Înainte de orice altceva, Eid al-Adha este o sărbătoare a memoriei. Ea reamintește un eveniment pe care Coranul îl narează în sura As-Saffat – o povestire despre credință dusă până la capăt, despre dialog între tată și fiu, și despre mila divină care intervine în clipa decisivă.
Rugăciunea unui om singur
Avraam tocmai scăpase din cetatea lui Nimrod. Singur, fără nimic, se îndrepta spre un pământ necunoscut, cu un singur reazem: încrederea că Dumnezeu îl va călăuzi. Și din această stare de deplină vulnerabilitate a înălțat rugăciunea pentru un fiu:
Aṣ-Ṣāffāt 37: 99-101
وَقَالَ إِنِّي ذَاهِبٌ إِلَىٰ رَبِّي سَيَهْدِينِ * رَبِّ هَبْ لِي مِنَ الصَّالِحِينَ * فَبَشَّرْنَاهُ بِغُلَامٍ حَلِيمٍ
Și [Avraam] a zis: «Mă duc la Domnul meu; El mă va călăuzi.» (99) Doamne, dăruiește-mi [un fiu] dintre cei drepți! (100) Și Noi l-am vestit cu un băiat blând [la fire]. (101)
Visul și convorbirea dintre tată și fiu
Fiul a crescut. Ajuns la vârsta la care putea înțelege, a primit din partea tatălui său o mărturisire pe care puțini părinți ar îndrăzni să o facă: «Am visat că te jertfesc. Ce crezi?»
Avraam nu îi impune nimic. Nu decide în locul lui. Îl întreabă. Iar răspunsul fiului – «fă ceea ce ți s-a poruncit» – nu vine din supunere oarbă, ci dintr-o înțelegere liberă și conștientă. Tocmai această libertate a amândurora dă scenei greutatea ei morală:
Aṣ-Ṣāffāt 37: 102
فَلَمَّا بَلَغَ مَعَهُ السَّعْيَ قَالَ يَا بُنَيَّ إِنِّي أَرَىٰ فِي الْمَنَامِ أَنِّي أَذْبَحُكَ فَانظُرْ مَاذَا تَرَىٰ قَالَ يَا أَبَتِ افْعَلْ مَا تُؤْمَرُ سَتَجِدُنِي إِن شَاءَ اللَّهُ مِنَ الصَّابِرِينَ
Și când [fiul] a ajuns la vârsta de a lucra împreună cu el, [Avraam] a zis: «O, fiul meu! Am visat că te jertfesc. Gândește-te, ce crezi?» El a răspuns: «Tată, fă ceea ce ți s-a poruncit; mă vei găsi, de va vrea Dumnezeu, dintre cei răbdători.»
Clipa în care Dumnezeu intervine
Amândoi merg mai departe. Textul coranic este sobru: «s-au supus amândoi» – nu unul a cedat, ci amândoi au ales. Și tocmai în acel moment, când totul era gata, vine vocea divină:
Aṣ-Ṣāffāt 37: 103-107
فَلَمَّا أَسْلَمَا وَتَلَّهُ لِلْجَبِينِ * وَنَادَيْنَاهُ أَن يَا إِبْرَاهِيمُ * قَدْ صَدَّقْتَ الرُّؤْيَا إِنَّا كَذَٰلِكَ نَجْزِي الْمُحْسِنِينَ * إِنَّ هَٰذَا لَهُوَ الْبَلَاءُ الْمُبِينُ * وَفَدَيْنَاهُ بِذِبْحٍ عَظِيمٍ
Și când amândoi s-au supus [voii lui Dumnezeu] și el l-a culcat cu fața la pământ, (103) Noi l-am strigat: «O, Avraame! (104) Ai împlinit visul!» Astfel îi răsplătim pe cei buni. (105) Aceasta a fost cu adevărat o încercare vădită. (106) Și Noi l-am răscumpărat cu o jertfă mare. (107)
Ce înseamnă, de fapt, această poveste?
Povestea aceasta a stârnit, de-a lungul timpului, o întrebare pe care e firesc să și-o pună oricine o citește pentru prima dată: cum poate o poruncă de a ucide un copil să vină de la Dumnezeu? Nu contrazice ea orice noțiune de morală?
Răspunsul cere să privim mai atent spre câteva lucruri pe care textul coranic însuși le sugerează.
- Visul nu e poruncă directă – e un mesaj de descifrat
Avraam a primit această imagine «fī al-manām» – în vis. Or, în tradiția islamică, chiar și visele profeților cer interpretare; ele nu se execută literal. Unii dintre cei mai importanți exegeți islamici au insistat tocmai pe aceasta: Avraam trebuia să înțeleagă sensul visului, nu să îl reproducă mecanic.
