BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET; AR-RAHIQ AL-MAKHTUM (ARABIC: الرّحیق المختوم; NECTARUL PECETLUIT)

Pagina 11

Avraam s-a întors în Palestina, unde Hagar l-a născut pe Ismail. Sara a devenit atât de geloasă pe Hagar, încât l-a obligat pe Avraam să îi trimită pe Hagar și pe fiul ei într-o vale pustie, la poalele unui mic deal din Hijaz, în vecinătatea Casei Sfinte, în bătaia puhoaielor ce veneau din ambele părți.

E| le-a ales un loc sub un copac falnic, în sus de Zamzam-ul de azi, în apropierea părții de sus a moscheei din Mekka, unde nu ajungeau nici oamenii, nici apa și apoi s-a întors în Palestina, lăsându-și soția și copilul doar cu o tașcă din piele, câteva curmale și un vas cu apă. La scurt timp, aceștia au rămas fără mâncare și apă, dar mulțumită lui Allah apa a țâșnit din pământ, ajutându-i să supraviețuiască și în continuare.

Întreaga poveste a izvorului Zamzam este deja renumită în întreaga lume.

Un alt trib yemenit, Jurhum al II-lea, a venit, cu permisiunea lui Hagar, să locuiască în Mekka, după ce, așa cum se povestește, ar fi trăit în văile din jurul Mekkăi. În culegerea de tradiții profetice "Sahih Al-Bukhari' se menționează că acest trib a venit la Mekka pe când Ismail era încă un copil, traversând valea cu mult înainte de această întâmplare.

Avraam obișnuia să meargă din când în când la Mekka pentru a-și vedea nevasta și fiul. Numărul acestor călătorii nu este cunoscut cu exactitate, dar surse istorice autentice menționează un număr de patru.

Allah Preaînaltul afirmă în nobilul Coran că EI l-a îndemnat în vis pe Avraam să-și omoare fiul, pe Ismail, și, imediat după aceea, Avraam s-a ridicat să-i împlinească poruncail?l

“Și când s-au supus amândoi și l-a întins pe el pe o tâmplă,

Am strigat Noi la el: “O, Avraam!

Tu ai împlinit vedenia! Astfel îi răsplătim noi pe cei care săvârșesc bine!”

Aceasta a fost, neîndoielnic, o încercare răzvedită

Și l-am răscumpărat pe el printr-o jertfă minunată" [37:103-107]

în "Geneză" se menționează că Ismail era cu treisprezece ani mai în vârstă decât fratele său, Isaac. Fragmentul care relatează sacrificarea lui Ismail arată că aceasta s-a întâmplat într-adevăr înainte de nașterea lui Isaac și că promisiunea lui Allah de a-i dărui lui Avraam încă un fiu, pe Isaac, a fost făcută după derularea întregii întâmplări.

În această povestire se vorbește despre cel puțin o călătorie, făcută

[1] Sahih Al-Bukhari, 1/475

[2] Pentru a-și încerca supunerea și credința față de Allah.

Pagina 12

pe vremea când Ismail era încă un copil.

Al-Bukhari, după relatarea lui ibn 'Abbas, amintea de celelalte trei călătorii. Prezentăm în continuare un rezumat al acestora:

Când Ismail a ajuns la vârsta bărbăției, a învățat limba arabă de la cei din tribul Jurhum, care-l iubeau, îl admirau și care i-au dat de soție pe una dintre femeile lor, la scurt timp după moartea mamei lui.

Dorind să-și vadă din nou soția și fiul, după căsătoria lui Ismail, Avraam a venit la Mekka, dar nu l-a găsit acasă. Ela întrebat-o pe soția lui Ismail despre soțul ei și despre viața lor împreună. Ea s-a plâns de sărăcie și atunci el a rugat-o să-i transmită lui Ismail să-și schimbe pragul ușii.

