BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET; AR-RAHIQ AL-MAKHTUM (ARABIC: الرّحیق المختوم; NECTARUL PECETLUIT)

Pagina 151

cunoscut mai târziu ca “Marele Jurământ de la 'Aqaba”, desfășurat într-o ambiantă impregnată de iubire, loialitate și sprijin reciproc între credincioșii mediniți și musulmanii mekkani neajutorați. Acest nou spirit de afecțiune, fraternitate și cooperare n-ar putea fi atribuit niciodată unui implus de moment, ci, dimpotrivă, el a fost născut dintr-o convingere bine înrădăcinată - Credinta în Allah, în Trimisul Său și în Cartea Sa. Credința era atât de bine ancorată în sufletele lor, încât ea a rămas nevătămată chiar și în urma nedreptăților și agresiunilor la care au fost supuși. Credința lor putea face minuni atât sub aspectul practic al acțiunii, cât și în procesul ideologic.

Credința a constituit un instrument real, cu ajutorul căruia musulmanii au înregistrat realizări fără precedent în analele istoriei. Avem, de asemenea, convingerea că generațiile viitoare vor simți întotdeauna lipsa marilor realizări, câștigate de acei oameni deosebiți.

Pagina 152

PRIMII EMIGRANȚI

După recunoașterea celui de-al doilea jurământ de la 'Agaba și întemeierea, într-un deșert plin de necredință și ignoranță, a unui mic stat musulman, care constituie cel mai de seamă câștig pentru cauza islamică, Profetul - Allah să-l! binecuvânteze și să-l miluiască - le-a dat musulmanilor permisiunea de a emigra la Medina, stat islamic în curs de formare.

Judecând lucrurile la nivel individual, emigrarea la Medina a însemnat multiple pierderi materiale și sacrificarea averilor. Totul era pus la bătaie în schimbul siguranței personale. Nici măcar emigrantul nu putea spera la o siguranță deplină, el putând fi oricând jefuit sau chiar omorât la începutul sau la sfârșitul călătoriei. Viitorul era neclar, impregnat de multiple încercări și crize imprevizibile.

Conștienți de aceste lucruri, musulmanii au început să emigreze, în timp ce politeiștii făceau toate eforturile posibile pentru a-i întârzia și a le împiedica plecarea, realizând că o asemenea mișcare implica o amenințare ce putea avea consecințe inimaginabile și pericole de neconceput, pentru întreaga lor societate.

Să vedem în continuare câteva dintre punctele cheie ale acestei perioade de emigrare:

1. Primul care a emigrat a fost Abu Salama, cu un an înainte de Marele jurământ de la “Aqaba. Când s-a hotărât să părăsească Mekka, rudele sale prin alianță, într-o încercare disperată de a-l opri, i-au reținut soția și l-au înhățat pe fiul său într-un mod atât de violent, încât i-au dizlocat umărul. După plecarea soțului său și pierderea fiului, Umm Salama și-a petrecut un an în singurătate, plângând și jelind în continuare. În cele din urmă, unei rude de-a ei i s-a făcut milă de ea și i-a îndemnat și pe ceilalți să-l elibereze pe fiul ei și să-i permită să i se alăture soțului. Atunci, ea a pornit singură într-o călătorie de 500 de km, fără nici un ajutor de nicăieri. Într-un loc numit At-Tan'im, 'Uthman bin Talha, întâlnind-o din întâmplare, s-a oferit să o aducă până la Medina călare. Împreună cu fiul ei, s-a întâlnit cu Abu Salama, în satul Quba', o suburbie a Medinei.l!]

2. Un alt exemplu clar care confirmă atrocitățile politeiștilor mekkani în

Pagina 153

contextul emigrării este cel al lui Suhaib. El și-a exprimat dorința de a emigra și bineînțeles că aceasta a stârnit intens indignarea necredincioșilor.

