BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET; AR-RAHIQ AL-MAKHTUM (ARABIC: الرّحیق المختوم; NECTARUL PECETLUIT)

Pagina 203

Când cele două grupări s-au apropiat atât de mult, încât se puteau vedea reciproc, Profetul - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! - a început să-l implore pe Allah: “O, Allah! Încrezuții și disprețuitorii de quraiși Te sfidează deja și îl hulesc pe Mesagerul Tău. O, Allah! Aștept victoria pe care Tu mi-ai promis-o. Te implor, Allah, să-i învingi (pe dușmani)”.

El a mai dat ordine stricte ca oamenii lui să nu înceapă lupta până ce nu le dădea ultimul semnal. El le-a recomandat să-și folosească săgețile cu economiel!l și să nu folosească săbiile decât dacă dușmanul se apropia prea mult. [2

Abu Jahl s-a rugat și el pentru victorie, spunând: “Doamne al nostru, care dintre grupări a avut mai puțină bunătate față de rudele ei și ne-a adus ceea ce noi nu cunoaștem, pe aceea s-o distrugi mâine”. Ei erau încrezători că numărul lor mai mare, echipamentul și experiența vor fi decisive. Nobilul Coran, într-un joc de cuvinte, le-a spus că decizia fusese luată, la fel și victoria - dar nu în sensul în care speraseră ei:

“De veți cere biruința [lui Allah], v-a și venit biruința [Lui], dar de veți înceta, e mai bine pentru voi. Însă dacă vă veți întoarce, ne vom întoarce și Noi și nu vă va fi de folos oastea voastră întru nimic, chiar de va fi [și mai]

numeroasă, căci Allah este cu dreptcredincioșii. ” [8:19]

Primul necredincios care a deschis focul în bătălie și a devenit prima victimă a fost Al-Asuad bin 'Abdul Asad Al-Makhzumi, un idolatru fioros și cu fire răutăcioasă. El a pășit înainte, jurând că va bea din bazinul de apă al musulmanilor, altfel! îl va distruge sau va muri pentru asta. El s-a angajat în luptă cu Hamza bin 'Abdul Muttalib, care l-a rănit la picior cu sabia, apoi i-a aplicat încă o lovitură care l-a terminat, după care l-a împins în bazin.

Bătălia, de fapt, începuse. Apărat de armuri și scuturi, 'Utba bin Rabi'a a pășit înainte încadrat de fratele său, Șaiba, și de fiul său, Al-Ualid bin 'Utba, din rândurile quraișilor, și au început să arunce blesteme asupra musulmanilor. Trei tineri dintre "ajutoare" au ieșit înaintea lor: “Auf și Mu'uuad, fiii lui Harith, și “Abdullah bin Rauaha, dar mekkanii au urlat că nu aveau nimic de a face cu ei. Ei voiau capetele verilor lor. Auzind aceasta, Profetul - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! - le-a cerut lui 'Ubaida bin Al-Harith, lui Hamza, unchiul său, și vărului său, 'Ali - Allah să fie mulțumit de el! - să înainteze în luptă. Cele trei dueluri au fost scurte.

[1] Sahih Al-Bukhari, 2/568.

Pagina 204

Hamza l-a ucis pe Șaiba, în timp ce 'Ali l-a ucis pe Al-Ualid.[7] 'Ubaida a fost rănit grav, dar, înainte ca el să cadă, Hamza a năvălit peste 'Utba și, cu o lovitură de sabie, i-a tăiat capul. 'Ali și Hamza l-au adus pe 'Ubaida înapoi cu piciorul tăiat. El a murit după patru-cinci zile de o boală a canalului biliar.

“Ali a crezut cu convingere că Allah a revelat următorul verset pentru ei: “Aceștia doi sunt vrăjmași care se ceartă asupra Domnului lor...”

