BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET; AR-RAHIQ AL-MAKHTUM (ARABIC: الرّحیق المختوم; NECTARUL PECETLUIT)

Pagina 21

Odată cu înfrângerea tribului Jurhum, tribul Khuza'a a monopolizat puterea în Mekka. Oricum, triburile Mudar se bucurau de trei privilegii:

1. Conducerea pelerinilor de la “Arafat la Muzdalifa și apoi de la Mina la Pilonii de Piatră ai Al-' Aqaba. Acesta era dreptul familiei lui Al-Ghauth bin Murra, unul dintre clanurile lui Elias bin Mudar, care se mai numea și clanul Sofa. Acest privilegiu se referea la faptul că pelerinilor nu le era permis să arunce pietre la Al-Aqgaba, decât după ce unul dintre bărbații din clanul Sofa arunca mai întâi. După ce terminau cu aruncatul pietrelor și voiau să părăsească valea Minei, bărbații clanului Sofa se înșiruiau pe cele două laturi ale Al-'Agaba și nimeni nu-i putea depăși până când aceștia nu treceau și eliberau calea pentru pelerini. După ce cei din clanul Sofa au pierit, au fost înlocuiți de familia lui Sa'd bin Zaid Manat, din tribul Tamim.

2. Al-lfada (plecarea spre Mina după Muzdalifa) în dimineața sacrificiului. Această responsabilitate revenea familiei lui Aduan.

3. Amânarea lunilor sfinte. Aceasta era responsabilitatea familiei lui Tamim bin 'Udai din neamul Kinana.

Domnia tribului Khuza'a în Mekka a durat trei sute de ani, perioadă în care adnanizii s-au răspândit în tot Najd-ul, spre granițele Bahrain-ului și Irakului, în timp ce micile clanuri Quraiș (Halul, Harum și câteva familii Kinana) au rămas la granițele Mekkăi. Ei nu s-au bucurat de nici un privilegiu nici în Mekka, nici în Casa Sfântă până la apariția lui Qusai bin Kilab, al cărui tată se spune că ar fi murit când el era încă prunc și a cărui mamă se căsătorise ulterior cu Rabi'a bin Haram din tribul 'Udhra. Rabi'a și-a dus soția și copilul la lăcașul lui de la granițele Siriei.

Când Qusai a devenit tânăr bărbat, s-a întors la Mekka. Aceasta era condusă de Halil bin Habșa din tribul Khuza'a, care i-a dat-o de soție lui Qusai pe fiica sa, Hobba. După moartea lui Halil, între Khuza'a și Quraiș a izbucnit un război, care i-a permis apoi lui Qusai să preia conducerea Mekkăi și a Casei Sfinte [1]

Motivele acestui război au fost ilustrate în trei versiuni:

1. Observând răspândirea spiței sale, dezvoltarea proprietății și înălțarea poziției sale după moartea lui Halil, Qusai s-a considerat mai îndreptățit să-și asume responsabilitatea de a conduce Mekka și de a prelua custodia Casei Sfinte, decât tribul Khuza'a și neamul Bakr. El a argumentat că aceia din tribul Quraiș erau șefii descendenților lui Ismail. De

Pagina 22

aceea, el s-a sfătuit cu câțiva oameni din triburile Quraiș și Kinana, în legătură cu dorința sa de a-i evacua pe cei din tribul Khuza'a și pe cei din neamul Bakr din Mekka. Aceștia au aderat la opinia lui și l-au sprijinit. (1

2. Cei din tribul Khuza'a au pretins că Halil i-a cerut lui Qusai să țină custodia Al-Ka'ba și să conducă Mekka după moartea sa.

3. Halil i-a acordat fiicei sale, Hobba, dreptul de a sluji la Al-Ka'ba și l-a numit pe Abu Ghabșan Al-Khuza'i să o reprezinte pretutindeni. La moartea lui Halil, Qusai a cumpărat acest drept în schimbul unui burduf de piele plin cu vin, ceea ce a stârnit nemulțumirea celor din tribul Khuza'a, care au încercat să-l impiedice pe Qusai să obțină custodia Casei Sfinte.