Ei au început să-l insulte, pretinzând că atunci când venise la Mekka era doar un vagabond neînsemnat, însă orașul lor a fost generos și, datorită lor, el a reușit să facă o mulțime de bani și să se îmbogățească. Ei au dat ordin să nu fie lăsat să plece. Văzând acestea, Suhaib s-a oferit să renunțe la toată averea, în favoarea lor. Cu această condiție, în cele din urmă, ei au acceptat să-l elibereze. Profetul a auzit această poveste și a spus: “Suhaib este învingătorul! În cele din urmă, Suhaib este învingătorul."1!

3. Apoi, a fost povestea lui “Omar bin Al-Khattab, 'Aiiaș bin Abu Rabi'a și Hișam bin Al-'Asi, care s-au înțeles să se întâlnească într-o dimineață într-un anumit loc, pentru a pleca la Medina. 'Omar și 'Aiiaș au venit, dar Hișam a fost reținut de mekkani.

La scurt timp după aceea, Abu Jah! și Al-Harith au venit la Medina pentru a-l vizita pe cel de al treilea frate al lor, 'Aiiaș. Ei au încercat cu perfidie să-i atingă cea mai sensibilă coardă a sufletului, legătura cu mama lui. Au pretins că mama lui jurase că nu-și va mai pieptăna părul niciodată și nu se va mai acoperi de soare până nu-l va vedea. Lui 'Aiiaș i-a fost milă de mama lui, dar 'Omar a fost atât de inteligent, încât a înțeles faptul că ei voiau să-l îndepărteze pe 'Aiiaș de islam, așa că l-a atenționat asupra vicieșugurilor lor și a adăugat: “Mama ta o să-și pieptene părul dacă o năpădesc păduchii și se va feri la umbră dacă soarele din Mekka va fi prea arzător pentru ea.”

În ciuda acestor cuvinte, 'Aiiaș s-a hotărât să meargă și să-și vadă mama, așa că 'Omar i-a dat cămila sa cea ascultătoare și docilă și l-a sfătuit să se țină călare pe ea, pentru a se putea salva, dacă observă ceva suspicios din partea lor. Cei trei au pornit atunci la drum, spre Mekka.

După o bucată de drum, Abu Jahl a început să se plângă de cămila lui și i-a cerut lui 'Aiiaș să-i permită să călărească împreună cu el pe cămila sa.

Când cămila a îngenunchiat, cei doi politeiști s-au aruncat asupra lui 'Aiiaș și l-au legat. Ei au intrat apoi călare în Mekka, strigând oamenilor să le urmeze exemplul în legătură cu “nebunii” .I2]

Acestea sunt doar trei dintre exemplele care pot evidenția reacția mekkanilor față de oricine intenționa sa emigreze. Cu toate acestea,

[2] Ibn Hișam, 1/474; Sahih AI-Bukhari, 1/558.

Pagina 154

credincioșii reușeau încă să fugă în grupuri succcesive și cu atâta repeziciune, încât, la două luni dupa cel de-al doilea jurământ de la “Aqaba, cartiere întregi din Mekka erau părăsite. Aproape toți adepții lui Muhammed emigraseră la noua lor reședință, cu excepția lui Abu Bakr, a lui “Ali, a Profetului însuși și a acelor suflete nobile și neajutorate care erau reținute cu forța sau nu erau în stare să fugă. Profetul - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască - împreună cu Abu Bakr și 'Ali își făcuseră toate pregătirile de emigrare, dar Muhammed a“tepta permisiunea de la Domnul sâu.l?]

Este demn de consemnat faptul că majoritatea musulmanilor care emigraseră în Abisinia (Etiopia) s-au întors la Medina și s-au alăturat musulmanilor de acolo.

Fără îndoială, situația la Mekka era critică, dar Muhammed - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască - nu era deloc îngrijorat. Abu Bakr, însă, îl îndemna necontenit pe Profet să plece din orașul acela. El aștepta cu nerăbdare șansa de a-l însoți pe Muhammed - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască - în această călătorie memorabilă, dar Profetul i-a spus că încă nu venise timpul.

Domnul său încă nu-i dăduse poruncă să emigreze. În așteptarea Poruncii lui Allah, Abu Bakr făcuse pregătirile de călătorie și cumpărase de asemenea două cămile agere pe care le hrănise timp de patru luni așa cum trebuie, pentru a putea face față pe rând chinurilor unei lungi călătorii prin deșert. [2]

[2] Sahih Al-Bukhari, 1/553.

