BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET; AR-RAHIQ AL-MAKHTUM (ARABIC: الرّحیق المختوم; NECTARUL PECETLUIT)

Pagina 233

Hudair i-au mustrat pe oameni pentru că făceau presiuni asupra Profetului - Allah să-l! binecuvânteze și să-l miluiască! Ei au spus: “L-ați obligat pe Mesagerul lui Allah - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! - să lupte cu dușmanul în afara Medinei”. De aceea, erau hotărâți să lase totul în mâinile Profetului - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! - și se învinuiau pentru ceea ce făcuseră deja. Când Profetul - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! - a ieșit afară, ei au spus: “O, Mesager al lui Allah, ar fi trebuit să fim de acord cu tine. Ești liber să faci cum crezi tu de cuviință și, dacă vei prefera să rămâi în Medina, noi vom sta cu tine.

Auzind acestea, Mesagerul lui Allah - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! - a spus: “Nu se cade unui Profet ca odată ce și-a îmbrăcat armura să o dea jos, până când Allah nu alege între el și dușmanul său” [1]

Profetul - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! - și-a divizat armata în trei detașamente:

1. Detașamentul "Al-Muhajirin" (format din emigranți), sub comanda lui Mus'ab bin 'Omair Al-' Abdari.

2. Detașamentul "Al-Ansar Aus" (format din “ajutoarele” din tribul Aus), condus de Usaid bin Hudair.

3. Detașamentul "Al-Ansar Khazraj" (format din "ajutoarele" din tribul Khazraj), în fruntea căruia se afla Al-Hubab bin Al-Munzir.

Armata era alcătuită dintr-o mie de luptători, o sută de ostași care purtau armuri și cincizeci de călăreți.l2] El l-a numit pe Ibn Umm Maktum să-i conducă la rugăciune pe oamenii din Medina.

A fost anunțată plecarea și armata a început să se deplaseze spre nord, cu cei doi Sa'd, care purtau armuri, călărind în fruntea armatei.

Când au ajuns la poalele muntelui Al-Uada, Profetul a văzut un detașament bine înarmat care era detașat de corpul principal al armatei.

Când a întrebat cine erau, i s-a răspuns că erau evrei și aliați ai tribului Al-Khazraj. Ei i-au spus că doreau să contribuie la lupta împotriva idolatrilor. Profetul - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! - i-a întrebat:

“Au trecut la islam?”, însă ei au răspuns: “Nu!” În aceste condiții, el a refuzat să-i primească și a spus că nu va căuta sprijinul necredincioșilor împotriva idolatrilor.

[1] Menționat de Ahmad, Nasa'i, Hakim și Ibn Ishaqg.

Pagina 234

Trecerea în revistă a armatei

De îndată ce a ajuns într-un loc numit Aș-Șaikhan, Mesagerul și-a trecut armata în revistă. El i-a demobilizat pe cei pe care i-a considerat inapți sau prea tineri pentru a merge la luptă. Printre ei se aflau: “Abdullah bin 'Omar bin Al-Khattab, Usama bin Zaid, Usaid bin Zahir, Zaid bin Thabit, Zaid bin Argam, 'Araba bin Aus, 'Amr bin Hazm, Abu Sa'id Al-Khudri, Zaid bin Haritsa Al-Ansar, Sa'd bin Habba și Al-Bara bin 'Azib.

Mesagerul lui Allah - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! a încuviințat ca Rafi' bin Khadaij și Samura bin Jundub să se alăture armatei, deși amândoi erau prea tineri. Primul s-a dovedit a fi un arcaș foarte priceput, iar cel din urmă lupta cu primul și îl învingea. Primirea lui Rafi' în armata musulmană l-a făcut pe Samura să spună: “Sunt mai puternic decât el, pot să-l înving”. Când Profetul - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! - a auzit acest lucru, le-a poruncit să se ia la trântă și așa au și făcut. Samura a învins, astfel încât a fost și el admis.

Înnoptarea între Uhud și Medina

Cum noaptea i-a prins în acel loc, ei au făcut atât rugăciunea de seară, cât și pe cea de noapte, petrecându-și noaptea acolo. Au fost aleși cincizeci de oameni să facă de gardă și să păzească tabăra. Muhammed bin Maslama Al-Ansar, eroul brigadei lui Ka'b bin Al-Așraf, se afla la conducerea gărzilor, iar Zakuan bin 'Abd Qais a preluat responsabilitatea de a-l păzi pe Profet - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască!