Oricum, acesta din urmă, cu ajutorul triburilor Quraiș și Kinana, a reușit să preia puterea și chiar să-i expulzeze complet din Mekkal2l pe cei din tribul Khuza'a.

Oricare ar fi fost adevărul, întreaga afacere a avut ca rezultat deposedarea oamenilor Sofa de drepturile lor menționate anterior, evacuarea triburilor Khuza'a și Bakr din Mekka și transferarea autorității asupra Mekkăi și custodia Sfântului Sanctuar lui Qusai. Pe aceste considerente au avut loc războaie aprige între Qusai și Khuza'a, cu pierderi grave de ambele părți, reconcilieri și apoi arbitraj din partea lui Ya'mur bin 'Auf din tribul Bakr, a cărui judecată a determinat alegerea lui Qusai la conducerea Mekkăi și i-a conferit dreptul de custode al Casei Sfinte. A fost recunoscută însă iresponsabilitatea lui Qusai pentru vărsarea de sânge a celor din tribul Khuza'a, precum și pentru impunerea banilor mâniiți de sânge asupra celor din tribul Khuza'a. Domnia lui Qusai asupra Mekkăi și a Casei Sfinte a început în anul 440 e.n. și i-a permis acestuia, și apoi tribului Quraiș, să dețină autoritatea absolută asupra Mekkăi și custodia necondiționată a Casei Sfinte, unde locuitorii din întreaga Arabie veneau să-și aducă omagiul.

Qusai și-a adus neamurile la Mekka și le-a împărțit-o lor, permițând astfel Quraișilor să-și construiască locuințe acolo.

An-Nus'a, familiile lui Safuan, Aduan și Murra bin 'Auf și-au păstrat aceleași drepturi de care se bucurau și înainte de venirea lui.Fl

O realizare semnificativă atribuită lui Qusai a fost construirea Casei An-Nadua (o casă de consiliu) în partea de nord a moscheei Al-Ka'ba, O] Ibn Hișam, 17117

[2] Rahmat-ul-litalamin, 2/55

Pagina 23

pentru a servi ca loc de întâlnire pentru Quraiși.

Casa însăși a adus imense beneficii Quraișilor, asigurându-le unitatea de opinie și soluții cordiale la problemele pe care le aveau!)

Datorită poziției sale de conducător, Qusai s-a bucurat de următoarele privilegii:

1. Prezidarea întâlnirilor de la Casa An-Nadua, unde se țineau întruniri privind probleme serioase și unde se anunțau contractele de căsătorie.

2. Stindardul: monopoliza discuțiile legate de declarațiile de război.

3. Portarul Al-Ka'ba: el era singurul în măsură să deschidă poarta și era responsabil de serviciul și protecția acestui așezământ.

4. Furnizarea apei pentru pelerini: el obișnuia să umple bazinele cu apă îndulcită cu stafide și curmale pentru a potoli setea pelerinilor.

5. Hrănirea pelerinilor: pregătirea hranei pentru pelerinii care nu și-o puteau permite. Qusai a impus chiar o taxă anuală pe pământ, care se plătea în sezonul de pelerinaj pentru hrană. 2]