Pagina 155

CASA AN-NADUA

- PARLAMENTUL QURAYȘ -

Politeiștii au fost paralizați de mișcarea atent plănuită și grabnică a adepților lui Muhammed către noua lor reședință, în Medina.

Ei au fost cuprinși de o neliniște fără precedent și erau profund îngrijorați atât din cauza situației întregii lor entități păgâne, cât și din cauza situației economice. Ei simțiseră deja că Muhammed era un conducător influent și că adepții săi erau hotărâți, sinceri și gata oricând să sacrifice tot ce aveau de dragul Mesagerului lui Allah. Triburile Al-Aus și Al-Khazraj, viitoarele gazde ale musulmanilor mekkani, erau de asemenea cunoscute în Arabia pentru forța și energia lor pe timp de război și pentru manierele sensibile și chibzuite pe timp de pace. Ei aveau o mare aversiune față de prejudecăți și ranchiuni, ei înșiși trăind în trecut zile amare datorită luptelor dintre triburi. Medina era cartierul general al Chemării islamice, care se răspândea neîncetat și se bucura de o poziție strategică deosebit de însemnată. Ea dirija rutele comerciale ce duceau spre Mekka și populația sa făcea comerț cu mărfuri ce valorau în fiecare an aproximativ un sfert de milion de dinari de aur. Siguranța drumurilor caravanelor era crucială pentru continuitatea unei vieți economice prospere. Luând în considerare toți acești factori, politeiștii au început să se simtă din ce în ce mai amenințați. De aceea, ei au început să caute metoda cea mai eficace prin care ar fi putut înlătura acest pericol iminent.

Ei au stabilit o întâlnire în ziua de joi, 26 Safar, în cel de-al treisprezecelea an al Profeției, adică pe 12 septembrie 622 e.n.|!l, la două luni și jumătate după Marele Jurământ de la 'Agaba. În ziua aceea, “Parlamentul din Mekka” a avut o întâlnire foarte importantă, cu referire la un singur subiect, și anume măsurile care trebuiau luate pentru a împiedica extinderea acestei uriașe mișcări.

La această întâlnire au participat reprezentanți ai tuturcr triburilor quraișe, dintre care cei mai de seamă erau:

1. Abu Jah! bin Hișam, din neamul Makhzum;

2. Jubair bin Mutim, Tuaima bin 'Udai și Al-Harith bin “Amir ce

[1] Pentru detalii vedeți Rahmat-al-lil'alamin, 1/95-102.

Pagina 156

repezentau neamul Naufal bin 'Abd Munaf;

3. Cei doi fii ai lui Rabi'a, Șaiba și 'Utba, precum și Abu Sufian bin Harb din neamul 'Abd Șams bin 'Abd Munaf.

4. An-Nadr bin Al-Harith (care îl mânjise pe Muhammed cu intestine de animale), ce reprezenta neamul 'Abd Ad-Dar;

5. Abdul Bukhtari bin Hișam, Zama'a bin Al-Asuad și Hakim bin Hizam din neamul Asad bin 'Abd Al-'Uzza;

6. Cei doi fii ai lui Al-Hajjaj, Nabi și Munbi, din neamul Sahm;

7. Omaiia bin Khalaf din neamul Juna.

În Casa An-Nadua, la discuția lor a participat și !blis (Satana), care se deghizase într-un bătrân venerabil ce stătea la ușă, prezentându-se drept un membru al tribului Najd, curios să asiste la întâlnire, să asculte dezbaterea și să le ureze succes în luarea unei hotărâri înțelepte.

A fost o dezbatere lungă și s-au avansat numeroase propuneri. Astfel, a fost propusă și dezbătută de fiecare membru în parte până și expulzarea Profetului din Mekka, care în final a fost refuzată pe motiv că vorbele lui dulci și emoționante i-ar fi putut convinge pe ceilalți arabi să-i atace în propriul lor oraș. Întemnițarea pe viață a fost de asemenea dezbătută, dar și aceasta a fost repede respinsă, de teamă că adepții lui s-ar putea înmulți pentru a-i invada și a-l elibera pe Muhammed, cu forța.