Revolta lui 'Abdullah bin Ubai și a adepților săi

Spre sfârșitul nopții, înainte de ivirea zorilor, Profetul - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! - a înaintat și, când a ajuns la Aș-Șaut, a ținut rugăciunea de dimineață. Acolo se afla atât de aproape de dușmani, încât se puteau vedea unii pe alții. Atunci s-a răsculat ipocritul “Abdullah bin Ubai împotriva musulmanilor. O treime din armată a trecut de partea lui, adică aproximativ trei sute de luptători. El a spus: “Nu știu ce motiv am avea să ne sinucidem”. El a pretins că retragerea lui nu era altceva decât un semn de protest împotriva Mesagerului lui Allah care-i refuzase deja

Pagina 235

părerea și o acceptase pe a altora.

Fără nici o îndoială, nu aceasta era cauza reală a retragerii lui. Dacă ar fi fost din cauza respingerii părerii lui - așa cum pretindea ipocritul - n-ar fi avut nici un sens să se alăture armatei profetice. Dacă ar fi fost așa, el ar fi refuzat chiar de la începutul marșului să meargă cu armata. De fapt, motivul real al acestei revolte, retrageri și separări - într-un moment delicat și într-o poziție dificilă - a fost să producă panică, dezordine și confuzie în armata musulmană, care se afla la vederea și în auzul dușmanilor, care erau doritori să vadă cât mai multe disensiuni în tabăra musulmanilor, așa cum de fapt erau și în tabăra lor. Ei mai ținteau să distrugă moralul ridicat al credincioșilor. Aceasta ar fi putut accelera - după părerea lor înfrângerea, și, prin urmare, moartea lui Muhammed, a credincioșilor săi tovarăși și, în genere, a islamului. Ei ar avea cale liberă pentru a reclama conducerea, pe care ipocritul acela o pierduse la apariția islamului în Medina.

Fără Grija lui Allah, complotul ipocritului ar fi putut avea succes.

Neamul Haritsa din tribul Al-Aus și neamul Salama din tribul Al-Khazraj au fost impresionate de comportamentul mișelului. Ambele clanuri erau extrem de derutate și pe punctul de a se retrage, dar Grija lui Allah i-a salvat de la dizgrație. În legătură cu acest incident, Allah spune:

“când două oștiri de-ale voastre s-au gândit să se întoarcă, [socotind că nu vor izbândi], dar Allah a fost Ocrotitorul lor? Pe Allah trebuie să se bizuie credincioșii!” [3:122].

“Abdullah bin Haram, tatăl lui Jabir bin 'Abdullah, a încercat să le oprească retragerea. El le-a adus aminte ipocriților de datoria pe care o aveau în aceste condiții delicate și dificile, dar în zadar. El i-a urmărit, i-a mustrat și i-a îndemnat la luptă, spunând: “Veniți și luptați pe calea lui Allah, sau cel puțin fiți apărători!” Ei au spus: “Dacă am fi știut că într-adevăr veți lupta, nu ne-am fi întors”. Pierzându-și speranța că se vor întoarce, el le-a spus: “Allah să vă pedepsească, dușmani ai lui Allah. Cu siguranță, ajutorul lui Allah va fi de ajuns pentru Profetul Său”.

Allah spune despre acei ipocriți:

“Și să-i deosebească pe aceia care numai se fățăreau. Li s-a zis lor:

“Veniți și luptați pe calea lui Allah sau îmboldiți!”. Au răspuns ei: “De bună seamă, v-am urma, dacă noi am ști sigur că este o luptă!” Dar ei erau atunci mai aproape de necredință decât de credință și rosteau cu gurile lor

Pagina 236

ceea ce nu era în sufletele ilor. Dar Allah știa prea bine ceea ce ei ascundeau [în inimi].” [3:167)

Restul armatei musulmane se deplasează spre Uhud

Mesagerul lui Allah - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! și restul armatei s-au îndreptat spre dușman. După revolta și retragerea ipocriților, numărul soldaților s-a redus la șapte sute.

Tabăra idolatrilor a fost plasată într-un asemenea loc, încât multe drumuri ce duceau la Uhud erau aproape blocate de ei. Atunci, Mesagerul lui Allah - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! - a spus oamenilor lui:

“Care dintre voi ne poate conduce pe o cale scurtă ce nu trece pe lângă locul în care se află acei oameni (idoiatrii)?” Abu Khaitama a spus:

“O, Mesager al lui Allah, eu sunt omul de care ai nevoie”. Și el a aleso cale scurtă ce ducea la Uhud, pe lângă Harra din neamul Haritsa și fermele lor, lăsând armata idolatrilor înspre apus.