Este demn de menționat că el l-a ales pe 'Abd Manaf, unul dintre fiii lui, pentru onoruri și prestigiu, deși acesta nu era fiul cel mai vârstnic, ci “Abd Ad-Dar, și i-a încredințat responsabilități precum: prezidarea Casei An-Nadua, stindardul, monopolizarea discuțiilor, serviciul de portar la Al-Ka'ba, furnizarea apei și a hranei pelerinilor. Datorită faptului că acțiunile lui Qusai erau indiscutabile și ordinele sale inviolabile, moartea sa nu a generat conflicte între fiii săi. Neînțelegeri au apărut mai târziu între nepoții lui, pentru că imediat după moartea lui “Abd Munaf, fiii acestuia au început să se certe cu verii lor - fiii lui 'Abd Ad Dar. Acest lucru ar fi stârnit disensiuni și lupte în interiorul tribului Quraiș dacă nu ar fi existat un tratat de pace, potrivit căruia atribuțiile să fie redistribuite astfel încât fiii lui “Abd Munaf să păstreze serviciile de furnizare a apei și hrănirea pelerinilor, iar fiii lui “Abd Ad-Dar să păstreze steagul și serviciul de portar la Al-Ka'ba.

Fiii lui 'Abd Munaf au tras la sorți pentru îndatoririle lor, lăsând în consecință sarcina furnizării hranei și a apei pe umerii lui Hașim bin 'Abd Munaf, după a cărui moarte sarcina a fost preluată de unul dintre frații săi, Al-Muttalib bin *Abd Munaf, și, mai apoi, de 'Abd Al-Muttalib bin Hașim, bunicul Profetului. Fiii săi au ocupat această poziție până la apariția islamului, când îndatorirea a revenit lui 'Abbas bin 'Abdul-Muttalib.l5]

Pagina 24

Numeroase alte funcții au fost distribuite celor din tribul Quraiș, pentru stabilirea bazelor unui nou stătuleț democratic cu oficii guvernamentale și consilii similare celor din prezent.

lată câteva dintre aceste funcții:

1. Tragerea la sorți pentru idoli a fost atribuită fiilor lui Juma.

2. Înregistrarea ofrandelor și a sacrificiilor, clarificarea disputelor și a problemelor importante reveneau fiilor lui Sahm.

3. Consultanța revenea fiilor lui Asad.

4. Administrarea banilor și a amenzilor aparținea fiilor lui Taiim.

5. Purtătorii stindardului național erau fiii lui Omaiia.

6. Institutul militar, infanteriștii și cavaleria erau în responsabilitatea fiilor lui Makhzum.

7. Fiii lui 'Udai aveau funcția de mediatori externi. (1

Autoritatea în întreaga Arabie

Am amintit anterior despre emigrările qahtanizilor și adnanizilor, precum și despre divizarea Arabiei între aceste două triburi. Triburile care sălășluiau în apropierea Hirei erau subordonate regelui arab al Hirei, iar cele care locuiau în semideșertul sirian se aflau sub dominația regelui arab ghassanid. Aceasta era o formă de dependență mai degrabă formală decât reală. Oricum, cei care locuiau în zonele de deșert din interiorul țării se bucurau de o autonomie totală.

Aceste triburi aveau, de fapt, conducători aleși de întregul trib, care era un semi-guvern bazat pe solidaritatea tribală și interesele colective pentru apărarea pământului și a proprietății.

Șefii de trib aveau privilegii dictatoriale similare cu cele ale regilor și pretindeau ascultare și supunere atât pe timp de război, cât și pe timp de pace. Rivalitatea dintre veri pentru autoritate îi determina adesea să se întreacă unul pe altul în întreținerea oaspeților, etalarea generozității, înțelepciunii și spiritului cavaleresc, pentru unicul motiv de a-și întrece rivalii și de a-și câștiga un renume printre oameni, mai ales printre poeți, care formau oficial purtătorii de cuvânt ai acelui timp.

Șefii de trib aveau pretenții speciale referitoare la prăzile de război. Ei solicitau cam un sfert din pradă, indiferent de ce ar fi ales pentru sine sau

Pagina 25

ar fi găsit pe drumul de întoarcere, putând chiar să-și revendice pentru sine capturile rămase care nu se puteau împărți.

Situația politică

Cele trei regiuni arabe adiacente granițelor cu străinii au suferit mari pierderi și au fost puse în poziție de inferioritate.