Și tocmai textul o spune, dacă îl citim cu atenție. Când Avraam era gata să acționeze, Dumnezeu nu îi spune «bine ai făcut» sau «ai terminat ce aveai de făcut» – ci: «ai împlinit visul». Altfel spus: viziunea s-a îndeplinit prin pregătire, prin disponibilitate lăuntrică, nu prin fapta în sine. Ceea ce Dumnezeu a vrut să vadă era inima lui Avraam, nu sângele fiului său.
- Povestea marchează, în fapt, sfârșitul sacrificiilor umane
Avraam a trăit într-o lume în care sacrificiul uman – inclusiv al copiilor – era o practică frecventă în multe culturi ale Orientului Antic. Citit în acest context, episodul capătă un cu totul alt sens: Dumnezeu nu cere un sacrificiu uman – îl oprește. Intervenind în ultima clipă și înlocuind fiul cu un animal, El transmite un mesaj care va rămâne: viața omului nu poate fi jertfită pe altar.
Iar Coranul este fără echivoc în altă parte în privința uciderii copiilor:
Al-An‘ām 6: 151
وَلَا تَقْتُلُوا أَوْلَادَكُم مِّنْ إِمْلَاقٍ
Și să nu vă ucideți copiii de frica sărăciei.
Interzicerea explicită a uciderii copiilor și povestea lui Avraam nu se contrazic – ele se completează. Mesajul unitar al Coranului este că viața omenească este sacră și că nicio interpretare religioasă nu poate justifica suprimarea ei.
- Morala lui Avraam nu e supunere oarbă – e o alegere liberă
Există o diferență esențială între a te supune din frică și a alege din convingere. Avraam nu era un om terorizat de Dumnezeu; era un om care ajunsese, prin propria gândire și experiență, la un adevăr pe care îl simțea necesar în chip absolut. Iar fiul său, consultat și el, a ajuns la același punct.
Dacă definim morala nu ca pe un cod de reguli externe, ci ca pe o fidelitate față de ceea ce conștiința recunoaște ca adevărat, atunci alegerea lui Avraam devine de înțeles chiar și în afara oricărei credințe religioase. Nu e diferită, în structura sa, de alegerea unui om care sacrifică ceea ce îi este mai drag pentru a salva pe alții – alegere pe care toate culturile lumii o recunosc drept cel mai înalt act de eroism.
Răsplata și urmele lăsate în timp
Coranul încheie povestea cu o binecuvântare și cu promisiunea că numele lui Avraam va dăinui:
Aṣ-Ṣāffāt 37: 108-111
وَتَرَكْنَا عَلَيْهِ فِي الْآخِرِينَ * سَلَامٌ عَلَىٰ إِبْرَاهِيمَ * كَذَٰلِكَ نَجْزِي الْمُحْسِنِينَ * إِنَّهُ مِنْ عِبَادِنَا الْمُؤْمِنِينَ
Și am lăsat [pomenirea sa cea bună] printre urmași: (108) Pace fie asupra lui Avraam! (109) Astfel îi răsplătim pe cei buni. (110) El a fost cu adevărat dintre robii Noștri credincioși. (111)
Versetul cu care musulmanii încep sacrificarea
Există un verset pe care musulmanii îl rostesc la începutul ritualului. El concentrează, în câteva cuvinte, întreaga spiritualitate a acestui moment: nu sacrificiul în sine contează, ci starea lăuntrică din care pornește. Viața întreagă – rugăciunea, jertfa, nașterea, moartea – aparține lui Dumnezeu:
Al-An‘ām 6: 162-163
قُلْ إِنَّ صَلَاتِي وَنُسُكِي وَمَحْيَايَ وَمَمَاتِي لِلَّهِ رَبِّ الْعَالَمِينَ * لَا شَرِيكَ لَهُ وَبِذَٰلِكَ أُمِرْتُ وَأَنَا أَوَّلُ الْمُسْلِمِينَ
Spune: «Rugăciunea mea, jertfa mea, viața mea și moartea mea sunt ale lui Dumnezeu, Domnul lumilor. (162) El nu are asociat; și astfel mi s-a poruncit, și eu sunt cel dintâi dintre supuși.» (163)
Cuvântul «nusuk» din verset înseamnă tocmai «jertfă rituală». Iar sensul mai adânc al versetului e că jertfa nu e un act izolat – e o expresie a unei orientări de viață.
Următorul: Capitolul II: Ce spune Coranul despre sensul jertfei
Anterior: Câteva cuvinte înainte
Conținutul de mai sus a fost publicat pe 27/5/2026 pe Bibliotecă Fundația Imam Ali (AS)