În drumul lor, au trecut pe lângă Haiit al-Marba' bin Qaizi ("Câmpul lui Marba' bin Qaizi"), un ipocrit orb. Când Marba' a simțit că era armata profetică, a început să le arunce cu pământ în față, iar ei s-au repezit să-l ucidă, însă Profetul - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! - a spus:

“Nu-l ucideți. Are și ochii, și inima oarbă”.

Mesagerul lui Allah - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! a mers mai departe până când a coborât dealul Uhud-ului. E! și armata lui și-au făcut acolo tabăra, cu fața spre Medina și spatele spre dealurile de la poalele muntelui Uhud. Prin urmare, armata dușmanului era ca o barieră între musulmani și Medina.

Planul de apărare

Mesagerul lui Allah - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! - și-a mobilizat armata. El i-a dispus în două șiruri de luptă. A ales cincizeci de arcași pricepuți, sub comanda lui Abdullah bin Jubair bin An-Nu'man Al-Ansar Al-Ausi Al-Badri, și le-a poruncit să rămână pe un versant al muntelui, la malul sudic al Qanat Al-Uadi (un canal al văii), în partea de sud-est a taberei musulmane, cam la o sută cincizeci de metri de armata

Pagina 237

islamică. Mai târziu, acest munte a fost numit "Muntele Arcașilor”.

Mesagerul lui Allah - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! a clarificat misiunea acestei echipe și i-a spus șefului lor: “Alungați cu ajutorul săgeților caii ce se îndreaptă spre noi, ca să nu ne atace pe la spate. indiferent dacă pierdem sau câștigăm bătălia, rămâneți fermi pe poziție și aveți grijă să nu fim atacați de pe partea voastră” 1]

EI a adăugat: “Apărați-vă spatele! Dacă ne vedeți măcelăriți, să nu veniți să ne ajutați; dacă vedeți că suntem pe cale de a câștiga teren, nu împărtășiți cu no”.l2l

Într-o versiune a lui Al-Bukhari, Profetul - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! - a spus: “Și dacă ne vedeți sfârtecați de păsări în bucățele, să nu părăsiți această poziție, până nu vă trimit vorbă. Nici dacă vedeți că i-am învins pe dușmani și i-am călcat în picioare să nu vă părăsiți locul până nu trimit după voi”.I?]

După ce a numit și a localizat această echipă pe versantul muntelui și a dat aceste ordine militare stricte, Mesagerul lui Allah - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! - a blocat singur calea care i-ar fi putut conduce pe furiș pe idolatri în spatele rândurilor musulmane și le-ar fi permis să-i înconjoare printr-o procedură de învăluire.

Pentru restul armatei, Profetul - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! - a trasat diverse responsabilități, după cum urmează: pe aripa dreaptă l-a numit pe Al-Munzir bin 'Amr, iar pe cea stângă l-a numit pe Az-Zubair bin Al-'Auuam, asistat și sprijinit de Al-Miqgdad bin Al-Asuad.

Menirea lui Az-Zubair era să-i înfrunte pe călăreții lui Khalid bin Al-Ualid.

Mesagerul lui Allah - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! - a ales cel mai bun și mai curajos grup, pe care l-a pus în avangarda armatei. Ei erau cunoscuți pentru promptitudinea, agerimea și curajul lor și făceau cât mii de oameni.

A fost un plan înțelept și atent alcătuit ce a scos la iveală geniul de conducător militar pe care-l poseda Profetul - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! Nici o altă căpetenie n-ar fi putut alcătui un plan mai amănunțit sau mai înțelept. Deși a ajuns la locație în urma dușmanului, ela reușit să ocupe poziții mai bune. A făcut din versantul stâncos un scut

[3] Sahih Al-Bukhari, Cartea Jihadului, 1/426.

Pagina 238

pentru ariergardă și pentru flancul drept al armatei. El a reușit, prin blocarea singurei breșe vulnerabile de pe laterală, să asigure o protecție suplimentară maximă pentru spate și aripa stângă. De frica unei posibile înfrângeri și pentru a-i împiedica pe musulmani să fugă, caz în care ar fi căzut cu ușurință prizonieri în mâinile dușmanilor, el a ales un loc înalt unde să-și ridice tabăra. Mai mult, un asemenea loc strategic ar fi cauzat cu siguranță pierderi grele armatei politeiștilor, dacă aceștia s-ar fi gândit să-i ocupe pozițiile.