Duelul a fost urmat de alte câteva dueluri, dar mekkanii au suferit înfrângeri groaznice în toate luptele și câțiva dintre cei mai prețioși oameni ai lor au pierdut. Ei erau prea exasperați și furioși și s-au năpustit asupra musulmanilor pentru a-i lichida odată pentru totdeauna. După ce l-au implorat pe Domnul lor și l-au cerut ajutorul, musulmanii au rămas pe poziții și au aplicat un plan defensiv de război care a avut succes și a cauzat pierderi importante atacatorilor. Profetul - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! - se ruga lui Allah insistent și fără încetare atât ziua, cât și noaptea pentru a veni în ajutorul lor.

Când fioroasa ciocnire s-a dezlănțuit, el a început iarăși să-L implore pe Domnul său, spunând: “O, Allah! Dacă acest grup de musulmani va fi înfrânt astăzi, Tu nu vei mai fi lăudat”.

El a continuat să-L strige pe Domnul său, întinzându-și mâinile cu fața spre Al-Qibla, până când mantia i-a căzut de pe umeri. Atunci, Abu Bakr a venit, a ridicat mantia și i-a pus-o înapoi pe umeri, spunând: “O, Profet al lui Allah, ai strigat destul după Domnul tău. Cu siguranță, El va îndeplini ce ți-a promis”.

Tot atunci a venit răspunsul de la Allah, Care și-a trimis îngerii din ceruri pentru a-i ajuta și sprijini pe Profet - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! - și pe companionii săi. Nobilul Coran atrage atenția:

“_*Eu sunt cu voi! Întăriți-i, așadar, pe cei care cred! Ei vor arunca spaimă în inimile celor care nu cred!..." [8:12]

Allah Atotputernicul a mai inspirat un alt mesaj Trimisului Său, spunând:

“Ey voi să vă vin în ajutor cu o mie de îngeri, rânduiți unul după altul!”

[8:9]

În spalierul său, Profetul a ațipit puțin și apoi și-a ridicat capul cu

(1] Mișkat Al-Masabih, 2/343.

Pagina 205

bucurie, strigând: “O, Abu Bakr! Vești luminate ți-aduc! Victoria lui Allah se apropie. Jur pe Allah, că îl văd pe Gavriil pe iapa lui, într-un nor gros de nisip”.

Apoi, el a sărit în sus de bucurie, strigând:

“Dar mulțimea lor va fi înfrântă și ei vor întoarce spatele [fugind]

La insistența îngerului Gavriil, Profetul a luat o mână de pietriș, a aruncat-o spre dușman și a spus: “Ceața să le cuprindă fețele!” De îndată ce a aruncat praful, o furtună violentă de nisip a izbucnit ca un furnal în ochii dușmanilor. Cu privire la aceasta, Allah spune:

“Și când tu ai aruncat [un pumn de țărână], nu tu l-ai aruncat, ci Allah

Doar atunci, Profetul a dat ordin ca armata lui să contraatace. El comanda armata, inspira încredere oamenilor lui și îi îndemna să lupte cu bărbăție de dragul Domnului lor, recitând versetele lui Allah:

“Și grăbiți-vă spre iertarea Domnului vostru și spre Raiul cel întins cât cerurile și pământul,..." [3:133].

Spiritul pe care l-a inspirat oamenilor lui a fost oglindit limpede de curajul lui 'Omair, un băiat de șaisprezece ani, care a aruncat niște curmale pe care le mânca, strigând: “Durează prea mult să mănânc aceste curmale și ele mă împiedică să ajung în Paradis”.

Spunând aceste cuvinte, s-a aruncat în vâltoarea luptei și a murit luptând cu vitejie. În timpul luptei, musulmanii și-au demonstrat curajul, credința adâncă și supunerea desăvârșită față de Profet - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! Armata credincioșilor a fost purtată înainte de forța entuziasmului, care lipsea războinicilor mekkani cu inima îndoită.

Un număr mare de politeiști a fost ucis, iar alții au fost grav răniți. Și nu e de mirare! Purtătorii Adevărului au primit imediat ajutor de la Domnul lor, care le-a trimis ființe supranaturale (îngeri) care să-i sprijine pentru a înfrânge forțele răului. Relatările vorbesc elocvent despre faptul că îngerii au apărut în ziua aceea și au luptat de partea musulmanilor.