Oamenii de acolo erau fie stăpâni sau sclavi, fie conducători sau subordonați. Stăpânii, în general străini, aveau toate drepturile, în timp ce sclavii nu aveau decât responsabilități pe umeri. Altfel spus, conducerea autocratică arbitrară a condus la încălcarea drepturilor supușilor, la ignoranță, opresiune, imoralitate, nedreptate și la alte diverse neplăceri, transformându-i astfel într-un popor care bâjbâia în întuneric și ignoranță, asemenea unui pământ fertil care și-a cedat conducătorilor și celor aflați la putere fructele, spre a le irosi cu extravaganță, pentru bucuriile, plăcerile, poftele și dorințele lor tiranice și agresive. Triburile care locuiau în apropierea acestor regiuni fluctuau între Siria și Irak, iar cei care locuiau în interiorul Arabiei erau dezbinați și dominați de conflicte tribale, precum și de dispute rasiale și religioase.

Ei nu aveau nici un rege care să le susțină independența, nici măcar un partizan de la care să primească sfaturi sau pe care să poată conta în timpurile grele.

Conducătorii din Hijaz erau foarte stimați și respectați de arabi, fiind considerați stăpânii și servitorii centrului religios. Autoritatea în Hijaz era de fapt un amestec de precedență seculară și oficială și comandă religioasă.

Ei stăpâneau printre arabi în numele religiei și au monopolizat întotdeauna custodia Sfântului Sanctuar și vecinătățile sale. Ei se ocupau de interesele pelerinilor la Al-Ka'ba și aveau obligația de a pune în practică legile lui Avraam. Aveau chiar și oficii și departamente asemănătoare cu cele ale parlamentelor de astăzi. Cu toate acestea, erau prea slabi pentru a putea purta o misiune grea și acest fapt a fost clar evidențiat în timpul invaziei abisiniene (etiopiene).

Pagina 26

RELIGIILE ARABILOR

Majoritatea arabilor a consimțit la chemarea lui Ismail - Pacea să fie cu el - și a mărturisit religia tatălui acestuia, Avraam. Ei l-au slăvit pe Allah, l-au mărturisit Unicitatea și l-au urmat religia multă vreme, până când au uitat o parte din ceea ce li se făcuse cunoscut. Cu toate acestea, ei au menținut unele convingeri fundamentale, cum ar fi monoteismul, precum și alte aspecte ale religiei lui Avraam. Aceasta până când un șef al tribului Khuza'a, pe nume 'Amr bin Luhai, renumit pentru spiritul de dreptate, milostenie, venerație și grijă pentru religie, iubit fără rezerve și ascultat de cei din tribul său, s-a întors dintr-o călătorie în Siria, unde i-a văzut pe oameni venerând idoli, fenomen pe care el l-a aprobat și l-a considerat îndreptățit, din moment ce Siria era lăcașul Mesagerilor și Scripturilor. El chiar a adus cu el un idol, Hubal, pe care l-a așezat în mijlocul Al-Ka'ba, chemându-i pe oameni să-l venereze. Destul de'repede, păgânismul s-a răspândit în toată Mekka și de aici și în Hijaz, poporul din Mekka având în custodie nu numai Casa Sfântă, ci și întregul teritoriu sfânt. Astfel, în regiune au fost introduși o mulțime de idoli, cu diferite denumiri. l?]

De pildă, unul dintre idoli, pe nume Manat, era adorat într-un loc cunoscut sub numele de Al-Mușallal, în apropiere de Qadid, ia Marea Roșie. Altul, Al-Lat, la Taiif, iar un al treilea, Al 'Uzza, în Valea Nakhla.

Politeismul predomina și numărul idolilor a crescut în tot Hijaz-ul. S-a amintit chiar că 'Amr bin Luhai, cu ajutorul unui djinn, care i-a spus că idolii poporului lui Noe - Uadd, Suua', Yaguth, Ya'uk și Nasr - erau îngropați în Jedda, i-a dezgropat și i-a dus la Tihama. În perioada pelerinajului, idolii erau împărțiți între triburi și duși acasă.[7 Fiecare trib și fiecare casă avea idolul său, iar Casa Sfântă era împânzită de astfel de idoli.