În continuare, el a redus foarte mult șansele de alegere ale dușmanilor, când aceștia au fost încolțiți să se alinieze pe poziții geografice joase, care nu le ofereau nici cel mai mic avantaj pentru o posibilă victorie.

În același timp, nici nu puteau scăpa de urmărirea musulmanilor în cazul în care aceștia ar fi avut parte de victorie. Pentru a compensa numărul mic de luptători, el a ales un corp de luptători de elită să stea în fruntea armatei.

Armata Profetului - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! - a fost astfel pe deplin mobilizată pe 7 Șauual, 3 d.H.

Mesagerul lui Allah insuflă forțelor sale armate spiritul de vitejie

Mesagerul lui Allah - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! - le-a interzis musulmanilor să înceapă lupta fără ordinul lui. Atunci, el purta două armuri: una pe piept și una pe spate. El i-a îndemnat pe tovarășii săi să lupte cu curaj și hotărâre. A început să le insufle îndrăzneala și spiritul de vitejie. Pentru a-i înflăcăra pe însoțitorii săi la luptă, el a luat un paloș ascuțit în mână, le-a atras atenția și le-a spus: “Cine este pregătit să ia acest paloș și să-l întrebuințeze cum se cuvine?” Mulți dintre ei s-au arătat gata să-l ia. Printre ei erau și 'Ali bin Abu Talib, Az-Zubair bin Al-'Auuam și “Omar bin Al-Khattab. Dar paloșul nu a fost oferit nici unuia. Abu Dujana Sammak bin Kharșa a întrebat: “O, Mesager al lui Allah, care este prețul său?” Profetul - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! - a spus:

“Lovirea dușmanilor cu el până când se îndoaie”. Și Abu Dujana a spus;

“O, Mesager al lui Allah, eu îl voi lua, cu acest preț”, și atunci a primit paloșul.

Abu Dujana era un om curajos care se fălea în război. Elaveao bandă roșie pe care o purta în jurul capului. De câte ori avea pe cap

Pagina 239

această bandă, toată lumea știa că era hotărât să lupte până la moarte. De aceea, îndată ce a primit sabia Profetului - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască!, Abu Dujana și-a pus banda pe cap și a început să umble țanțos printre luptători.

Privindu-l cum se plimba astfel, Mesagerul lui Allah - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! - a spus: “Allah urăște acest fel de a umbla. Doar o astfel de situație poate face excepție.”

Recrutarea armatei mekkane

Idolatrii au folosit sistemul "în șiruri” în mobilizarea armatei lor.

Conducerea generală a armatei a fost încredințată lui Abu Sufian Sakhr bin Harb, care se afla în centrul armatei. Khalid bin Al-Ualid se afla pe aripa dreaptă, iar 'Ikrima, fiul lui Abu Jahl, pe cea stângă. Safuan bin Omaiia se afla în fruntea infanteriei. Arcașii răspundeau la comanda lui “Abdullah bin Abu Rabi'a.

Un detașament din neamul 'Abd Ad-Dar avea responsabilitatea de a purta steagul. Astfel se prezenta distribuția posturilor armatei, încă de când fusese desemnată de 'Abd Munaf. Această atribuție fusese moștenită de la Qusai bin Kilab, după cum am menționat anterior la începutul acestei cărți.

Nimeni nu avea dreptul să ridice pretenții asupra ei, făcând parte din tradiția pe care ei o moșteniseră de la străbunii lor.

Abu Sufian, conducătorul general, le-a amintit oamenilo: săi - purtători ai steagului - ce li se întâmplase quraișilor în bătălia de la Badr, când purtătorul steagului lor, An-Nadr bin Al-Harith, fusese prins. Într-o încercare de a le stârni mânia și dușmănia împotriva musulmanilor, el a spus: “0, neam 'Abd Ad-Dar! Ați fost desemnați purtători ai steagului nostru și știți foarte bine că steagul este primul lucru pe care îl atacă dușmanul. Dacă steagul este doborât, la fel suntem și noi. De aceea, să știți că ori fi garantați securitatea, ori ni-l dați nouă, și, cu siguranță, vom îndeplini această sarcină”.