În respectivul moment, înveteratul criminal din Mekka, Abu Jah! bin Hișam, a sugerat ca Muhammed să fie asasinat. Însă, asasinarea lui de către un singur om ar fi atras răzbunarea de sânge asupra acestuia și a familiei sale. Problema a fost soluționată până la urmă de însuși Abu Jahi, care a sugerat ca un grup de bărbați tineri, câte unul din fiecare trib, să-l lovească simultan pe Muhammed cu săbiile lor, astfel încât vina să fie împărțită între ei toți, fără a încrimina doar pe unul dintre ei, iar oamenii Profetului să fie nevoiți să recurgă la o soluționare înțeleaptă. Bătrânul din Najd (Satana) a spus că trebuie să facă precum a zis Abu Jahl și astfel păcătoasa propunere a fost acceptată în unanimitate și reprezentanții au pus capăt adunării, întorcându-se la casele lor ferm hotărâți să-și pună imediat planul în aplicare.l!l

Pagina 157

EMIGRAREA PROFETULUI

Când această hotărâre nelegiuită a fost luată, Allah l-a trimis la Muhammed pe îngerul Gavriil pentru a-i dezvălui complotul quraișilor și pentru a-i da permisiunea Domnului său de a părăsi Mekka. El i-a fixat data emigrării și i-a cerut să nu doarmă în noaptea aceea în patul său. La prânz, Profetul - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască - a mers să-l întâlnească pe prietenul său Abu Bakr și a aranjat cu el ultimele detalii pentru călătoria plănuită. Abu Bakr s-a arătat surprins să-l vadă pe Profet - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască - deghizat la acea oră neobișnuită de amiază, dar de îndată ce a aflat, a exclamat: "EI nu vine la noi pe căldura asta decât pentru o poruncă!” A cerut voie să intre, apoi, după ce a obținut permisiunea, a intrat și i-a spus lui Abu Bakr: "Vreau să vorbesc doar cu tine!” Abu Bakr a răspuns: "Dar ei sunt familia ta!"

Muhammed a spus: "Mi s-a permis intrarea în Medina.” Atunci, Abu Bakr a zis: "Doresc să-ți fiu tovarăș de drum”, iar Profetul a încuviințat, zicând:

"Bine!"!tl

Pentru a face pregătirile necesare pentru aplicarea planului lor diavolesc, căpeteniile din Mekka au ales unsprezece oameni: Abu Jahl, Hakam bin Abul Al-'As, 'Uqba bin Abu Mu'ait, An-Nadr bin Harith, Omaiia bin Khalaf, Zama'a bin Al-Asuad, Tu'aima bin 'Udai, Abu Lahab, Ubai bin Khalaf, Nabi bin Al-Hajjaj și fratele său, Munbi bin Al-Hajjaj. Toți erau în alertă. La căderea nopții ei au postat asasinii în jurul casei Profetului. Astfel au stat de pază toată noaptea, așteptând să-l omoare în momentul în care va pleca de acasă în zorii zilei. Din când în când, ei trăgeau cu ochiul printr-o gaură a ușii pentru a se asigura că Profetul se afla încă în patul lui.

Abu Jahl, marele dușman al islamului, se plimba prin jur cu trufie, batjocorind cu aroganță vorbele lui Muhammed și spunând oamenilor din jurul său: “Muhammed vă promite că dacă-l urmați o să vă numească stăpâni atât peste arabi, cât și peste cei care nu sunt arabi și că în Viața de Apoi răsplata voastră va fi Grădinile asemănătoare cu cele ale lordanului, iar dacă nu-l urmați o să vă ucidă și după moarte veți fi arși în foc."[7] Era plin de încredere în succesul planului său diavolesc.

[1] Sahih Al-Bukhari, 1/553.