Când Profetul a cucerit Mekka, la Al-Ka'ba au fost găsiți 360 de idoli.

El i-a distrus, i-a înlăturat și le-a dat foc.l?)

Politeismul și adorarea idolilor devenise una dintre trăsăturile cele mai proeminente ale religiei arabilor preislamici, în ciuda pretinsei mărturisiri a

[1] Mukhtasar Sirat-ar-Rasul, p.12

[2] Sahih Al-Bukhari, 1/222

[3] Mukhtasar Sirat-ar-Rasul, p.13-54

Pagina 27

BIOGRAFIA NOBILULUI PROFEȚ

religiei lui Avraam.

Tradițiile și ceremoniile venerării idolilor au fost create în majoritate de “Amr bin Luhai, ele fiind considerate inovații binevenite și nicidecum devieri de la religia lui Avraam.

lată câteva trăsături ale adorării idolilor lor:

1. Devotamentul față de idoli, căutarea refugiului în aclamarea numelui lor, chemarea lor în ajutor în timpurile grele și implorarea lor pentru împlinirea dorințelor, sperând că idolii (zei păgâni) vor mijloci la Allah pentru împlinirea dorințelor oamenilor.

2. Pelerinajul la idoli, înconjurul lor, îngenunchierea și închinăciunea în fața lor.

3. Încercarea de a stârni bunăvoința idolilor prin diferite sacrificii și jertfe, menționată în Coran în versetele:

“.. ca și vitele junghiate pe pietrele înălțate [ale idolilor]. [5:3]

Allah mai spune:

“Și nu mâncați din cel peste care nu s-a pomenit numele lui Allah.”

4. Oferirea anumitor porții din mâncare, băutură, animale și cereale, idolilor. Destul de surprinzător, porțiile erau oferite și lui Allah Însuși, oamenii găsind, însă, motive de a transfera o parte din porția lui Allah, idolilor și niciodată invers. Referitor la acestea, versetele Coranice spun:

“Ei l-au hotărât lui Allah o parte din recoltele și din dobitoacele pe care El le-a izvodit și au zis: "Aceasta este pentru Allah - după pretenția lor mincinoasă! - iar asta este pentru asociații noștri!" Dar ceea ce a fost pentru asociații lor nu a ajuns la Allah, pe când ceea ce a fost pentru Allah a ajuns la asociații lor. Și cât de prost au judecat ei!” [6:136]

5. Căutarea bunăvoinței acestor idoli prin ofrande de cereale și animale, referitor la care Coranul spune:

“Și au zis ei: "Acestea sunt vite și recolte oprite. Nu mănâncă din ele decât aceia care voim noi!" După pretenția lor mincinoasă! Sunt și vite ale căror spinări au fost oprite și vite peste care nu rostesc ei numele lui Allah, născocind și punând pe seama Lui!” [6:138]

6. Dedicarea unor animale (cum ar fi: Bahira, Sa'iba, Uasila și Hami)

idolilor, ceea ce înseamnă scutirea acestor animale de la muncile utile, de dragul acestor zei păgâni. După spusele renumitului istoric Ibn Ishaq, Bahira, fiica Sa'ibei, o cămilă femelă ce fătase în mod succesiv zece cămile

Pagina 28

femele, dar nici un mascul, a fost pusă în libertate și s-a interzis ca ea să fie înjunghiată, împovărată, tunsă de lână sau mulsă, numai oaspeții putând să bea din laptele ei. După ce li s-au crestat urechile, toate cămilele-femele născute de ea au purtat tot denumirea de Bahira. Uasila era o oaie care a fătat în mod succesiv zece femele, din cinci sarcini. Fiecare nou-născut al Uasilei era atribuit doar bărbaților. Hami era o cămilă-mascul care produsese zece femele succesiv și a fost astfel prohibit în mod similar.