Ibn “Abbas a spus: “În ziua aceea un musulman urmărea un necredincios și a auzit deasupra capului său o pocnitură de bici și vocea unui călăreț, spunând: "Mergi înainte, Haizum”. El s-a uitat la politeistul care era căzut la pământ în spatele lui. "Ajutorul" a venit la Mesagerul lui Allah - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! - și i-a povestit această

»

Pagina 206

întâmplare. Profetul a răspuns: “Ai spus adevărul. Acesta a fost un ajutor din al treilea cer”.I?]

Unul dintre "ajutoare" I-a prins pe 'Abbas bin “Abdul Muttalib, care a spus: “O, Mesager al lui Allah! Jur pe Allah, că nu acest om m-a prins. Am fost capturat de un om chel și cu o față nespus de frumoasă care călărea pe un cal fără păr. Nu-l văd aici printre oameni”. "Ajutorul" a intervenit: “Eu l-am prins, O, Mesager al lui Allah!" Profetul - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! - a răspuns: “Stai liniștit, Allah Atotputernicul te-a întărit cu ajutorul unui înger nobil”.

Iblis (Satana), care s-a arătat sub înfățișarea lui Suraqa bin Malik bin Ju'șam Al-Mudlaji, când a văzut că îngerii lucrau în favoarea musulmanilor, iar quraișii pierdeau rapid teren pe câmpul de bătaie, s-a retras rapid, în ciuda rugăminților politeiștilor de a rămâne cu ei. A spus: "Eu văd ceea ce voi nu vedeți și mă tem de Allah, căci El are pedeapsa cea mai dureroasă”.

Apoi a fugit și s-a aruncat în mare.

Rândurile politeiștilor au început să cedeze și confuzia s-a instalat printre ei. Musulmanii i-au urmărit cu înfocare în timp ce ei băteau în retragere, ucigând sau luând prizonieri tot ce le cădea la îndemână. În curând, retragerea s-a transformat într-o fugă dezonorantă și ei au fugit în grabă, aruncându-și armurile, abandonând animalele de povară, tabăra și echipamentele.

Când a văzut cursul negativ al bătăliei, marele tiran Abu Jahl a încercat să oprească valul copleșitor al victoriei islamice, încurajându-i pe politeiști în toate felurile posibile, conjurându-i la Al-Lat și 'Uzza și toate simbolurile păgânismului, să devină fermi pe poziții și să revină împotriva musulmanilor, dar fără nici un rezultat. Moralul lor era deja la pământ și rândurile lor au fost rupte. Atunci a început e! să-și dea seama de realitatea aroganței și atitudinii sale disprețuitoare. N-a mai rămas nimeni în jurul lui, cu excepția unei bande de politeiști condamnați, a căror rezistență a fost de asemenea înfrântă de un val islamic, caracterizat de curajul bazat pe credință. Abu Jahl a fost părăsit și lăsat singur cu calul său, așteptându-și moartea în mâinile a doi flăcăi curajoși dintre "ajutoare".

În acest sens, 'Abdur Rahman bin “Auf a relatat următoarea povestire interesantă: "Eram în mijlocul bătăliei când doi tineri, în aparență neexperimentați în arta războiului, au apărut - unul în dreapta și celălalt în

[1] Sahih Muslim, 2/93.

Pagina 207

stânga. Unul dintre ei a vorbit cu o voce șoptită, cerându-mi să i-l arăt pe Abu Jahl. L-am întrebat ce intenție avea, iar el mi-a răspuns că avea o puternică dorință de a se angaja cu el în luptă, până când unul dintre ei era ucis. Pentru mine era ceva incredibil. M-am întors spre stânga și celălalt a spus ceva asemănător. Am cedat la rugămințile lor sincere și am arătat direct spre ținta lor. Ei s-au îndreptat cu iuțeală spre locul acela și, fără nici o ezitare, l-au lovit simultan cu săbiile lor și l-au ucis. Apoi s-au întors la Mesagerul lui Allah - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască!, fiecare pretinzând că-l ucisese pe Abu Jah! de unul singur, fără ajutorul celuilalt.