Ismail a înțeles mesajul, a divorțat de soția lui și s-a căsătorit apoi cu fiica lui Mudad bin 'Amr, șeful tribului Jurhum.['l

încă o dată, Avraam a venit să-și viziteze fiul și din nou nu l-a găsit acasă. El i-a pus și noii soții aceeași întrebare, însă ea a răspuns cu mulțumiri față de Allah. Avraam a rugat-o atunci să-i transmită lui Ismail să își păstreze pragul ușii (adică să o păstreze de soție) și s-a întors în Palestina.

A treia oară, Avraam a venit la Mekka și l-a găsit pe Ismail ascuțind o săgeată sub un copac în apropiere de Zamzam. Întâlnirea, după o perioadă atât de lungă de despărțire, a fost foarte emoționantă atât pentru Avraam, care era un tată iubitor, cât și pentru Ismail, care era un fiu devotat și îndatoritor.

De data aceasta, tatăl și fiul au construit Al-Ka'ba și i-au înălțat pilonii. Avraam, în asentiment cu porunca lui Allah, i-a chemat pe oameni să facă pelerinaj la acest lăcaș.

Din mila lui Allah, Ismail a avut doisprezece fii de la fiica lui, Mudad, iar aceștia erau: Nabet, Qidar, Edbael, Mebșam, Mișma', Duma, Mișa, Hudud, Yetma, Yetour, Nafis și Qidman. Mai târziu, ei au format douăsprezece triburi ce locuiau la Mekka și făceau comerț în Yemen, Siria veche și Egipt. Mai apoi, aceste triburi s-au răspândit peste tot, chiar și în afară granițelor peninsulei. Toți aceștia au fost dați uitării, excepție făcând descendenții lui Nabet și Qidar.

Nabetanii - fiii lui Nabet - au dat naștere unei civilizații înfloritoare la nord de Hijaz, au instituit o puternică guvernare ce și-a extins dominația peste toate triburile învecinate și apoi și-au declarat capitala la Petra.

[1] Qalb Jazirat Al-Arab, p. 203

Pagina 13

Nimeni n-a avut îndrăzneala de a se îndoi de puterea lor, până când au venit romanii și au reușit să le distrugă regatul. În urma unor cercetări detaliate, domnul Sulaiman An-Nadui a ajuns la concluzia că regii ghassanizi împreună cu cei ai triburilor Aus și Khazraj nu erau Qahtanieni, ci mai degrabă Nabetani.l]

Descendenții lui Qidar, fiul lui Ismail, au trăit multă vreme în Mekka, înmulțindu-se ca număr. Dintre aceștia s-au născut “Adnan și fiul său, Ma'ad, care sunt strămoșii arabilor Adnanieni. Adnan este cel de-al douăzeci și unu-lea din seria strămoșilor profetici. Se povestește că ori de câte ori profetul Muhammed - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! vorbea despre strămoșii lui se oprea la “Adnan și spunea: “Genealogii mint”, iar despre ceilalți nu mai amintea. Oricum, un grup de savanți genealogi a încercat să schițeze arborele genealogic a! lui “Adnan. Ei au afirmat chiar că între 'Adnan și Avraam erau exact patruzeci de strămoși.[2]

Nizar, unicul fiu al lui Ma'ad, a avut patru fii care au pus bazele a patru mari triburi: Eiad, Anmar, Rabi'a și Mudar. Ultimii doi au dat naștere mai multor clanuri. Rabi'a i-a născut pe Asad, 'Anaza și 'Abdul Qais, Uaiil i-a născut pe Bakr și Taghlib, Hanifa și mulți alții.

Triburile Mudar s-au ramificat în două mari clanuri: Qais'Ailan bin Mudar și cele ale lui Elias bin Mudar.

Din clanul Qais 'Ailan făceau parte neamurile: Salim, Hauazin și Ghatafan, din care au descins: 'Abs, Zubian, Așia' și Ghani bin Asur. Din clanul Elias bin Mudar erau: Tamim bin Murra, Hudhail bin Mudrika, neamul Asad bin Khuzaima și neamul Kinana bin Khuzaima din care au provenit Quraișii, descendenții lui Fahr bin Malik bin An-Nadr bin Kinana.