Referitor la acestea, versetele Coranului spun:

“N-a statornicit Allah nimic despre Bahira, nici despre Sa'iba, nici despre Uasila și nici despre Ham. Însă cei care nu cred au născocit minciuni împotriva lui Allah și cei mai mulți dintre ei nu au judecată. " [5:103]

Allah mai spune:

“Și au mai spus ei. "Ceea ce se află în pântecul acestor vite este menit numai bărbaților noștri și este oprit soațelor noastre!" Dacă, însă, acesta [se naște] mort, atunci sunt ei părtași.” [6:139]

Există afirmații autentice conform cărora asemenea superstiții au fost inventate pentru prima dată de 'Amr bin Luhai.I!]

Arabii aveau credința că acești idoli sau zei păgâni îi vor aduce mai aproape de Allah, îi vor conduce la El și vor mijloci la El, de dragul lor.

Referitor la cele de mai sus, Coranul spune:

“Noi nu-i adorăm pe ei decât pentru ca ei să ne apropie de Allah” [39:3]

și “Ei adoră în locul lui Allah ceea ce nu le face lor nici rău și nu le aduce lor nici folos și zic ei: "Aceștia sunt mijlocitorii noștri la Allah!” [10:18]

O altă formă de divinizare tradițională la arabii preislamici era aruncarea "Azlam"-ului (săgeți fără pene, care aveau două semnificații diferite: una semnifica “da”, iar cealaltă, “nu”). Această practică era desfășurată în cazul unor situații serioase cum ar fi: călătoria, căsătoria și altele similare acestora. Dacă sorții indicau “da”, procedau ca atare, iar dacă indicau “nu”, amânau pentru anul viitor.

Existau și alte feluri de "Azlam”, care erau aruncate pentru apă, pentru bani ori pentru a arăta "de la tine”, “nu de la tine” sau "asociere".

Dacă existau dubii asupra paternității recurgeau la idolul Hubal, cu un dar de o sută de cămile pentru cel care arunca săgețile. Doar săgețile puteau hotărî atunci tipul legăturii. Dacă săgeata indica "de la tine”, atunci

[1] Sahih Al-Bukhari, 1/499

Pagina 29

rezulta că pruncul aparținea tribului; dacă indica "de la alții”, pruncul era atunci considerat ca un aliat, iar în cazul în care apărea "asociere", persoana putea să-și mențină poziția, dar fără obârșie sau contract de alianță [i] |

Aceasta semăna foarte mult cu jocul de noroc sau cu practica aruncării săgeților cu ajutorul cărora, potrivit acestei tradiții, obișnuiau să împartă carnea cămilelor pe care le înjunghiau.

În plus, ei aveau o încredere deplină în veștile ghicitorilor, divinatorilor și astrologilor. Un ghicitor putea să facă o adevărată afacere din prevestirea evenimentelor viitoare, pretinzând că e! cunoaște secretele personale ale fiecărui om în parte, datorită supușilor săi, djinnii, care-i comunicau veștile.

Unii ghicitori pretindeau că pot descoperi necunoscutui prin intermediul unei puteri dăruite, în timp ce divinatorii se lăudau că pot divulga secretele printr-un proces inductiv, de tip cauză - efect, care-i putea conduce la descoperirea unui bun furat, ascunzătoarea unui hoț, recuperarea unui animal rătăcit și multe altele. Astrologul aparținea celei de-a treia categorii, care cerceta stelele și calcula mișcările lor pe orbite, prin intermediul cărora putea prevesti viitorul.[2] A da crezare acestor vești reprezenta cheia convingerii lor, conferind o semnificație specială mișcării anumitor stele, în ceea ce privea căderea ploii.l?)