Se pare că încercarea lui Abu Sufian s-a dovedit a fi fructuoasă, deoarece discursul lui i-a înfuriat atât de tare pe cei din neamul 'Abd Ad-Dar, încât l-au amenințat și aproape că au sărit pe el, pentru asta. Ei au spus: “Vrei ca noi să-ți cedăm custodia stindardului pentru ca, mâine când luptăm cu ei, să fii martor al faptelor noastre?” Și, de fapt, ei au luptat cu

Pagina 240

curaj și hotărâre pentru a-și apăra stindardul, până când toți au fost omorâți.

Manevrele politice ale quraișilor

Cu puțin timp înainte de izbucnirea luptei, quraișii s-au străduit să semene semințele discordiei și disputei printre musulmani. Mai întâi, Abu Sufian a trimis "ajutoarelor" un mesaj, care spunea: 'Lăsați-ne să ne luptăm cu verii voștri și nu vă băgați. Dacă stați la o parte, nu vom lupta cu voi, fiindcă nu să luptăm cu voi este scopul nostru.” Încercarea însă s-a dovedit a fi zadarnică. Oare ce rău le putea face o asemenea urzeală celor a căror Credință era la fel de solidă și fermă ca un munte?! Replica “ajutoarelor”

însă a fost contrară așteptărilor și a dezamăgit sperantele lui Abu Sufian.

Momentul zero sosise. Cele două părți au început să se apropie.

Neintimidați de primul eșec, quraișii au făcut o nouă încercare în același scop, dar de această dată cu ajutorul unui trădător, Abu 'Amir Al-Fasiq, al cărui nume adevărat era 'Abd 'Amr bin Saifi. Se credea că este călugăr, dar Mesagerul Lui Allah - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! - l-a poreclit "Al Fasiq" ("păcătosul desfrânat”). Cum în perioada preislamică el fusese șeful celor din tribul Aus, nu a putut suporta islamul când acesta apăruse, afirmându-și în public dușmănia față de Mesagerul lui Allah. A părăsit Medina pentru a se alia quraișilor din Mekka împotriva Mesagerului lui Allah și pentru a-i îmboldi să înceapă lupta împotriva lui. El a pretins că era ascultat și stimat de oamenii lui și că, de îndată ce-l vor vedea venind, i se vor alătura fără să stea pe gânduri.

EI a fost așadar primul din mulțimea și sclavii tribului Quraiș care a opus rezistență. El i-a căutat pe cei din poporul său, i-a recunoscut și le-a spus: “O, rude ale mele din tribul Aus! Eu sunt Abu 'Amir”. Răspunsul lor a fost: “Ochii nici unuia dintre noi nu se bucură la vederea ta, O, Fasiq'.

Când i-a auzit spunâd asta, el a zis: “Poporul meu trebuie să fi fost lovit de păcat, după plecarea mea”. Din acest motiv, când a izbucnit bătălia, el a luptat împotriva lor cu turbare și a aruncat în ei cu pietre.

Astfel s-a încheiat și cea de-a doua încercare a quraișilor de a sădi semințele discordiei printre oamenii de Credință. Oricum, acest lucru a dezvăluit puternica spaimă din inimile lor, în ciuda faptului că erau superiori atât ca număr, cât și ca echipament.

Pagina 241

Eforturile femeilor quraișe de a răsplăti zelul bărbaților

Femeile quraișe au participat la bătălie, conduse de soția lui Abu Sufian, Hind bint 'Utba. Ele se plimbau printre rândurile idolatrilor, băteau în tamburine, îi încurajau pe bărbați să lupte, înflăcărau emoțiile eroilor, lăncierilor, spadasinilor și curajoșilor luptători.

La un moment dat, ele s-au adresat stegarilor astfel:

“O, voi, cei din neamul 'Abd Ad-Dar!

O, voi apărători ai moșiei,

L.oviți cu paloșele voastre tăioase...”

Altădată, răsplăteau zelul oamenilor cu cântece:

“De luptați cu vitejie, noi vă vom îmbrățișa

Și vom întinde scoarțele în întâmpinarea voastră.

Dar de fugiți de pe câmpul de luptă, noi vă vom părăsi, Și spatele vă vom întoarce și nu vă vom iubi”.

Bătălia

Cele două grupări s-au apropiat foarte mult una de cealaltă și lupta a început. Primul combatant a fost stegarul Talha bin Abu Talha Al-'Abdari, cel mai cunoscut idolatru. El era unul dintre cei mai viteji luptători quraiși.