Quraișii s-au ramificat în numeroase triburi, dintre care cele mai cunoscute erau: Juma, Sahm, 'Udai, Makhzum, Taiim, Zahra și cele trei clanuri ale lui Qusai bin Kilab: 'Abd Ad-Dar bin Qusai, Asad bin 'Abdul 'Uzza bin Qusai și 'Abd Manaf bin Qusai. 'Abd Manaf s-a extins în patru triburi: 'Abd Șams, Naufal, Muttalib și Hașim. Oricum, din familia lui Hașim, Allah l-a ales pe Profetul nostru al tuturor - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască!, Muhammed bin 'Abdullah bin “Abdul-Muttalib bin Hașim.

Profetul Muhammed - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! -

[1] Tarikh Ard Al-Qur'an, 2/78-86

[2] Rahmat-ul-lil'alamin, 2/7-17

Pagina 14

a spus: “Allah l-a ales pe Ismail dintre fiii lui Avraam, pe Kinana dintre fiii lui Ismail, pe neamul Quraiș dintre fiii lui Kinana, pe neamul Hașim dintre fiii Quraișilor și El m-a ales pe mine dintre fiii lui Hașim” [1]

Al-' Abbas bin 'Abdul-Muttalib l-a citat pe Mesagerul lui Allah - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască, spunând: “Allah a creat lumea și m-a ales pe mine din tot ce era mai bun. Ela ales triburile și m-a ales pe mine din tot ce era mai bun. Ela ales familiile și m-a ales pe mine din tot ce era mai bun. Eu reprezint tot ce este mai bun atât ca persoană, cât și ca familie”.[2]

Înmulțindu-se, copiii lui “Adnan au pornit să caute pășuni și apă, împrăștiindu-se în diferite părți ale Arabiei.

Tribul lui 'Abdul Qais împreună cu câteva clanuri ale lui Bakr bin Uaiil și Tamim au emigrat în Bahrain, unde s-au și stabilit.

Neamul Hanifa bin Sa'b bin Ali bin Bakr a mers să locuiască în Hijr, capitala Yamamei. Toate triburile lui Bakr bin Uaiil au trăit într-un teritoriu care includea Yamama, Bahrain, Saif Kazima, malul mării și granițele exterioare cu Irakul, Abla și Hait.

Cea mai mare parte a tribului lui Taghlib a trăit în regiunea Eufratului, în timp ce unii dintre ei au trăit alături de Bakr.

Tribul Tamim a trăit în semideșertul Basra.

Tribul Salim a trăit în apropiere de Medina pe teritoriul ce se întindea de la Uadi Al-Qura până la Khaibar și mai departe spre est, până la munții de la Harra.

Tribul Thagif a sălăștuit în Tai'if, iar tribul Hauazin, la est de Mekka, în apropiere de Autas, pe drumul dintre Mekka și Basra.

Tribul Asad a trăit pe pământurile de la est de Taima' și vest de Kufa, în timp ce familia lui Tai' a locuit între așezarea tribului Asad și Taima.. Ei se aflau cam la cinci zile distanță (de mers pe jos) de Kufa.

Zubianii au populat regiunea dintre Taima' și Hauran

Unele neamuri din tribul Kinana au trăit în Tihama, în timp ce unele neamuri din tribul Quraiș au locuit în Mekka și împrejurimile ei. Quraișii au rămas complet dezorganizați până în momentul în care Qusai bin Kilab a reușit să grupeze rangurile lor sociale în termeni onorabili, adăugând o importanță deosebită statutului lor.l2l

[1] Sahih Muslim, 2/245; Tirmidhi, 2/201

[3] Muhadrat Tarikh Al-Umam Al-Islamiia, 1/15,16

Pagina 15

AUTORITATEA ȘI REGALITATEA LA ARABI

Dacă vorbim de arabii de dinaintea islamului, credem că, pentru a facilita înțelegerea circumstanțelor emergente din perioada apariției islamului, este necesar să schițăm anumite trăsături istorice ce caracterizau autoritatea, regalitatea, sectarismul și dominațiile religioase ale arabilor.