Pagina 158

însă, Allah Atotputernicul, în Mâinile Căruia se află stăpânirea cerurilor și a pământului, face așa cum dorește El. El este cel ce trimite ajutor și niciodată nu poate fi biruit. Prin Voința Sa, Allah a făcut exact ce i-a revelat mai târziu Profetului:

“[Și adu-ți aminte] cum au ticluit împotriva ta cei care nu credeau, ca să te întemnițeze ori să te omoare, ori să te alunge! Au ticluit ei, însă și Allah a ticluit, căci Allah este cel mai Bun între cei care știu a ticlui.”

în acele momente critice, planurile quraișilor au eșuat, în ciuda asedierii strânse a casei Profetului - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască!, în timp ce acesta se afla înăuntru împreună cu “Ali. Profetul _ Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! - i-a spus lui “Ali să se culce în patul său și să se acopere cu mantaua sa verde, asigurându-l că, având protecția lui Allah, va fi în siguranță deplină și nu i se va întâmpla nimic rău.

Apoi, Profetul - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! - a ieșit din cameră, cu Voia lui Allah, fără să-l vadă nimeni și a aruncat o mână plină de praf peste asasini, reușind să-și croiască drum printre ei, în timp ce recita versete din Nobilul Coran:

“Și Noi am pus o stavilă dinaintea lor și o stavilă în urma lor și astfel le-am acoperit lor ochii și iată că ei nu mai văd”. [36:9]

E| s-a îndreptat direct spre casa lui Abu Bakr, care i s-a alăturat imediat, și amândoi au pornit spre direcția opusă Medinei, au urcat panta ușoară a Muntelui Thaur și s-au refugiat într-o peșteră. [1]

Asasinii care îi înconjuraseră casa așteptau miezul nopții, când cineva a venit și i-a anunțat că Profetul - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască!

- plecase deja. Ei au dat buzna înăuntru și, spre marea lor uimire, au descoperit că persoana care dormea în patul Profetului era 'Ali și nu Muhammed - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! Acest lucru a stârnit o mare agitație în tot orașul. Astfel, Profetul - Allah să-l pinecuvânteze și să-l miluiască! - și-a părăsit casa pe 27 Safar, în al treisprezecelea an al Profeției, adică pe 12-13 septembrie 622 e.n.[2l

Realizând că neamul Quraiș își va mobiliza întregul potențial pentru a-l găsi, Muhammed - Allah să-l pinecuvânteze și să-l miluiască! - le-a jucat o festă inteligentă. în loc să urmeze drumul spre Medina de la nord de

[2] Rahmat-al-lil'alamin, 1/95.

Pagina 159

Mekka, așa cum se așteptau politeiștii, el a luat-o pe un drum la care ei se așteptau cel mai puțin, prin partea de sud a orașului, care ducea spre Yemen. A mers așa cam 3-4 km, până când a ajuns la un munte stâncos, numit Thaur.

Acolo papucii i s-au rupt, iar unii spuneau chiar că umbia în vârful picioarelor pentru a nu lăsa urme. Abu Bakr - Allah să fie mulțumit de el! l-a purtat pe munte până la o peșteră care avea același nume ca și muntele, Peștera Thaur.

Abu Bakr a intrat primul pentru a cerceta peștera și a se asigura că nu este nici un pericol. A înfundat toate găurile cu bucăți rupte din hainele lui, a curățat-o și apoi l-a rugat pe Profet să intre. Profetul - Aliah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! - a intrat și imediat și-a pus capul în poala lui Abu Bakr și a adormit. Deodată, Abu Bakr a fost înțepat în picior de o insectă veninoasă. L-a durut atât de tare încât i-au dat lacrimile, care au căzut pe fața Profetului.

Imediat, Profetul - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! - a dat cu puțină salivă pe piciorul lui Abu Bakr și durerea a dispărut ca prin minune. Ei au stat în peșteră timp de trei nopți, de vineri, până duminică.

După lăsarea întunericului, “Abdullah, fiul lui Abu Bakr, venea să-i vadă și rămânea acolo peste noapte, punându-i la curent cu situația din Mekka.

