens se poate vorbi de amploarea, de măreția sau de îngustimea universului omului,

Comandantul Credincioșilor, Ali, pacea să fie cu el, spunea următoarele în ceea ce privește neputința omului și capacitățile sale limitate: “Cât de ciudată, și în același timp ce remarcabilă este această

creatură! În măsura în care se entuziasmează la gândul împlinirii

anumitor dorințe, lăcomia îl face ticălos; dorința îl va conduce la lăcomie, iar aceasta la distrugere. Dacă îl cuprinde deznădejdea, durerea și tristețea vor fi mai puternice decât el. În măsura în care atinge fericirea și bunăstarea, el nu va fi capabil să le mențină. Dacă frica și teroarea pun stăpânire pe el, acestea îl vor aduce într-o stare de confuzie extremă.

Dacă se simte în siguranță, protejat, va deveni neglijent. Dacă îi suni tedate toate favorurile, va deveni arogant și revoltat. Dacă este atins de neșansă, tristețea și durerea îi vor atrage dizprația tuturor. Dacă adună bogății, devine înfumurat. Dacă este copleșit de sărăcie, decade în mizerie. Dacă este slăbit de pofte, nu va mai putea să se ridice de la pământ. Dacă abuză de mâncare, presiunea stomacului îi va da o stare de disconfort. Rezultă că orice neajuns din viața omului îi este dăunător, iar orice exces este deviant și duce la ruină. „23

În general, dreptatea, noblețea, virtutea și alte calități demne de respectul și lauda omului fie le considerăm drept produse ale imaginației, fie le recunoaștem ca valori reale și necesare, bazându-ne pe judecata conștiinței și pe forța sentimentelor, a instinctelor. În ambele cazuri, noi suntem nevoiți să recunoaștem și să ne aplecăm în fața acestei existențe universale și a acestei perfecțiuni absolute, din care se împărtășesc virtutea, viața și puterea și din care emană toate valorile.

ek

Pagina 111

O privire mai atentă asupra problemei ne conduce la concluzia că toate aceste ființe nenumărate care există în lume, ca și iubirea și celelalte aspirații ce sunt înrădăcinate în ființa noastră, se îndreaptă toate către aceeași sursă — Dumnezeu. Esența și realitatea acestei lumi sunt condiționate de selația, legătura și atașamentul acestor ființe și manifestări față de Dumnezeu. Existența se îndreaptă spre aceeași sursă ce a penerat-o, care ea singură este demnă de iubirea și devoțiunea omului. O dată ce omul descoperă această sursă, frumusețea sa absolută și perfecțiunea sa pun stăpânire pe sentimentele sale într-o asemenea măsură încât el uită tot ceea ce formează lumea sa.

Vedem astfel! că toate fenomenele au pășit pe planul existenței venind din neant și că, pe parcursul perioadei lor de existență, fie ca lungă sau scurtă, ele se manifestă prin necesitatea unei surse exterioare de ajutor, ele poartă marca supunerii și a dependenței absolute.

Dacă ființa ideală, în căutarea căreia ne aflăm și spre care ne îndreptăm, nu ar cunoaște suferințele noastre și realitatea acestei lumi, dacă nu ar avea putința să răspundă dorințelor și năzuințelor noastre, caracterizându-se prin neajunsuri, asemenea nouă, împărtășindu-se din aceeași esență ca și a noastră, ea nu ar putea fi scopul nostru ultim, și nici nu ar mai putea avea valoare absolută.

Atunci când urinărim prin ruga noastră împlinirea unei dorințe, numai Dumnezeu este Cel Care poate răspunde nevoilor noastre. Coranul spune: “Aceia pe care îi invocați în locul lui Duinnezeu suni robi asemenea vouă (sunt făpturi ca și voi, fără nici o putere). ” (1:194)

Comandantul Credincioșilor, pacea să fie cu el, în ruga sa către Dumnezeu, înălțată în moscheea din Kufa, spunea: “O, Stăpânul meu!

Tu ești Dumnezeul cel Mare, iar eu sunt sclavul Tău nedemn și neînsemnat. Cine altul decât Dumnezeu cel Mare poate arăta mila sclavului Său neînsemnat? O, Stăpânul meu! Tu ești tare și puternic, iar eu sunt slab si neputincios; cine altul decât cel tare și putemic poate arăta milă celui slab?

O, Stăpânul meu! Tu ești Cel care își îndreaptă privirea cu generozitate către cerșetorul de la poarta Ta, iar eu sunt cel ce implor la poarta Ta. Cine altul decât cel damic și generos poate arăta milă celui ce cerșește?

Pagina 112

Dumnezeu și atributele Sale Il

O, Stăpânul meu! Tu ești existența eternă, iar eu sunt cel destinat pieirii, cine altul decât cel care este însăși esența eternă și nepieritoare va arăta milă celui destinat pieirii?

O, Stăpânul meu! Tu ești Cel care cunoaște calea, iar eu sunt cel care rătăcește, Cine altul decât Cel ce îndrumă se va arăta milostiv cu cel ce și-a rătăcit calea?

O, Stăpânul meu! Îndreaptă-ți asupra mea mila Ta infinită; coboară-ți asupra mea bunătatea și generozitatea Ta. O, Dumnezeu, posesorul gencrozității, îngăduinței și bunătății, cel mai milostiv dintre cei milostiv "2

Astfel nimic nu justifică atitudinea noastră prin care arătăm respect altuia-decât-L_ui, prin care ne îndreptăm către altceva-decât-Esența Sa pură; nimeni în afară de Dumnezeu nu poate avea nici cea mai neînsemnată influență asupra condiției și destinului nostru. Dacă un obiect devine demn de devoțiunea omului, dacă este capabil să ne ridice pe culmile fericirii, din natura sa trebuie să lipsească orice neajuns și orice influență. Razele sale trebuie să se răsfrângă permanent asupra creaturilor, dându-le sprijin, iar frumusețea sa trebuie să subjuge pe oricine este capabil să se încline în fața ei. Având putere infinită, el potolește setea mistuitoare de adevăr a spiritelor noastre, întrucât a dobândi cunoașterea sa înseamnă a atinge sursa ultimă a naturii noastre autentice,

Dacă însă idolul pe care îl alegem este altul decât Dumnezeu, acesta poate avea anuinite calități și poate fi capabil să ne împlinească dorințele, însă doar până la un punct, de unde încetează a mai primi devoțiunea noastră, E] încetează a mai exercita vreo atracție asupra noastră, devenind totodată un obstacol în drumul nostru. Nu numai că nu va mai putea satisface setea noastră instinctivă de adorație, dar ne va împiedica să ne concentrăm asupra valorilor superioare, închizându-ne într-un cadru strâmt, făcându-ne astfel să ne pierdem orice motivație de a ascede la nivele superioare.

Dacă obiectul pe care alegem să-l venerăm și să-l iubim este inferior năzuințelor noastre, nu va putea fi niciodată un factor al dezvoltării și cultivării noastre. Dimpotrivă, înclinația noastră către el ar putea deveni cauza declinului nostru, iar noi vom fi precum acul unui compas care nu-și mai poate găsi stabilitatea sub influența unui câmp magnetic străin.