Credința în semne ce puteau prevesti evenimente viitoare era, desigur, larg răspândită printre arabi. Unele zile și luni, precum și anumite animale erau considerate de rău augur. Ei mai credeau că sufletul unei persoane ucise ar zbura în sălbăticie și nu și-ar găsi odihna până când nu ar fi răzbunat. Superstiția era de nestăpânit. Dacă un cerb sau o pasăre eliberată din captivitate se întorcea spre dreapta, lucrul pe care doreau să-l facă era considerat sub auspicii bune. În caz contrar, ei deveneau neîncrezători și amânau ceea ce își propuseseră să facă.[*]

Oamenii din perioada preislamică, deși credeau în superstiții, reținuseră totuși unele tradiții avraamice, cum ar fii devotamentul față de Sfântul Sanctuar, înconjurul acestuia, respectarea pelerinajului, șederea pe Muntele Arafa în timpul pelerinajului și oferirea de sacrificii. Toate acestea erau respectate pe deplin, în ciuda unor inovații menite să altereze aceste

[1] Muhadat Tarikh Al-Umam Al-lșamiia, 1/56; Ibn Hișam, 1/152,153

[2] Mirzat Al-Mafatu, 2/2,3

[3] Sahih Muslim cu An-Nauaui, 1/59

[4] Sahih Al-Bukhari cu note de subsol de Ahmad Ali Saharonpuri, 2/851,857

Pagina 30

ritualuri sfinte. Tribul Quraiș, de exemplu, din aroganță, din spirit de superioritate față de alte triburi și din mândrie pentru că deținea custodia Casei Sfinte, nu mergea la 'Arafa împreună cu mulțimea, ci se oprea pentru scurt timp la Muzdalifa. Nobilul Coran i-a mustrat și le-a spus:

“Apoi grăbiți de unde oamenii pornesc” [2:199])

O altă erezie adânc înrădăcinată în tradiția lor socială le interzicea să mănânce "iaurt uscat" sau grăsime prăjită, să intre într-un cort făcut din piele de cămilă sau să caute umbra într-o casă care nu era făcută din chirpici, atâta timp cât aveau intenția să facă pelerinaj. De asemenea, dintr-o concepție greșită bine împământenită, respingeau pelerinii care nu erau din Mekka și le refuzau accesul la hrana pe care o aduceau când voiau să facă pelerinajul cel mare sau pelerinajul cel mic.

Ei au poruncit pelerinilor care veneau din afara Mekkăi să facă ocolul Al-Ka'ba în uniforme Quraiș. Totuși, dacă nu și le puteau permite, bărbații trebuiau să facă acest lucru complet dezbrăcați, iar femeile fiind acoperite doar cu o bucată de material care să le acopere vintrele. Allah spune în acest sens:

“O, fii ai lui Adam! Puneți-vă veșmintele voastre la toate locurile de Rugăciune!" [7:31]

Dacă bărbații sau femeile erau destul de bogați pentru a putea face înconjurul Al-Ka'ba în hainele lor, după ocol, ei trebuiau să renunțe la ele pentru totdeauna. [7]

Când locuitorii din Mekka se aflau în starea binecuvântată de pelerinaj, ei nu intrau în casele lor pe ușă, ci prin niște găuri pe care le scobeau în pereții din spatele caselor. Ei considerau un asemenea comportament drept o dovadă de pietate. Această practică a fost interzisă de Coran prin versetul:

“Evlavia nu stă în a intra în casele voastre prin spatele lor, ci evlavia stă în a fi cu frică de Allah! Și intrați în case prin ușile lor! Poate că voi veți

Așa se prezenta viața religioasă în Arabia acelor vremuri: politeism, idolatrie și superstiție. !

Astfel, în Arabia își puteau croi calea cu ușurință iudaismul, creștinismul, magicismul și sabianismul.

[2] Ibn Hișam, 1/199; Sahih Al-Bukhari, 1/226 [3] Sahih Al-Bukhari, 1/226; Ibn Hișam, 1/202