Când a răsărit soarele islamului, cârmuitorii Arabiei erau de două tipuri: regi încoronați, care nu aveau un statut independent, și șefi de triburi și clanuri, care se bucurau de aceleași puteri și privilegii ca și regii încoronați, dar erau mult mai independenți, deși unii dintre ei afișau o oarecare supunere față de aceștia.

Regi încoronați erau doar în Yemen, Hira și în familiile din tribul Ghassan. Toți ceilalți stăpânitori ai Arabiei erau neîncoranați.

Autoritatea în Yemen

Locuitorii din Saba reprezentau una dintre cele mai străvechi națiuni de arabi puri care au trăit în Yemen. Săpăturile arheologice de la Or au scos la lumină dovezi ale existenței lor cu douăzeci și cinci de secole înaintea erei noastre. Civilizația lor era înfloritoare și dominația lor s-a manifestat timp de unsprezece secole î.e.n.

Era lor se poate delimita în funcție de următoarele momente:

1. Secolele dinainte de anul 650 î.e.n., când regii lor erau numiți “Makrib Saba”. Capitala lor era Sarua, cunoscută și sub numele de Khriba, ale cărei ruine se găsesc pe un loc aflat la o zi distanță de aripa vestică a Ma'rib-ului. În această perioadă, ei au început să construiască “Barajul de la Ma'rib”, care a jucat un rol important în istoria Yemenului. Se spune de asemenea că Saba era atât de puternică, încât avea colonii și în interiorul

și în exteriorul Arabiei.

2. Anii 650 - 115 î.e.n. În această perioadă, ei au renunțat la numele

"Makrib"“ și și-au însușit denumirea de “Regii din Saba”. De asemenea, și-au transferat capitala de la Sarua la Ma'rib. Ruinele Ma'rib-ului se aflau la o distanță de circa 28 km est de Sana.

Pagina 16

3. Anii 115 î.e.n. - 300 e.n. În acest timp, tribul Himiar a cucerit regatul Saba și a mutat capitala de la Ma'rib la Redan. Mai târziu, Redan s-a numit Zifar. Ruinele sale se pot vedea încă pe Muntele Mudauuar, în apropierea orașului Yarim. În această perioadă a început declinul lor.

Comerțul s-a degradat într-o mare măsură, mai întâi din cauza dominării nabetanilor în nordul Hijaz-ului și mai apoi datorită superiorității comerțului naval al romanilor, după ce aceștia au cucerit Egiptul, Siria și nordul Hijaz-ului și, în ultima instanță, din cauza ostilităților inter-tribale. Datorită celor trei factori mai sus menționați, familiile din Qahtan au fost dezbinate.

4. Din 300 e.n. - până când islamul s-a instalat în Yemen.

Această perioadă a fost tulbure și agitată. Numeroasele războaie civile au contribuit la înrobirea poporului yemenit de către străini și de aici a rezultat pierderea independenței. În această perioadă, romanii au cucerit 'Adn și chiar i-au ajutat pe abisinieni (etiopieni) să ocupe pentru prima dată Yemenul în anul 340 e.n., folosindu-se de conflictul inter-tribal existent, dintre Hamdan și Himiar. Ocupația etiopiană a Yemenului a durat până în anul 378 e.n., când Yemenul și-a recâștigat independența.

Mai târziu, au început să apară crăpături în Barajul Ma'rib, care au condus la Marea Inundație (din 450 sau 451 en.), menționată în nobilul Coran. Acesta a fost un eveniment important, ce a determinat căderea întregii civilizații yemenite și dispersarea națiunilor ce trăiau în acel teritoriu.

În anul 523 e.n., evreul Zu Nauas a condus o campanie puternică împotriva creștinilor din Najran, pentru a-i obliga să treacă la iudaism.