Musulmanii îl porecliseră “berbecul batalionului”. El a înaintat călare pe o cămilă și i-a provocat pe musulmani la luptă corp la corp. Oamenii se abțineau să lupte cu el, din cauza vitejiei lui. Doar Az-Zubair bin Al-'Auuam a ieșit în față pentru a lupta. El nu i-a dat “berbecului” nici o șansă de a lupta, ci s-a năpustit ca un leu pe la spatele cămilei lui, l-a doborât la pământ și l-a măcelărit cu paloșul.

Mesagerul lui Allah - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! urmărea acest incident minunat și a exclamat: "Allahu Akbar!”, adică “Allah este Mai Mare!”, și musulmanii au exclamat și ei: "Allahu Akbar!”.

EI l-a lăudat pe Az-Zubair, spunând: “Fiecare Profet are un discipol, iar Az-Zubair este unul dintre discipolii mei”!

Curând, lupta a luat amploare, toți luptătorii fiind angajați într-o bătălie pe viață și pe moarte. Lupta era mai aprigă acolo unde se aflau steagurile

[1] As-Sira Al-Halabiia, 2/18.

Pagina 242

celor două armate. După moartea șefului lor, Talha bin Abu Talha, neamul “Abd Ad-Dar și-a alternat misiunea de stegar în mod succesiv. Fratele lui Talha, 'Uthman, a alergat în față și a înfășcat steagul care zăcea lângă corpul neînsuflețit al fratelui său, cântând: “Stegarul poate îmbiba cu sânge coada stindardului, până ce acesta-i e smuls din mână”. Hamza bin 'Abdul Muttalib l-a atacat și i-a aplicat o lovitură care i-a tăiat brațul și umărul, despicându-i pieptul de i se vedea plămânul.

Steagul a fost ridicat din nou de Abu Sa'd bin Abu Talha, dar Sa'd bin Abu Uaqqas l-a țintuit cu o săgeată care i-a străpuns gâtul și l-a făcut să-și scoată limba de un cot, dându-și ultima suflare.

Într-o altă versiune se spune că Abu Sa'd a înălțat steagul și i-a provocat pe musulmani să lupte cu el. “Ali bin Abu Talib a pășit în față. Au schimbat două lovituri, după care 'Ali l-a lichidat.

Atunci, Musafi' bin Talha bin Abu Talha a fost cel care a înălțat stindardul, dar a fost și el omorât cu o săgeată de către 'Asim bin Thabit bin Abu Al-Aglah. L-a urmat fratele său, Kilab bin Talha bin Abu Talha, care a cules de la picioarele lor flamura, înălțând-o. Az-Zubair bin Al-Auuam l-a atacat și a reușit să-l ucidă. Fratele lor, Al-Jallas bin Talha bin Abu Talha, a ridicat flamura, dar Talha bin 'Ubaidullah l-a înjunghiat de moarte. S-a spus că 'Asim bin Thabit a fost acela care i-a dat lovitura de grație.

Toți cei șase oameni uciși pe rând în apărarea steagului aparțineau unei singure familii, familia lui Abu Talha “Abdullah bin 'Uthman bin Abd Ad-Dar. Un altul din neamul 'Abd Ad-Dar, Artat bin Șarhabil, a purtat steagul, dar a fost și el ucis de 'Ali bin Abu Talib. Alții au susținut însă că Hamza a fost acela care l-a omorât, și nu 'Ali.

Mai apoi, steagul a fost purtat de Șurai bin Qariz, ucis de Quzman.

Acesta din urmă era un ipocrit care lupta doar pentru prestigiu și nu în apărarea islamului. Abu Zaid 'Amr bin 'Abd Munaf Al-'Abdari a ridicat stindardul, dar a fost omorât tot de Quzman. Un fiu de-al lui Șarhabil bin Hașim Al-'Abdari l-a înălțat iarăși, dar a fost și el ucis de Quzman.

În final, zece stegari, toți fiind luptători din neamul 'Abd Ad-Dar, au fost anihilați. Văzând că nici unul din neamul 'Abd Ad-Dar, dintre cei care au purtat steagul, nu a supraviețuit, un sclav de-al lor, Sauab, a venit să-l ridice. Sclavul s-a dovedit a fi mai demn de admirație, pentru vitejia și dârzenia lui, decât foștii lui stăpâni. Sauab, sclavul, a continuat să lupte până când i-au fost tăiate mâinile. Atunci a îngenunchiat și a îmbrățișat