Profetul - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! - a întrebat dacă și-au șters săbiile de sânge și ei au răspuns că nu. Atunci, el a examinat ambele săbii și i-a asigurat că îl uciseseră împreună. Când bătălia a luat sfârșit, prăzile lui Abu Jah! au fost date lui Mu'ad bin 'Amr bin Al-Jumu, deoarece celălalt, Mu'auuad bin Al-'Afralil, a fost ucis mai târziu, în cursul aceleiași bătălii. La finalul luptei, Profetul - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască!

- a vrut să-l caute pe acest aprig dușman al islamului, Abu Jahl. “Abdullah bin Mas'ud l-a găsit în pragul morții, dându-și ultima suflare. El și-a pus piciorul pe gâtul lui și i s-a adresat: “Ai văzut cum te-a dezonorat Allah?”

Dușmanul islamului a răspuns încă sfidător: “Nu sunt dezonorat. Nu sunt altceva decât un om ucis pe câmpul de luptă de propriul său popor”. Apoi a întrebat: “Cine a câștigat lupta?” Ibn Ma'sud a răspuns: “Allah și Mesagerul Său”. Abu Jahl a spus atunci cu inima plină de ciudă: “Ai ales să urmezi potecile cele mai dificile, păstorule!” Ibn Mas'ud era un păstor care lucra pentru aristocrații mekkani. Atunci, Ibn Mas'ud i-a tăiat capul și i l-a dus Mesagerului lui Allah - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! Acesta, când l-a văzut, a început să-l slăvească pe Allah:

“Allah este Mai Mare, lăudat fie Allah, care Și-a ținut promisiunea, l-a sprijinit pe slujitorul Lui și l-a învins singur pe dușmani”. După aceea a mers să arunce o privire asupra leșului și i-a spus: “Acesta este faraonul acestei națiuni”.

Prezentăm în continuare câteva fapte ce dovedesc devotamentul musulmanilor:

1. Profetul - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! - și-a sfătuit însoțitorii să cruțe viețile celor din neamul Hașim care-i însoțiseră fără voia lor pe politeiști la Badr, deoarece se temeau de judecata poporului lor.

[1] Sahih Ai-Bukhari, 1/444, 2/568; Mișkat Al-Masabih, 2/352.

Pagina 208

Printre ei, el i-a menționat pe Al-' Abbas bin 'Abdul Muttalib și Abu Bukhtari bin Hișam. El a poruncit musulmanilor să-i prindă, dar să nu-i ucidă. Abu Huzaifa bin 'Utba a fost foarte surprins și a comentat, astfel: “Ne ucidem tații, copiii, frații și membrii clanurilor noastre și să-l cruțăm pe Al-' Abbas?

Pe Allah! Dacă-l văd, îl voi lovi fără nici o îndoială cu sabia”. Auzind aceste vorbe, Mesagerul lui Allah - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! i-a spus lui 'Omar bin Al-Khattab: “Este cinstit ca fața unchiului Mesagerului să fie lovită de sabie?” 'Omar s-a indignat și a amenințat să-l ucidă pe Abu Huzaifa. Acesta din urmă a povestit mai târziu că-l apucase o frică îngrozitoare și a simțit că numai martiriul îl mai putea ispăși pentru greșeala lui. El a fost de fapt ucis mai târziu, în timpul evenimentelor de la Al-Yamama.

2. Abu Al-Bukhtari bin Hișam făcuse deja tot ce-i stătea în putință pentru a-și împiedica oamenii, pe mekkani, să comită vreun act de nebunie împotriva Profetului în timp ce acesta se afla încă la Mekka. EI nici nu-l rănise și nici nu se știe să fii pronunțat vreo jignire la adresa Profetului - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! El a făcut de asemenea parte dintre cei care au încercat să anuleze alianța de boicot împotriva celor din neamul Hașim și din neamul “Abdul Muttalib.