Creștinii au refuzat să se convertească și atunci au fost aruncați de vii într-un șant adânc unde fusese aprins un foc puternic. În Coran se amintește despre această întâmplare:

“Blestemați să fie cei [care] au săpat șantul adânc”. [85:4]

Această atrocitate a stârnit o mânie puternică în rândurile creștinilor și mai ales împăraților romani, care nu numai că i-au instigat pe abisinieni (etiopieni) împotriva arabilor, dar au și adunat o flotă numeroasă, de șaptezeci de mii de războinici, cu care au ajutat armata abisiniană (etiopiană) să cucerească Yemenul pentru a două oară, în anul 525 e.n.

Armata a fost condusă de Eriat, căruia i s-a conferit autoritate asupra Yemenului, poziție pe care a păstrat-o până când a fost asasinat de unul dintre comandanții armatei sale, Abraha, care, după reconcilierea cu regele Abisiniei, a preluat autoritatea asupra Yemenului.

Pagina 17

Mai târziu, el a ordonat soldaților să demoleze Al-Ka'ba, iar de atunci el și soldații lui au devenit cunoscuți sub numele de “oamenii elefantului”.

După "evenimentul cu elefantul”, poporul din Yemen, sub conducerea lui Ma'dikarib bin Saif Zu Yazin Al-Himiari și cu ajutorul persanilor, s-a răsculat împotriva invadatorilor abisinieni (etiopieni), și-a recâștigat independența și l-a numit rege pe Ma'dikarib. Acesta a fost asasinat de către un abisinian (etiopian) pe care-l folosea în serviciul său personal și pentru protecție. Familiei lui Zu Yazin i-a fost astfel răpit dreptul la tron pentru totdeauna. Kisra (Chosroes), regele persan, a numit un conducător persan peste San'a și a transformat astfel Yemenul în colonie persană.

Persanii și-au menținut autoritatea în Yemen, până când Badhan, ultimul dintre conducători, a îmbrățișat islamul în anul 638 e.n., încheindu-se astfel și dominația persană asupra Yemenului.

Autoritatea în Hira

Încă de pe vremea când Koroș cel Mare (557 - 529 î.e.n.) a unificat triburile persane, acestea stăpâneau Irakul și împrejurimile sale. Nimeni nu le-a putut clătina autoritatea, până ce Alexandru cel Mare l-a învins pe regele lor, Darius ], subjugându-i astfel pe persani în anul 326 î.e.n. Din acest moment, pământurile persane au început să fie divizate și conduse de regi, numiți “regii sectelor”, etapă care a durat până în anul 230 e.n. Între timp, gahtanienii au ocupat câteva teritorii irakiene, fiind urmați mai târziu de unii adnanieni, care au reușit să împartă cu ei unele zone ale Mesopotamiei.

Persanii, sub conducerea lui Ardașir, care a pus bazele statului sasanian în anul 226 e.n., au recâștigat suficientă unitate și putere pentru a-i putea subjuga pe arabii ce trăiau în vecinătatea regatului lor și i-au forțat pe cei din tribul Quda'a să plece în Siria, lăsându-i pe locuitorii din Hira și Anbar sub dominație persană.

În timpul lui Ardașir, Juzaima Aluaddah și-a exercitat autoritatea asupra Hirei, Rabi'a-ei și Mudar-ului, precum și asupra Mesopotamiei.

Ardașir și-a dat seama că îi era imposibil să-i conducă pe arabi în mod direct și să-i împiedice să atace granițele dacă nu îl desemna drept rege pe unul dintre ei, care să se bucure de sprijinul și puterea propriului trib.

De asemenea, a înțeles că-i putea folosi împotriva regilor bizantini, care

Pagina 18

obișnuiau să-l hărțuiască tot timpul. În același timp, arabii din Irak îi puteau înfrunta pe arabii din Siria, care erau sub stăpânirea regilor bizantini.

În orice caz, el a considerat de cuviință să păstreze un batalion persan sub comanda regelui din Hira, pentru a-l putea folosi contra acelor arabi care s-ar fi răsculat împotriva lor.