Dimineața devreme pleca înapoi și ca de obicei se amesteca printre mekkani, pentru a nu atrage câtuși de puțin atenția asupra activităților lui clandestine. “Amir bin Fuhaira care avea grijă de turma de capre a stăpânului său, Abu Bakr, se furișa în fiecare seară fără a fi observat și ducea câteva capre până la peșteră, pentru a-i alimenta cu lapte pe cei doi care sălășluiau acolo.[!]

Quraișii, pe de altă parte, au fost foarte nedumeriți și de-a dreptul exasperați, când știrea evadării celor doi tovarăși a fost confirmată. Ei l-au adus pe 'Ali la Al-Ka'ba, l-au bătut cu sălbăticie și l-au închis acolo un timp, într-o încercare disperată de a-l face să mărturisească secretul dispariției celor doi “fugari”, dar fără nici un rezultat. Ei au mers atunci la Asma', fiica lui Abu Bakr, dar nici aici n-au avut succes. Când a ajuns la ușa ei, Abu Jahl a pălmuit-o pe fată atât de puternic, încât i-a rupt cercelul.Î2]

[1] Sahih Al-Bukhari, 1/553; Ibn Hișam, 1/486.

[2] Rahmat-al-lil'alamin, 1/96; Ibn Hișam, 1/487.

Pagina 160

Notabilii din Mekka au convocat o adunare de urgență pentru a determina viitorul curs al acțiunii și pentru a cerceta toate variantele care i-ar fi putut ajuta să-i prindă pe cei doi bărbați.

Ei au hotărât să blocheze toate drumurile spre ieșire și au pus supraveghetori bine înarmați la toate ieșirile posibile. A fost pus și un preț de 100 de cămile pe capul fiecăruia dintre cei doi. (îl Călăreții, infanteria și cercetașii au răscolit țara. Odată au ajuns chiar și până la gura peșterii unde se ascundeau Profetul - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! și Abu Bakr. în momentul în care a văzut dușmanul la o distanță așa de mică, Abu Bakr i-a șoptit Profetului - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască!: “Dacă ei se uită prin crăpătură și ne descoperă, ce facem atunci?” Profetul - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! - i-a răspuns, cu calmul său de inspirație divină: “Ce rău crezi tu că va veni peste aceia doi pe lângă care al Treilea este Allah?"12]

A fost într-adevăr o minune divină. Urmăritorii se aflau doar la câțiva pași de peșteră și, totuși, nu i-au văzut. Timp de trei zile, Muhammed _ Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! - și Abu Bakr au trăit în peșteră, în timp ce quraișii făceau eforturi disperate pentru a-i prinde.

“Abdullah bin Uraiquit, care nu îmbrățișase încă islamul, dar în care Abu Bakr avea încredere și pe care-l angajase drept călăuză, a ajuns, potrivit unui plan, la peșteră după trei nopți, aducând cu el cele două cămile ale lui Abu Bakr. Vestea despre încetinirea cercetărilor i-a mulțumit pe cei doi nobili “fugari”. Șansa plecării apăruse. Atunci Abu Bakr s-a oferit să-i dea Profetului - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! - animalul mai ager ca să-l călărească. Acesta a consimțit, cu condiția să i-l plătească.

Au luat cu ei provizii de hrană pe care le adusese Asma', fiica lui Abu Bakr, și pe care le legase într-o boccea făcută din brâul ei, după ce-l rupsese în două, de aici și apelativul care i se va da ulterior: Asma, "cea cu două brâuri”. Profetul - Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască!, Abu Bakr și Amir bin Fuhaira au plecat și călăuza lor, “Abdullah bin Uraiquit, i-a condus întâi spre sud și mai apoi spre vest, pe poteci abia umblate, de-a lungul drumului de coastă. Aceasta se întâmpla în Rabi Al-Auual, primul an d.H., adică în septembrie 622 e.n. În drum spre Quba', micuța caravană a călătorit prin numeroase sate. În acest context, este relevantă prezentarea

[1] Sahih Al-Bukhari, 1/554.

[2] Sahih Al-Bukhari, 1/516; Mukhtasar Sirat Ar-Rasul, p.168.