în bătălia de la Badr el a hotărât să lupte până la capăt dacă nu era cruțat compatriotul lui. Al-Mujdhir bin Ziiad Al-Balui, cu care el se angajase în luptă, a răspuns că al doilea nu era inclus în recomandarea Profetului - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! Lupta a continuat și s-a încheiat cu moartea lui Al-Bukhtari.

3. 'Abdur Rahman bin 'Auf și Omaiia bin Khalaf fuseseră prieteni apropiați de-a lungul erei preislamice. Când bătălia s-a încheiat, “Abdur Rahman i-a văzut pe Omaiia și pe fiul său printre prizonieri. El a aruncat armura pe care o avea ca pradă de război și a mers împreună cu ei. Bilal, cel care chema la rugăciune în numele Profetului - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască!, l-a văzut pe Omaiia și atunci toate torturile la care fusese supus în mâinile acestui om i-au revenit în minte și el a jurat că se va răzbuna pe Omaiia. 'Abdur-Rahman a încercat să slăbească tensiunea și să rezolve într-un mod amical situația jenantă, însă fără succes. Musulmanii s-au adunat în jurul lor și l-au lovit cu săbiile pe fiul lui Omaiia. În acest moment, 'Abdur Rahman i-a strigat vechiului său prieten să fugă pentru a-și salva viața, dar el a fost atacat cu săbiile de alți oameni și a fost omorât.

Pagina 209

Complet neajutorat și resemnat, 'Abdur Rahman a spus: “Allah să aibă milă de Bilal, fiindcă m-a privat de prăzile mele și am fost lovit de moartea celor doi prizonieri ai mei”.

4. La nivel moral, bătălia de la Badr a reprezentat un conflict inevitabil între forțele binelui și cele ale răului. În acest context, 'Omar bin Al-Khattab n-a cruțat viața nici unui politeist, nici chiar pe a unchiului său din partea mamei, Al-'As bin Hișam bin Al-Mughira.

5. Abu Bakr a strigat la fiul său, 'Abdur Rahman, care era încă politeist și se lupta cu ei: “Unde este averea mea, băiat nerecunoscător?”

Fiul a răspuns că se dusese pe apa sâmbetei.

6. Când bătălia s-a încheiat, musulmanii au reținut prizonieri pe unii dintre politeiști. Profetul - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! i-a privit în față pe șeful gărzilor sale, Sa'd bin Mu'ad - Allah să fie mulțumit de el!, și a înțeles că ura ideea de a-i lua prizonieri pe dușmani. Sa'd a confirmat spusele Profetului - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! - și a adăugat că aceasta era prima victorie a musulmanilor împotriva forțelor politeiste și că mai degrabă ar fi preferat să-i măcelărească decât să le cruțe viețile.

7. În ziua bătăliei de la Badr, sabia lui 'Ukașa bin Mihsan Al-Asdi s-a frânt și atunci Profetul - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! - i-a dat un buștean de lemn pe care l-a scuturat și s-a transformat imediat într-o sabie lungă, albă și puternică. 'Ukașa a folosit această sabie în majoritatea războaielor islamice, până la moartea sa, survenită în timpul războaielor de apostazie.

8. Când activitățile războinice s-au încheiat, Musab bin 'Umair Al-'Abdari l-a văzut pe fratele său, politeist încă, încătușat de un "ajutor!.

Mus'ab l-a sfătuit pe acesta din urmă să strângă nodul legăturii, fiindcă mama prizonierului era suficient de înstărită pentru a-și răscumpăra fiul.

Abu “Aziz, fratele lui Mus'ab, a încercat să apeleze la el, în virtutea legăturii de familie, dar acesta din urmă a răspuns ferm că "ajutorul" era mai îndreptățit la fraternitate decât el.

9. Când Profetul - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! a poruncit ca leșurile politeiștilor să fie aruncate într-un put gol, Abu Huzaifa bin 'Utba a privit cu tristețe la tatăl său mort care luptase de partea politeiștilor. Profetul - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! a observat acest lucru și l-a întrebat la ce se gândea. Huzaifa a spus că nu

Pagina 210

avea nici cea mai mică îndoială că tatăl său își meritase soarta, dar a adăugat că ar fi dorit ca acesta să fi fost condus pe calea lui Allah și de aceea era trist. Profetul - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! - i-a șoptit la ureche cuvinte de alinare.