După moartea lui Juzaima, în jurul anului 268 e.n., 'Amr bin 'Udai bin Nasr Al-Lakhmi a fost numit rege de către regele persan, Sabur bin Ardașir.

“Amr a fost primul dintre regii Lakhmi care a domnit în Hira, pînă când persanii l-au numit rege pe Qabaz bin Fairuz.

În timpul domniei lui Qabaz, a apărut cineva cu numele de Mazdak, care "propovăduia" desfrâul societății. Qabaz și mulți dintre supușii săi au aderat la religia lui Mazdak și l-au îndemnat chiar pe regele din Hira, Al-Munzir bin Ma' As-Sama', să-i urmeze. Când acesta din urmă le-a respins ordinele, din mândrie și respect de sine, Qabaz l-a înlăturat de la putere și l-a numit în locul său pe Harith bin 'Amr bin Hajar Al-Kindi, care acceptase deja doctrina mazdakiană.

La scurtă vreme după izbânda lui Qabaz, Chosroes (Kisra), care ura filozofia mazdakiană, l-a ucis pe Mazdak și pe mulți dintre adepții acestuia și l-a reinstaurat pe Munzir pe tronul Hirei, dând ordin de arestare a lui Harith, care se refugiase însă la tribul Al-Kalb, unde își va petrece, de altfel, restul zilelor.

Fiii lui Al-Munzir bin Ma' As-Sama' s-au menținut la putere mult timp, până când tronul a fost preluat de An-Nu'man bin Al-Munzir. Datorită unei calomnii răspândite de Zaid bin 'Udai Al-'Abbadi, regele persan s-a înfuriat pe An-Nu'man și l-a convocat la palatul său.

An-Nu'man a plecat în secret la Hani bin Mas'ud, șeful tribului Șaiban, și și-a lăsat averea și familia sub protecția acestuia, prezentându-se apoi în fața regelui persan, care l-a aruncat imediat în închisoare, unde a și murit.

Atunci, Kisra l-a numit rege în Hira pe Eias bin Qubaisa At-Ta'i. Lui Eiasi s-a poruncit să-i transmită lui Hani bin Mas'ud să predea averea lui An Nu'man în mâinile lui Kisra (Chosroes). Șeful arab a refuzat fanatic, astfel încât regele persan a declarat imediat război tribului Șaiban. Și-a mobilizat trupele și războinicii aflați sub conducerea regelui Eias, spre un loc numit Zi Qar, unde a avut loc o luptă crâncenă, în urma căreia, pentru prima dată în istorie, persanii au suferit o puternică înfrângere din partea arabilor.

Pagina 19

Acest eveniment a avut loc la foarte scurt timp de la nașterea profetului Muhammed - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască!, la opt luni după instalarea lui Eias bin Qubaisa pe tronul Hirei.

După Eias, în Hira a fost numit un conducător persan, dar în anul 632 e.n., puterea a fost preluată din nou de familia lui Lukhm, iar Al-Munzir Al Ma'rur a fost numit conducător. Domnia acestuia a durat numai opt luni, până când Khalid bin Al-Ualid a venit asupra lui cu soldați musulmani.I!]

Autoritatea în vechea Sirie

În perioada emigrărilor tribale, câteva clanuri Quda'a au ajuns până la granițele cu Siria, unde s-au și stabilit. Ei aparțineau familiei Sulaih bin Haluan, din a cărei spiță erau fiii lui Duj'am bin Sulaih, cunoscuți sub numele de Ad-Duja'ima. Aceste clanuri Quda'a erau folosite de bizantini pentru apărarea granițelor bizantine atât împotriva arabilor beduini, cât și împotriva persanilor, și s-au bucurat de autonomie o perioadă lungă de timp.

Unul dintre cei mai cunoscuți regi ai acestora a fost Ziiad bin Al-Habila.