Pentru politeiști, bătălia s-a finalizat, după cum am menționat anterior, printr-o fugă rușinoasă, iar pentru musulmani, printr-o victorie evidentă.

Paisprezece musulmani au fost uciși: șase erau dintre emigranți, iar ceilalți opt dintre "ajutoare". Politeiștii au declarat pierderi grele, șaptezeci de persoane fiind ucise și cam tot atâtea luate prizoniere. Mulți dintre oamenii însemnați din Mekka și câțiva dintre dușmanii aprigi ai lui Muhammed - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! - se aflau printre cei uciși. Primul dintre aceștia era Abu Janl.

În a treia zi, Mesagerul lui Allah - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! - a mers să se uite la politeiștii uciși și a spus: “Ce trib dușmănos v-ați dovedit a fi față de Profetul vostru, voi m-ați hulit în timp ce alții m-au crezut; voi m-ați părăsit, iar ceilalți m-au sprijinit; voi m-ați alungat, în vreme ce ceilalți m-au adăpostit”.

EI s-a aplecat peste trupurile celor douăzeci și patru de căpetenii quraișe ce fuseseră aruncate într-unul din puțuri și a început să-i strige pe numele lor și pe numele părinților lor, spunând: “N-ar fi fost mult mai bine pentru voi dacă l-ați fi ascultat pe Allah și pe Mesagerul Său? Aveți grijă, am aflat că promisiunea Domnului nostru se îndeplinește. Ați aflat și voi că promisiunile Domnului vostru se împlinesc?” Auzind acestea, 'Omar bin Al-Khattab a spus: “O, Mesager al lui Allah! De ce vorbești cu trupuri neînsuflețite?” Profetul - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! a răspuns: “Jur pe Cel în ale Cărui Mâini se află sufletul lui Muhammed!

Nici tu nu auzi mai bine decât ei ceea ce spun eu”.

Reacție la Mekka

După ce au primit o lecție dură și au suferit o grea înfrângere, politeiștii au fugit într-o mare dezordine spre văile și colinele ce dădeau spre Mekka, speriați și prea rușinați ca să dea ochii cu oamenii lor.

Ibn Ishaq a relatat că primul care a adus veștile rele a fost Al-Haisaman bin 'Abdullah Al-Khuza”i. El le-a povestit cum au fost omorâți notabilii lor. La început, oamenii de acolo nu l-au crezut și s-au gândit că

Pagina 211

înnebunise, dar curând vestea a fost confirmată și întreaga scenă mekkană a fost copleșită de o stare de incredibilă consternare. Abu Sufian bin Al-Harith i-a povestit detaliat lui Abu Lahab despre masacru și despre fuga lor rușinoasă, subliniind rolul pe care-l avuseseră îngerii la grăbirea tragicului lor sfârșit. Abu Lahab nu s-a putut abține și și-a manifestat resentimentele, bătându-l și insultându-l pe Abu Rafi, un musulman, care era rezervat asupra convertirii sale, pentru că a insistat asupra rolului îngerilor. O femeie musulmană, Umm Al-Fadl, foarte supărată de comportarea necugetată a lui Abu Lahab, l-a lovit cu un lemn și i-a crăpat capul. Șapte zile mai târziu el a murit de o infecție ciudată și timp de trei zile a fost lăsat neîngropat. Totuși, fiii lui, de frica zvonurilor rușinoase, l-au cărat într-o groapă și de la distanță au aruncat pietre și nisip peste el.

Înfrângerea a constituit o mare rușine și mâhnire pentru mekkani.

Aproape în fiecare casă se vărsau lacrimi tăcute pentru cei morți și pentru prizonieri. Ei au fost foarte umiliți și însetați de răzbunare. Plânsul și jelitul au fost declarate strict interzise, pentru ca musulmanii să nu se poată bucura de durerea lor.

Medina primește vestea victoriei

Doi soli, 'Abdullah bin Rauaha și Zaid bin Haritha, au fost trimiși la Medina, pentru a duce musulmanilor de acolo vestea cea bună, a victoriei.

Structura ideologică și multi-etnică din Medina s-a manifestat prin diferite reacții. Unii evrei și ipocriți au răspândit zvonuri false, precum că Profetul - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! - fusese ucis, și au încercat să impună falsa lor presupunere că Zaid bin Haritsa călărea pe Al-Qasua', cămila Profetului - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! De cum au ajuns, cei doi mesageri au împărtășit musulmanilor vestea fericită a victoriei și au furnizat informații detaliate despre cursul evenimentelor pentru a întări sentimentul de siguranță în inimile musulmanilor neliniștiți, dar acum bucuroși. Ei au început de îndată să invoce Numele lui Allah și să-i aducă laude din toată inima. Căpeteniile lor au ieșit în afara orașului pentru a-l aștepta și întâmpina pe Profet - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! - pe drumul ce ducea la Badr.

Usama bin Zaid a relatat că ei primiseră vestea victoriei la scurt timp după ce Ruqaiia, fiica Profetului - Allah să-l binecuvânteze și să-l

Pagina 212

miluiască! - și soție a lui 'Uthman bin 'Affan, fusese înmormântată. Ea fusese grav bolnavă și Profetul - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! îl rugase pe 'Uthman să rămână în Medina și să aibă grijă de ea.

Înainte de a părăsi câmpul de luptă, între războinicii musulmani au apărut certuri legate de împărțirea prăzilor de război, întrucât regula referitoare la distribuirea acestora nu fusese încă revelată. Când diferendele s-au adâncit, Mesagerul lui Allah - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! - a suspendat orice soluție până când i-a fost trimisă Revelația.

'Ubada bin As-Samit a spus: “Am plecat cu Mesagerul lui Allah și am asistat împreună cu e! la bătălia de la Badr."

Lupta a început și Allah Atotputernicul l-a înfrânt pe dușman. Unii dintre musulmani i-au căutat și i-au urmărit pe dușmani, alții adunau prăzile din tabăra inamică, iar ceilalți îl păzeau pe Mesagerul lui Allah - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! - și erau pregătiți pentru orice eveniment neprevăzut sau atac surpriză. Când s-a înnoptat și musulmanii s-au adunat la un loc, cei care adunaseră prada au spus: “Noi am adunat-o, așa că nimeni altcineva nu mai are dreptul la ea”. Cei care i-au urmărit pe dușmani au spus: “N-aveți mai multe drepturi decât noi! Noi i-am ținut pe dușmani la distanță și apoi i-am învins." lar cei care îl păziseră pe Profet - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască- aveau pretenții asemănătoare asupra prăzii.

Atunci a fost revelat versetul coranic, ce spunea:

“Ei te întreabă despre prăzi. Spune: “Prăzile sunt ale lui Allah și ale Trimisului!” Și fiți cu frică de Allah, fiți cu pace între voi și fiți cu supunere față de Allah și față de Trimisul Său, dacă sunteți credincioși!” [8:1].

Pe drumul de întoarcere la Medina, Profetul - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! - s-a oprit lângă o dună mare de nisip și a împărțit prăzile în mod egal între luptători, după ce ela luat o cincime. Când au ajuns la As-Safra', el a poruncit ca doi dintre prizonieri să fie uciși. Aceștia erau An-Nadr bin Al-Harith și 'Uqba bin Abu Muait, deoarece îi persecutaseră pe musulmani la Mekka și resimțeau o ură neîmpăcată față de Allah și Mesagerul Său. Pe scurt, folosind terminologia modernă, ei erau criminali de război, iar execuția lor a reprezentat o lecție dureroasă pentru asupritori.

'Ugba a trecut peste mândria lui și a strigat: “Cine va avea grijă de copiii mei, O, Mesager al lui Allah?” Profetul - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! - a răspuns: “Focul ladului."l] 'Uqba nu-și mai amintea de ziua în

[1] Sunan Abu Da'ud cu 'Aunul-Ma'bud, 3/112