În orice caz, autoritatea acestora s-a sfârșit prin înfrângerea lor de către ghassanizi, cărora li s-a oferit în semn de recunoștință mandatul de autoritate asupra arabilor din Siria. Aceștia și-au stabilit cartierul general la Dumat Al-Jandal, unde au stăpânit până la bătălia de la Yarmuk, în anul 13 d.H.

Ultimul lor rege, Jabala bin Al-Aihum, a îmbrățișat islamul în timpul domniei lui 'Omar bin Al-Khattab, "Conducătorul Credincioșilor'l?] - Allah să fie mulțumit de el.

Autoritatea în Hijaz

Ismail - Pacea să fie cu el - a avut autoritatea administrării Mekkăi, fiind și custodele Sfântului Sanctuar pe tot parcursul vieții sale. După moartea sa, la vârsta de 137 ani, i-au urmat doi dintre fiii săi, Nabet și Qidar. Mai târziu, conducerea a fost preluată de bunicul lor matern, Mudad bin 'Amr Al-Jurhumi, transferând astfel conducerea Mekkăi tribului Jurhum.

[1] Muhadrat Tarikh Al-Umam Al-Islamiia, 1/29-32.

[2] Muhadrat Tarikh Al-Umam Al-!slamiia, 1/34; Tarikh Ard Al-Qur'an, 2/80-82

Pagina 20

Au menținut în acest mod o poziție venerabilă, deși fiilor lui Ismail li s-a conferit foarte puțină autoritate, datorită faptelor vitejești ale tatălui lor, în timpul construcției Sfântului Sanctuar. Ei și-au menținut statutul până la declinul tribului Jurhum, instalat cu puțin înainte de urcarea pe tron a lui Nabucodonosor]

Rolul politic al adnanizilor în Mekka a început să crească simțitor, lucru atestat în mod cert de faptul că la prima invazie a lui Nabucodonosor asupra arabilor în 'Zati'Irq', conducătorul arabilor nu era din Jurhum.[2]

La a doua invazie a lui Nabucodonosor, în anul 587 î.e.n., adnanienii au fost alungați din Yemen, în timp ce Burmia An-Nabi a fugit în vechea Sirie cu Ma'ad. În momentul în care presiunea lui Nabucodonosor a mai slăbit, Ma'ad s-a întors la Mekka, unde n-a mai găsit pe nimeni din tribul Jurhum, cu excepția lui Jurșam bin Jalhama, a cărui fiică, Mu'ana, fusese dată de soție lui Ma'ad și care, mai târziu, a avut de la acesta un fiu, pe nume Nizar.l?l

Din cauza condițiilor de viață dificile și a sărăciei care stăruia în Mekka, tribul Jurhum a început să-i trateze rău pe pelerinii Sfântului Sanctuar și să abuzeze de fondurile acestuia. Acest fapt a trezit resentimentele și ura adnanizilor (fiii lui Bakr bin 'Abd Munaf bin Kinana)

care, cu ajutorul tribului Khuza'a ce venise să se stabilească într-o zonă învecinată, i-au chemat pe cei din tribul Marr Az-Zahran, i-au invadat pe cei din tribul Jurhum și i-au alungat din Mekka, începând cu mijlocul secolului al doilea e.n., lăsând astfel conducerea tribului Quda'a.

Când au părăsit Mekka, cei din tribul Jurhum au umplut fântâna Zamzam-ului, au nivelat locul și au îngropat acolo o mulțime de lucruri.

Renumitul istoric Ibn Ishaq afirmă că 'Amr bin Al-Harith bin Mudad Al-Juhumi ar fi îngropat în Zamzam doi cerbi de aur împreună cu Piatra Neagră și o mulțime de alte bijuterii și săbii, înainte de fuga lor dureroasă în Yemen.[?]

Se estimează că epoca lui Ismail ar fi durat douăzeci de secole îe.n., ceea ce înseamnă că tribul Jurhum a stat în Mekka douăzeci și unu de secole, menținând, deci, puterea în jur de douăzeci de secole.

[2] Qalb Jazirat Al-Arab, p.230

[3] Rahmat-ul-lil'alamun, 2/48